Sari la conținut
HiFi Tech
  • Revista audio video


    • dinica
      In ultimii ani industria audio hifi s-a schimbat foarte mult. Un pasionat de hifi din anii  ’70 cu siguranta nu ar inteleg ce s-a intamplat in ultimii 50 de ani. Pick-up(ul), renascut de cativa ani, pare intr-un fel de coma prelungita, banda de magnetofon aproape ca nu mai exista ca suport, CD-ul renegat la inceputurile lui de batranii pasionati se pregateste sa moara. Cataloagele cu produse ale firmelor de traditie din industria audio high-end ar produce si mai multa neliniste in mintea acestuia, pentru ca ar fi pline cu surse digitale carora le lipseste cititorul optic sau de produse audio all in one. Acestea sunt aparate complete, totul intr-o cutie, pe care le poti cumpara in locul unui intreg sistem audio. Astazi am sa va prezint un asemenea aparat si anume Musical Fidelity M6 Encore 225.
      Avantajele acestui tip de produse sunt numeroase si am sa enumar cateva:
      •    Scapi de o gramada de cabluri
      •    Castigi spatiu
      •    Poti asculta cd-uri in modul clasic, poti inmagazina in format digital intreaga colectie de cd-uri pe hard disk-ul intern, te conectezi la reteaua de acasa pentru a asculta muzica de pe diferite medii de stocare, asculti muzica la casti, amplifici boxele, etc.
       
      Prezentare generala
      Musical Fidelity M6 Encore 225 este o solutie audio completa ce permite stocarea intregii tale muzici intr-un singur loc. Acesta accepta aproape orice sursa audio, fie ea analogica sau digitala. De asemenea, este compatibil cu numeroase boxe wireless. Pe panoul frontal este pozitionat un display color de inalta rezolutie pentru a vedea ce se intampla in fiecare moment.
      Encore este foarte usor si intuitiv in utilizare. Acesta ofera 225 wati pe canal și prezinta o gama larga de facilitati; 3 intrari analogice, 4 intrari digitale, 4 porturi USB A, conectivitate prin retea, amplificator de casti de inalta calitate, iesire de linie fixa sau variabila si iesire digitală. Encore are incorporat un CD player si un spatiu de stocare upgradabil de 1TB - suficient pentru peste 2500 de CD-uri.
      La baza Encore se afla un procesor puternic Intel dual core de 64 biti împreună cu 2BG de RAM. Acestea ofera performante superbe și permite upgradarea continua, asigurand o durata de viata mare pentru Encore.
      M6 Encore 225 pe scurt:
      • Utilizare facila si intuitiva
      • Posibilitati multiple de conectivitate
      • Spatiu de stocare upgradabil de 1TB pentru peste 2500 CD-uri (ripping bit perfect prin drive-ul de CD)
      • Amplificatoarele de putere sunt aceleași ca ale modelului M6si
      • Compatibilitate cu numeroase boxe wireless, inclusiv Sonos
      • Display color de inalta rezolutie
      • Control prin infrarosu sau aplicatii (iOS sau Android)
      • Procesor Intel dual core pe 64 biti
      • 32 Bit 384k DAC
      Specificatii tehnice
      Power output: 225 wati @ 8 ohmi (sper ca sunteti la fel de impresionati ca mine)
      THD (+ noise): <0.007 % typical 20Hz - 20 kHz
      Signal to Noise Ratio: >107dB ‘A’ – weighted
      Frequency Response: +0, –0.1dB, 10Hz to 20 kHz
      Inputs
      3 x Line Level RCA 300mV nominal 2V typical upto 7V rms
      2 x optical S/PDIF 24 bit inputs up to 192kHz
      2 x coax S/PDIF 24 bit inputs up to 192kHz
      1 x USB 3.0 type ‘A’ connector
      1 xUSB 3.0 type “B” connector (for future expansion)
      3 x USB2.0 type ‘A’ connector (1 front, 2 rear)
      10/100/1000 Base-T Ethernet connector
      Outputs
      1x line level FIXED 2.0V @ 0dBFS (300mV rmsnominal, >6V rms max)
      1x line level PREAMP variable outputs (>6V rms max)(Preamp gain, line input to PREAMP outputs is 4.5x(13dB) at maximum volume)
      Headphone output suitable for headphonesimpedance 8 ohms to ∞. (Headphone output features independentvolume setting)
      Speaker outputs 1 pair 4mm banana plugsper channel
      1x optical S/PDIF 24-bit output up to 192kHz
      1x coax S/PDIF 24-bit output up to 192kHz
      Internal storage 2.5” 1 TB SATA II hard disk(included) or SSD (future upgradeable)
      General
      Dimensions - WxHxD (mm): 440 x 125 x 400
      Weight (unpacked / packed): 16.6 kg/ 21.3 kg

      Dincolo de toata aceasta prezentare functionala va marturisesc ca aparatul arata extraordinar la exterior. Carcasa de aluminiu este atent lucrata, butoanele sunt confectionate dintr-un material de calitate, iar afisajul color este suficient de mare incat sa poti vedea de la distanta informatiile afisate. 
      Gata, am terminat cu vorbaria, trecem la teste comparate. M6 Encore 225 se va lupta cu un sistem format din Yamaha CDS 3000 si Pass Labs Int 30A. Boxele pe care se va da batalia vor fi Focal Electra 1038 BE, iar cel care va arbitra lupta voi fi eu. Va marturisec ca am oarece emotii, pentru ca M6 Encore 225 cu ai lui 225 wati pare un adevarat titan in fata integratului Pass. Exista si un motiv de speranta pentru integratul Pass, M6 Encore 225 nu este rodat. Eu sunt cel care a deschis cutia, asa ca nu am nici-un dubiu in privinta acestei informatii. Totusi, am lasat bestia sa cante la volum mic aproximativ 10 ore, pentru un mic rodaj al componentelor interne.

      Test
      Am sa va scriu cateva vorbe despre ce urmaresc eu la un sistem.
      Unu - imaginea stereo - sunet holografic 3D, prezentarea si dimensiune scenei sa fie generoasa, spatiul dintre instrumente sa fie structurat corect.
       Doi – realism - senzatia ca artistul este in camera; sau in cazul auditiei unei interpretari dificile din zona muzicii culte, sa pot simti trecerile dinamice ca si cum as fi prezent in studioul unde a fost facuta inregistrare.
      Trei - controlul basului - basul sa fie scurt, percutant, exploziv, plin de energie.
      Patru – frecventele medii si inalte – aici totul trebuie sa curga natural, intr-o maniera placuta urechii, cu acute bine temperate.
      Muzica aleasa:
      Roger Waters - Amused To Death (una din cele mai bune inregistrari de rock)
      Miles Davis – A Kind of Blue (o inregistrare istorica pentru muzica de jaz)
      W.A. Mozart - Le nozze di Figaro (cu Rene Jacobs la pupitru, editie Harmonia Mundi)
      Am inceput cu integratul Pass Labs si cd playerul Yamaha CDS 3000 din motive obiective. Cunosc foarte bine sunetul acestui sistem pentru ca este al meu.
      Roger Waters
      Nu stiu daca cunoasteti acest album, insa va spun ca este o inregistrare extraordinara pe care merita sa o aveti in colectie. Albumul a fost masterizat folosindu-se tehnolgia Q Sound. Cu ajutorul acestei tehnologii se poate crea senzatia unui sunet circular, specific sistemelor multicanal, chiar daca sistemul audio este compus din doua boxe. Scena sonora s-a revarsat in intreaga camera depasind cu mult suprafata peretilor. Instrumentele au fost precis plasate, aproape ca puteam sa le vad in spatiul virtual creat de inregistrare. Vocea lui Roger Waters este pozitionata central, iar vocile cantaretelor ce sustin partile armonice si anumite pasaje muzicale se simt undeva in spate, pozitionate  stanga sau dreapta in functie de cerintele melodiei. Vocile au fost detaliate, bogate timbral, alternand momentele luminoase cu cele grave. Nu am simtit nicio clipa artefacte digitale sau distorsiuni care sa afecteze perceptia muzicala. Cel mai usor acestea se simt in zona frecventelor medii, zona unde se afla vocea umana, pentru ca urechea este mai sensibila in aceasta zona din motive evidente. Chiar daca aceasta inregistrare este conceputa sa ofere senzatia unui sunet ce depaseste cu mult granitele camerei de auditie, instrumentele si vocile se simt aproape tactil. Ascultatorul este invitat sa fie martorul unui concert privat, sa participe cu intreg bagajul emotional la eveniment. Sistemul reuseste sa ofere un mix coerent intre bogatia informationala si muzicalitate. 
      Basul a avut viteza, explozie, dinamica si energie, fara sa piarda informatiile ascunse in sub-bas. Au fost momente cand greutatea basului s-a simtit foarte jos, aproape de zona basului generat de un subwoofer. Toba a fost o corect prezentata, plina de energie, tonica si cu mult kick si punch. 
      Miles Davis
      De data aceasta scena sonora a fost discreta, specifica unei inregistrari de jaz din anii ’50. Trompeta lui Miles a sunat placut si cald, cu momente in care a capatat usoare urme metalice, sunetul devenind mai incisiv, asa cum cere partitura. Intre instrumente se simte ca exista o armonie desavarsita, un balans perfect intre pian, cele doua saxofoane, contrabas si trompeta. Contrabasul completeaza aceasta armonie cu o oarecare tendinta melancolica, oferind ritm si control intregului ansamblu. Asculti muzica, inchizi ochii si te lasi purtat intr-unul din cluburile New York-ului anilor de dupa razboi.
      W.A. Mozart                                                                                                                                                                                                                                                        Marturisesc ca am o slabiciune pentru aceasta opera. Din acest motiv am ascultat aceasta creatie pe o multime de sisteme si in tot acest timp am invatat cum ar trebui sa sune. Inregistrarea aceasta este conceputa cu gandul la ascultator. Acesta este proiectat intr-o sala de opera, in apropierea scenei, pe unul din cele mai bune locuri, in asa fel incat sa devina o parte integranta a spectacolului. Senzatia de implicare este gandita pana in cele mai mici amanunte. Auzi respiratia cantaretilor, oftaturile, miscarile pe scena, rochiile atingand podeaua, etc. Un sistem audio bun transforma toate aceste informatii intr-un miracol muzical. Pe durata celor doua ore de muzica mozartiana ramai fermecat pe locul tau si te lasi cuprins de frumusetea care te inconjoara. . Sistemul format din Yamaha CDS300, Pass Labs Int 30 si Focal Electra 1038 BE reuseste sa ofere mare parte din imaginea descrisa anterior. Sunetul este vioi, scena se prezinta larg si detaliat, orchestra isi pastreaza locul discret fara sa acopere vocile cantaretilor. Pasajele dinamice sunt redate cu suficienta energie, vocile sunt atent texturate, pe alocuri pastelate si uneori chiar sprintare. Intre actori si orchestra exista un spatiu larg, bine delimitata, acest fapt sporeste si mai mult senzatia de autentic. 
       
      Encore 225, momentul asteptat de toata lumea. De fapt am lasat partea aceasta la final, pentru ca am dorit sa va tin cat mai mult in tensiune. Imi imaginez cum parcurgeti cu rabdare textul, sperand ca la finalul fiecarui paragraf terminat sa gasiti informatiile dorite. Gata cu tensiunea, urmeaza sa aflati opinia mea despre acest aparat.
      Roger Waters
      Scena sonora a pastrat dimensiunile generoase si a ramas la fel de consistenta. Spatiul parca a pierdut o parte din imaginea holografica comparativ cu primul sistem. Pozitia instrumentele nu a suferit modificari.  Senzatia unui spatiu real in care instrumentele existenta si produc muzica a ramas la fel de autentica. Vocea lui Roger Waters a continuat sa ramana impresionanta si sa fie bine sustinuta de vocile din spate. Vocile au pastrat un nivel de detalii bun, dar parca au devenit inconjurate de un usor halou sticlos. Greu de spus de unde provine acesta diferenta. Va reamintesc ca Encore 225 nu este rodat. Pentru ca nu am simtit artefacte digitale sau distorsiuni evidente care sa afecteze perceptia muzicala, imi este aproape imposibil sa trag o concluzie. Instrumentele si vocile au pastrat nota usor tactila, conturand un spatiu de auditie bine reprezentat. 
      Basul, aici Encore 225 depaseste performanta integratului Pass. Viteza este mai buna si exista mai multa dinamica si energie. Toba se simte atat de realist incat te sperii. Kick-ul si punch-ul sunt fantastice. 
      Miles Davis
      Scena sonora pare usor mai in spate, de parca m-am mutat de pe scaunul din primul rand.  Sunetul a pastrat timbrul specific inregistrarilor de jaz din anii ’50. Trompeta lui Miles este acolo in fata mea, suna in continuare placut si cald, cu o usoara pierdere in zona de informatii. Timbral par sa fi aparut niste diferente.  Greu de definit in cuvinte aceasta schimbare, insa va pot spune sigur ca exista. Echilibrul dintre instrumente nu pare afectat, iar muzica continua sa curga relaxat catre ureche. Atmosfera de club New York-ez este inca prezenta in camera. Muzica continua sa ofere emotie si cred ca asta este important. 
      W.A. Mozart                                                                                                                                                                                                                                                    Aud totul, respiratia cantaretilor, oftaturile, miscarile pe scena, rochiile atingand podeaua, insa parca am pierdut o parte din atmosfera. Este unul din momentele acelea in care asculti muzica, totul este in fata ta asa cum ar trebui, te pregatesti sa aplauzi, te ridici in picioare si incepi sa lovesti palmele una de alta fara chef. Cunosc sentimentul acesta foarte bine. L-am intalnit de fiecare data cand am comparat un amplificator in clasa AB cu amplificatorul meu in clasa A. In realitate Encore 225 si Focal Electra 1038 BE se descurca destul de bine cu muzica lui Mozart. Sunetul are o vioiciune incredibila, scena este spatioasa, plina de culoare, cu pasaje dinamice redate magistral. Vocile sunt usor euforice si au tendinta sa fie  impinse in fata. In acest caz este o chestiune de gusturi, sunt convis ca multi dintre voi preferati aceasta prezentare, cu vocile umane usor evindentiate. 
      Concluzie
      Sa fiu sincer, lupta a fost stransa. Amandoua combinatiile au avut puncte tari si puncte slabe. Mi-as dori ca Pass-ul meu sa poata conduce boxele cu aceeasi usurinta cu care o face M6 Encore 225, dar in aceeasi masura as dori ca M6 Encore 225 sa ofere un sunet ceva mai detaliat si echilibrat. 
      PS:  M6 Encore 225 - 6000 euro; Yamaha CDS3000, Pass Labs Int 30 - 12 000 euro.
      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
       


    • Showroom News

      De dinica, în Audio Hi-Fi.

      In aceasta rubrica puteti citi scurte prezentari ale unor produse HiFi ce pot fi testate si cumparate in showroom-urile romanesti. Am ales sa ne ocupam de acest subiect  pentru a va usura munca de cautare. Cu siguranta ati fost in situatia in care va doreati un aparat si cand ati sunat la dealer / magazin produsul nu se afla pe stoc. Garantam ca toate echipamentele ce vor aparea in aceasta rubrica exista pe stoc si pot fi testate sau cumparate.
      Media Server Aria Piccolo
      Aria Piccolo este un media server complex. Cu ajutorul lui puteti sa copiati intreaga colectie de CD-uri pe hard disk-ul intern. De asemenea il puteti  folosi ca streamer de muzica sau multi-room player. Este foarte usor de utilizat folosind softul special ce poate fi instalat pe o tableta. Poate fi comandat cu stocare interna de 1-2 TB (HDD) sau 1 TB (SSD). Vine cu acces la 5 baze de date ce va vor oferi toate informatiile despre muzica pe care o ascultati. Suporta fisiere de pana la 32 biti / 384 kHz si DSD 64/128. Aria Piccolo poate fi comandat si cu DAC incorporat pentru a fi folosit ca player digital si streamer. 
      Info: http://ariamusicserver.com/ sau https://www.hificenter.ro/

      Boxe Definitive Technology Demand
      Vechea serie de boxe Studio Monitors, produsa de americanii de la Definitive Technology, a fost inlocuita cu o noua serie ce poarta numele Demand. Noile boxe sunt o combinatie reusita intre tehnologia  de ultima generatie si designul contemporan. Cu un tweeter din aluminiu pur ce foloseste doua tehnologii proprietare Wave Alignment Lens si Laterally Offset Tweeter Assembly si un difuzor de medii/bas din polypropylene in care este implementat noul sistem BDSS, aceste boxe se pregatesc sa cucereasca pasionatii audio-video din intreaga lume. Intreaga serie este disponibila pentru auditii in showroom-ul HiFi Center.
      Info: https://en.definitivetechnology.com/products/demand-d11  sau https://www.hificenter.ro/

      Streamer Auralic Aries G2
      Aries G2 este un streamer audio wireless de inalta rezolutie. Cu acest aparat puteti sa va conectati via wifi la orice alt dispozitiv ce permite o astfel de conexiune. Aries G2 leaga intregul dumneavoastra sistem audio la fisierele high-res locale sau aflate pe internet, oferind un flux de date bit perfect pentru formate audio de pana la DSD 512. Fie ca decideti sa il folositi ca transport pentru un convertor D/A produs de o alta firma, sau il conectati cu un alt dispozitiv din seria G produs de Auralic, Aries G2 redefineste sunetul conectivitatii digitale.
      Info: https://us.auralic.com/products/aries-g2 sau https://www.avmall.ro/detalii/network-player-auralic-aries-g2.html

      NuPrime DAC 10H
      NuPrime DAC-10H imbina tehnologii de ultima ora ce ofera decodare PCM 384K & DSD256 cu un amplificator de casti puternic si echilibrat. Pentru a depasi performantele produselor DAC deja existente pe piata, NuPrime intelege ca doar suportul pentru rate standard de sampling si formate hi-res, cu cipuri de ultima ora sau sisteme proprietare de procesare a semnalului digital, nu sunt suficiente. Pentru a satisface cei mai pretentiosi audiofili, NuPrime DAC-10H trebuie sa faca trei lucruri in mod exceptional: 1) sa conduca orice casti cu usurinta; 2) sa redea cele mai fine detalii in timpul celor mai line pasaje ale unei simfonii sau exploziile impresionante din timpul unei coloane sonore; si 3) sa faca toate acestea cu cel mai natural sunet posibil. Pe scurt, DAC-10H este un dispozitiv cu adevarat muzical.
      Info:  http://nuprimeaudio.com/product-category/dac-hpamp/?v=f5b15f58caba sau https://www.avmall.ro/detalii/preamplificator-nuprime-dac-10h.html/Negru

       

       
       
       
       
       
       
       

    • De curând am asistat la comentarii referitoare la Chopin, respectiv la unele din lucrările sale, precum și la unii din cei mai remarcabili interpreți ai acestor lucrări. Printre cei care au abordat aceste lucrări s-au perindat mulți maeștri ai pianului ce au lăsat posterității un număr impresionant de înregistrări, ce pot fi considerate ca fiind referințe de interpretare ale minunatelor sale compoziții pianistice. Spicuiesc câteva nume ce-mi vin acum în minte, nu neapărat în ordine cronologică. Și, oricum, refuz cu obstinație stabilirea vreunei scări valorice absolute. Conform principiilor mele, interpretările tuturor acestor mari pianiști trebuie respectate și tratate ca atare. Fără clasamente sau topaje absolutiste nelalocul lor. Este însă foarte probabil și perfect explicabil prin diversitatea naturii umane ca unii dintre noi să vibreze prioritar mai rezonant la unele din ele, să-și găsească mai lesne afinități muzicale cu acestea sau să-și regăsească mai ușor propriile trăsături afective în unele din aceste interpretări. Ca atare, uneori îmi exprim și eu preferința pentru anumite lucrări sau pentru anumite interpretări. Dar evit să absolutizez.
      În consecință mă alătur celor care consideră că lucrările lui Chopin au fost abordate de-a lungul timpului în mod absolut memorabil de: Claudio Arrau, Dinu Lipatti, Alfred Cortot, Arthur Rubinstein, Vladimir Așkenazi (prefer această variantă perfect traductibilă fonetic în românește a numelui slav Ашкенази în locul lui Ashkenazy), Ivan Moravec, Clara Haskill, Martha Argherich, Maurizio Pollini, Maria João Pires, Vladimir Horowitz, Murray Perahia, Daniel Barenboim și de alți câțiva care-mi scapă momentan, pianiști care ne-au lăsat, prin înregistrări extraordinare, viziunile lor asupra lucrărilor lui Chopin.
                Dar nu acest lucru doream să-l pun în evidență. Îmi tot dădea târcoale mai demult o senzație ciudată vizavi de interpretările unui ciclu de lucrări tipic reprezentative pentru Chopin, „Nocturnele”, în interpretarea aceluiași interpret - polonezul de origine evreiască Arthur (după unele surse, mai curând Artur) Rubinstein, dar făcute la un interval de circa 30 de ani. Demult doream să fac o audiție comparativă, deoarece am avut niște senzații foarte stranii ascultând varianta mai recentă, știind-o pe cea inițială (înregistrări mono din 1936-1937). Varianta mai nouă mi-a dat-o cineva și este o copie după un dublu CD realizat în lot limitat prin licență de către ruși. După ce-am răsfoit intens internetul am descoperit și sursa licențiatorului - un dublu LP stereo editat inițial în 1967 de RCA Victor, apoi editat ca CD, remasterizat după varianta originală în 2000 de Sony Classical și conținând (aceleași) lucrări din perioada 1965-1967. Dar acest lucru este mai puțin important, deoarece nu la calitățile audiofile vreau să mă refer. Ci doar la modul de abordare al acestor lucrări, la viziunea sensibil diferită în timp a aceluiași Rubinstein.
                Și iată că a venit momentul comparării celor două interpretări. Recentele discuții au fost catalizatorul inițierii acestei audiții comparative și consemnării impresiilor avute.
                Cea veche este mono și cam tare departe de o înregistrare calitativă. Deci clar dezavantajată față de cea mai recentă. Nu într-atât încât să influențeze mesajul muzical sau ca ascultătorii să nu poată accesa intențiile interpretului. Drept care am făcut o audiere în paralel a celor două discuri. Primul (din ’37, botezat în continuare A) conține o selecție de 11 piese din ciclul „Nocturne”. Al doilea (din ’67, botezat în continuare B) o selecție de 19 piese din același ciclu, dar în care sunt incluse și cele 11din primul CD. O să prezint în continuare, rezumativ, impresiile mele avute în comparația selectivă dintre cele două interpretări a câtorva nocturne, specificând anul publicării, iar în paranteze anul sau perioada presupus/ă în care ele au fost compuse. Mă voi limita doar la câteva nocturne pentru a nu crea cititorilor o stare de saturație, deoarece mai sunt ulterior și câteva comentarii, iar prezentul articol nu se dorește a fi o prezentare exhaustivă, ci doar un mic eseu comparativ.
      Op. 9 nr. 1 - si bemol minor. 1832 (1830-1832)
      A - Pianistul ne prezintă o interpretare capabilă să ne transpună într-o stare plină de visare, lipsită de griji sau probleme, întreruptă doar de o mică explozie de energie mai curând plină de avânt, diminuată progresiv către aceeași stare de visare.
      B - Impresia creată este aceea a unei nostalgii cumva împăcată cu soarta. La un moment dat apare acea mică explozie menționată anterior, dar care acum ar putea fi interpretată de auditori ca având o tentă de speranță, înăbușită în final în acorduri din care se evidențiază mai curând o stare de deprimare. Poate chiar cu o notă de disperare resemnată.
      Op. 15 nr. 2 - fa diez major. 1833 (1830-1832)
      A - Debutul piesei are parte de o prezentare calmă, dar oarecum plată, fără vreo implicare emoțională deosebită. Cumva energică, dar având mai mult aspectul unei narări lirice. În partea a doua se pot admira deopotrivă atât fluiditatea discursului liric, cât și disponibilitățile tehnice ale pianistului.
      B - Beneficiază de o nuanțare ceva mai pronunțată. La o primă apreciere s-ar putea afirma că este o urmare firească a evoluției tehnicii pianistului. De fapt eu cred că este vorba de ceva mai mult. De o înțelegere mai profundă a intențiilor compozitorului. În partea a doua, aparent ai senzația unei renașteri a speranței. De fapt este doar o imagine fulgurantă, aproape imediat contrazisă de sfârșitul piesei marcat de o tentă aproape dezolantă.
       Op. 27 nr. 2 - re bemol major. 1837 (1835)
      A - Lucrarea beneficiază de o cursivitate discursivă cu nuanțări stilistice de note picurate cu măiestrie. Ca atmosferă generală se remarcă aceeași stare de visare deja menționată anterior.
      B - Acum nu mai avem de-a face doar cu o simplă stare de visare. Este mai mult. O implicare emoțională mult mai pregnantă ce ilustrează o nostalgie cu evidente accente de tristețe. Transpar regrete de genul „a fost și nu mai este...”.
      Op. 32 nr. 1 - si major.1837 (1837)
      A - O prezentare sobră și echidistantă în care se remarcă aceeași stare de visare menționată anterior.
      B - O interpretare în care se remarcă un plus de delicatețe, dar și un ritm ceva mai vioi. Se jonglează un pic și cu durata sunetelor. Deși ritmul este aparent mai vioi, multe dintre note sau pauzele dintre ele sunt mai lungi, conferind un alt tip de încărcătură emoțională.
      Op. 32 nr. 2 - la bemol major. 1837 (1837)
      A - Piesa este interpretată într-o notă mai curând optimistă, dublată de un elan tipic romantic.
      B - În fine s-ar zice că apare o rază de soare (sau mai curând de lună - ținând cont că este vorba de o nocturnă) după un cer înnourat. Dar încet-încet revine nostalgia melancolică ce caracterizează întreaga selecție.
      Op. 37 nr. 2 - sol major. 1840 (1839)
      A - Piesa începe într-un ritm de vals plin de elan, pe alocuri chiar cu sonorități triumfale. Urmate de aceeași stare de visare până la final.
      B - De data aceasta piesa începe într-o manieră mai curând asemănătoare unei berceuse (cântec de leagăn). Nivelul sonor este mai puțin diferențiat între extreme, apare mai echilibrat, dar totodată reliefează în mod pregnant o stare nostalgică, plină de regrete.
      Op. 48 nr. 1 - do minor. 1841 (1841)
      A - De-abia aici apare prima dată un mare semn de întrebare existențială. Ni se dezvăluie o tristețe accentuată, chiar cu nuanțe de disperare, nemaiexistând starea de visare liniștită de până acum.
      B - Paradoxal, în această variantă interpretativă a acestei selecții, deși continuă să domine starea de melancolie caracteristică majorității celorlalte opusuri, senzația aparentă este de liniște ce poate induce o falsă senzație de echilibru. La o analiză mai atentă se dovedește că acest aspect este de fapt înșelător, liniștea aparentă mascând existența unei stări poate și mai rea decât tristețea cu nuanțe de disperare din varianta mai veche - resemnarea !
      O observație generală - toate opusurile din varianta B (’67) au un tempo mai rar decât varianta A (’37), lucrările având o durată mai mare, fapt ce accentuează starea meditativă creată.
      Acestea au fost impresiile mele la audierea comparativă a selecției prezentate. Înainte de a trage niște concluzii mai trebuie menționate câteva aspecte legate de starea de sănătate a lui Chopin.
      Deși părerea general acceptată este că Chopin a murit de tuberculoză, se pare că nu este chiar așa. Atât certificatul de deces, cât și raportul medical întocmite de doctorul Jean Cruveilhier (un celebru patologist Parizian al vremii) n-au mai fost găsite, probabil fiind arse în timpul incendiului ce a afectat Parisul în 1871. Dar în urma discuțiilor acestuia cu membri ai familiei și cu alți specialiști, opinia lui a fost că altele au fost cauzele morții lui Chopin. Moștenitor al unei sănătăți șubrede existente și la părinții săi, se pare că a suferit de mai multe afecțiuni - fibroză chistică, la care s-a adăugat o boală a sângelui precum și afecțiuni digestive și multe altele. Principalele contraargumente ale doctorului vizavi de tuberculoză au fost: lipsa unor simptome specifice tuberculozei ce trebuiau găsite la autopsie și conviețuirea alături de George Sand și cei doi copii ai săi fără ca vreunul din ei să fi fost afectat, deși se știe cât de ușor transmisibilă este această boală. Dar toate afecțiunile menționate l-au marcat pe durata întregii sale vieți. Este suficient să amintim că în anul morții sale slăbise la doar 48 kg la 1,70 m înălțime !
      Totodată s-a speculat și faptul că sănătatea sa deficitară a fost indirect și cauza compunerii a doar două lucrări de anvergură (concertele pentru pian nr. 1 și nr. 2), Chopin compunându-le până la vârsta de 20 de ani . Deoarece dorea să-și prezinte personal lucrările, le-a interpretat în premieră (când probabil mai avea suficientă vigoare), ulterior evitând aparițiile pe marile scene, preferând saloanele muzicale mici. Toate lucrările sale ulterioare au fost de mică anvergură și majoritatea pentru pian solo, mai puțin câteva lucrări camerale.
      Această stare de sănătate șubredă l-a marcat și psihic, fiind cunoscut că toată viața sa a fost marcată de melancolie și depresie. Aceste două afecțiuni înrudite au avut cauze multiple:
      - moștenirea ereditară
      - sănătatea șubredă
      - o mare dezamăgire în dragoste, urmată de o respingere a unei alte propuneri de căsătorie
      - invazia Poloniei de către Rusia
      - faptul că nu a mai revenit în țară după vârsta de 20 de ani
      Toate aceste cauze l-au marcat decisiv, cauzându-i puternice traume psihice ce mergeau uneori până la a-i produce crize depresive, mărturisite mai mult sau mai puțin direct în corespondența avută cu prietenii săi. Și toate acestea, cred eu, au fost ilustrate cu precădere în celebrele sale Nocturne. Compoziții miniaturale în care starea de melancolie este predominantă și este doar episodic întreruptă de izbucniri romantice pline de patos. De altfel se cunoaște faptul că psihoza maniaco- depresivă este o tulburare psihică caracterizată prin alternanța episoadelor de melancolie depresivă cu crize de excitație. Existența acestor stări evidențiate în scrisorile către prietenii săi este suficient de clar ilustrată și în creațiile sale, influențându-i puternic (citez pe unul din medicii care s-au documentat asupra stării globale de sănătate a lui Chopin): „expresia muzicală, caracterizată prin intimitate, melancolie și sentimentalism”.
      Ținând cont de toate aceste aspecte, revin la întrebarea inițială ce a cauzat acest articol: care variantă s-ar potrivi mai bine sentimentelor ilustrate de compozitor în aceste minunate bijuterii muzicale ? Interpretarea din ediția 1937 în care predomină starea de visare romantică minunat redată și alternând cu stări de entuziasm plin de elan sau cea din ediția 1967 în care izbucnirile similare de elan sunt doar scurte episoade ce se intercalează într-o atmosferă generală plină de nostalgie melancolică ajungând adesea până la o tristețe plină de resemnare ? Cred că răspunsul transpare de la sine...
      Și o simplă, dar semnificativă curiozitate. La apariția primei ediții interpretul trecuse binișor de 50 de ani. Când, teoretic, un artist (un om - în general) se presupune a fi format, cristalizat până la înțepenire în propriile sale gusturi și concepții despre viață. Și totuși, în urma scurgerii a încă 30 de ani, acest minunat pianist a mai fost capabil să adauge multe în înțelegerea lucrărilor lui Chopin și să reliefeze mai bine redarea lor. Eu aș zice că și interpretarea (în ciuda celor peste 80 de ani ai lui Rubinstein !) este mai plină de rafinament. Nu de mai multă virtuozitate tehnică - doar mai multă delicatețe și nuanțare.
      Poza atașată este cea a ediției după care estimez că s-a făcut licențierea ediției a cărei copii am primit-o drept cadou.
      Iar sunetul este exact cel de la care vă așteptați de la un original RCA remasterizat de Sony Classical.


    • Concert Rodion GA

      De dinica, în Muzica.

      Revista AV Club impreuna cu Copper's Pub si FB Horeca Agency va invita la concertul lui Rodion GA.
      Canta & mixeaza Rodion G.A. – unul din parintii muzicii electronice romanesti, cu albume lansate în UK si cu o prezenta constanta in topurile muzicale electro underground. Rodion va mixa muzica pe un magnetofon Tesla 100 B.
      In deschidere mixeaza artistul Andrei Bucureci (Crowd Control)
      Sustine artistul: 20 lei
      La acest concert puteti cumpara pe disc de vinil, cu semnatura artistului, ultimul album Rodion GA - Rozalia.
      Concertul va avea loc in data de 13 iunie, ora 8:00 PM, in mansarda barului Copper's, strada Hristo Botev 25.
      Info: 0787 655 876

    • "I can control the weather with my moods. I just can't control my moods." - Nick Cave
      Acum câțiva ani, după o zi absolut stroboscopică la job și într-o perioadă în care oricum realitatea câștiga tot mai mult teren în fața imaginației, frustrarea rezultantă coagulându-se încet-încet într-un epic blocaj mental, am decis să ascult, mai mult din "datorie" dar fără mare chef, două mp3-uri care adunau de ceva timp praf într-un folder: "The Secret Life of the Love Song" și "The Flesh Made Word", două eseuri scrise și citite de Nick Cave, ce au ca teme enigmatica esență a cântecului de dragoste și creativitatea.
      În general nu am răbdare să ascult spoken word - dacă doar ascult, trebuie să cânte; dacă doar vorbește, trebuie să-l și văd - așa că, într-un avânt gospodresc ce nu mă caracterizează, am zis să câștig timpul "pierdut" cu audiția făcând ceva gen ordine prin casă în timp ce ascult. Ce nu am luat în calcul însă a fost un adevăr atât de simplu și de la sine înțeles încât mi-e și rusine să-l zic: pe Nick Cave nu-l asculți cu mopul în mână. N-ai cum. Nu dintr-un respect împins la paroxism sau o interpretare defectuoasă a ideii de sacru, ci pentru ca pur și simplu nu te lasă. 
      În parte e din cauza vocii calde - aproape parintească, dar nu tocmai sfătoasă - o voce care nu are nevoie să ridice tonul sau să șocheze pentru a se face ascultată. E o plăcere să-l asculți vorbind. Dar dincolo de formă, puterea de seducție a discursului vine din talentul lui Cave de a pune în cuvintele perfecte idei si emoții care de regulă sălășuiesc dincolo de limbaj, in străfundurile sufletului. Ascultând îți aduci brusc aminte de ce trăiești.
      În liniștea de după, am pus mâna pe telefon, am sunat șeful de rigoare, l-am anunțat că două zile lipsesc de pe Planeta Advertising și două zile am pictat încontinuu.
      Cam acesta  poate fi efectul Nick Cave
       
      .
       
      Strict profesional vorbind, Nicholas Edward Cave este multe lucruri - cântăreț, compozitor, scriitor, actor, scenarist, câteodată, dacă bate vântul cum trebuie, chiar și stand-up comedian. Dar înainte de a fi toate astea, Cave este în primul rând o Atitudine ambulantă. O idee vie cu picioarele bine înfipte în pământ. Un om complet imersat în arta lui, al cărui contur nu poate fi altul decât linia apăsată dintre primul cântec și ultimul cântec.
      Dupa 45 de ani de muzică, cu o personalitate care umple spațiul imens dintre Sid Vicious și Leonard Cohen, Nick Cave încă are capacitatea, rară zilele astea într-un climat muzical ușor demoralizator, de a mișca. De a nu te lăsa indiferent. De a te lua de beregată cu un singur vers și a te obliga să simți o dată pentru totdeauna ce este, de exemplu (și de fapt), dragostea. Sau furia. Sau intimitatea. Sau dezolarea. Sau tandrețea. Sau forța.
      Atitudinea lui față de muzică, spre deosebire de cea față de public, a rămas mai mult sau mai puțin nealterată de-a lungul timpului. În deja celebra sa scrisoare către MTV din 1996 - în care refuza cât putea el de politicos nominalizarea la "Best Male Artist" și orice altă "onoare" similară ulterioară - câteva rânduri sar în ochi: "Relația mea cu muza este una delicată în cel mai bun caz și simt că este de datoria mea să o protejez de influențe ce ar putea ofensa fragila sa natură." Și - "Nu sunt în competiție cu nimeni. [...] Muza mea nu este un cal, iar eu nu particip la curse de cai." 
      În "There She Goes, My Beautiful World", una dintre multele melodii Nick Cave cu care dorm sub perna, relația capricioasă dintre el și "harul divin" devine ceva mai nuanțată. Deși respectul față de muză și răbdarea în fața toanelor ei nu zboară complet pe fereastră, tonul folosit de data asta este oricum numai smerit și înțelegător nu. Melodia funcționează, în ciuda gospel-ului exploziv ce-i umflă penele, mai curând ca un fel de rugăciune punk. După strofe întregi pline de exemple de artiști care au creat opera vieții lor în cele mai vitrege condiții imaginabile, Nick Cave se întreabă, prin comparație, unde este drama lui fertilă și fulgerul divin deschizător de creiere, cerând socoteală muzei pentru absență și indiferență. Artistul, în cazul de față, nu cerșește umil insipirația divină, ci și-o revendică tare, clar și răspicat, ca pe un drept inalienabil. Deși muza nu e un cal, Nick Cave nu se sfiește să dea cu biciul dacă respectivul non-cal se culcă pe o ureche. Încă o injecție cu adrenalină pentru artiști.
      Relația sa cu publicul, pe de altă parte, a suferit în timp o transformare majoră. În perioada Boys Next Door / The Birthday Party, Nick Cave, ca și frații lui de la Einstürzende Neubauten, ieșea pe scenă cu intenția declarată de a acționa ca un buldozer sanitar asupra publicului. Forța era deja acolo, însă neambalată în experiență sau șarm deocamdată. Una dintre anecdotele mele preferate în acest sens are loc într-un club disco obscur din New York în anii '80, în timpul unui concert The Birthday Party. După trei piese, care în condiții normale ar fi trezit instantaneu trei cimitire, dar aparent nu și publicul inert din fața lor, formația este anunțată ca mai are voie să cânte o singură melodie. Așa că The Birthday Party se aruncă cu capul înainte într-o versiune de un sfert de oră a melodiei "King Ink", în timpul căreia Cave, exasperat de atmosfera comatoasă, se dă jos de pe scenă, încolăcește firul microfonului în jurul primului gât de doamnă placidă și începe să-i zbiere direct în față "Express yourself! Express yourself!" - atât ca vers cât și ca ultimatum. În perioada lor de început, o perioadă, ce-i drept, îmbibată în heroină, confuzie și furie, astfel de scene erau la ordinea zilei (sau mai exact a nopții)
      .

       
      Iată că în 2018 însă, Nick Cave inițiază un mini-turneu bazat mai mult pe dialog decât pe muzică numit "So, what do you want to know?", menit să analizeze și să întărească conexiunea dintre el și fanii lui. Schimbarea de atitudine este mai mult decât clară, dar nu este recentă.
      În 2009 am avut ocazia să-l văd live și în varianta lui solo, în turneul de promovare a romanului său "The Death of Bunny Munro". Seara, numită simplu "An Evening with Nick Cave", a constat și în muzică ("Să fim serioși, n-ați venit aici să vă uitați la mine cum citesc dintr-o carte. Nu suntem în fundul librăriei Waterstones."), dar mai ales în dialog cu fanii. Și, în ciuda faptului că întrebările au fost în mare parte revoltător de stupide ("Unde ți-e mustața?", "De unde îți cumperi pantofii?"), Nick a ales calea umorului și a răspuns amuzat la absolut orice trivialitate ghidușă și orice lipsă de subtilitate și respect. În treacăt fie spus, relaxarea a durat doar până în momentul în care întrebarea unei spectatoare l-a facut conștient de prezența în sală a lui PJ Harvey, prezență ce se dorea a fi, mai mult ca sigur, discretă spre anonimă, din motivele știute. Dar în absența imprevizibilului de acest calibru, icebergul dintre Cave și public s-a topit treptat făcând loc întâi unei curiozități suspicioase, apoi unei simpatii aparent reale.
       

       
      Relaxarea muncită din relația cu fanii nu se traduce, din fericire, și printr-o toropeală confortabilă pe scenă. Miza reală nefiind niciodată popularitatea sau banul, ci muzica în sine, Nick Cave & The Bad Seeds nu au fost niciodată genul de formație care se suie pe scenă și îți zdrănăne în dorul lelii ultimul album exact ca pe CD, cu volumul dat la 11 și cu ochii pe ceas. Și ce bine că nu scapi așa ușor! Personal, mi se pare vital să fii ucis de Nick Cave măcar o dată în viață.
      The Bad Seeds pe scenă sunt - și detest expresia de aici și până-n zare - "o forță a naturii". Dar ce altceva poți spune când uraganul "Tupelo" te udă până la os, sau când abia mai respiri sub avalanșa "From Her To Eternity", ca să nu mai zic de cel mai sexy și lasciv cutremur inventat vreodată, "Stagger Lee"? Uitându-mă la concertul de la Glastonbury din 2013, de exemplu, am avut permanent senzația că mă uit la crucișătorul "Nick Cave" despicând marea de oameni val cu val și melodie după melodie, cu Nick literalmente călare pe oamenii din primele rânduri, trăgând parcă întreaga scenă după el.  Momente și senzatii de genul ăsta nu sunt nimic nou într-un concert Bad Seeds, o formație care a mutat falca planetei din loc în mod sistematic, cu spectacole extrem de intense și extrem de intime în acelasi timp, de trei decenii încoace.
      Așa că nu știu exact ce am facut să merităm asta, dar pe 19 iunie vom "păți", în sfârșit, același lucru: vom fi făcuți una cu pământul de un Nick Cave intens, imens, dar mai ales viu.
       

    • Articol scris de Andi
      Vă voi prezenta două playere care au făcut istorie la vremea lor. Nu se poate spune despre ele că sunt neapărat vintage, deoarece ambele sunt (aproape) din secolul acesta. Spun „aproape” pentru că Sony XA50ES e din 1998. Denon DCD-2000AE a început să fie produs la sfîrșitul lui 2005 și a avut ultima producție în 2009.
      În 1998, XA50ES era cd playerul de top al celor de la Sony. Nu a existat un XA70ES. Sony deja lucrau la primul lor SACD Player, SCD-1 și au considerat că XA50ES e suficient de bun încât să fie etalonul filozofiei lor de sunet. Lansat la IFA în septembrie 1997, XA50ES a fost o senzație în acea vreme, fiind întâmpinat cu elogii care mergeau până la „o revoluție în sunet”, iar Joachim Pfeiffer, de la revista germană Audio, considera că XA50ES reprezintă nici mai mult, nici mai puțin decât „sfârșitul epocii de gheață în audio”. O cronică foarte bună a acestor elogii poate fi găsită, printre altele, aici:  http://www.hifimuseum.de/sony-xa-50-lobeshymnen.html
      Acum, acestea pot părea niște exagerări, dar bănuiala mea e că mult din entuziasmul de atunci a fost generat de existența filtrelor digitale din XA50ES, încă ceva nou la acea vreme, iar pentru Sony primul player de acest fel.
      Practic, XA50ES acoperea aproape toate gusturile. Doreai un sunet ceva mai dark? Rămâneai la filtrul standard. Doreai un sunet mai deschis? - comutai la primul filtru. Mai multă adâncime? Aveai filtrele din gama a 3-a.
      Denon DCD-2000AE, practic un SACD/CD player, a urmat ultra-luxosului DCD-SA1, din care probabil că Denon nu a vândut prea multe exemplare, și asta din cauza prețului său enorm. Așa că s-au gândit să îl ofere într-o versiune mai accesibilă și așa a apărut 2000AE. Au înlocuit cele 2 transformatoare în rășină, a căror producție era costisitoare, tot cu 2 transformatoare, dar ceva mai convenționale. De asemenea, au eliminat placajul din crom și au înlocuit cipurile dac PCM1792 tot cu niște cipuri Burr Brown, și anume PCM/DSD1790. Apoi, au eliminat procesarea Sharc (unii spun că nu ar fi fost o mare pierdere, ci dimpotrivă...) și ieșirile balansate. Cert e că au reușit să aducă modelul 2000AE la un preț mult mai omenesc, de aproximativ 1650 de euro.
      După acest scurt istoric al playerelor, hai să le comparăm:
      Preț de listă Sony: necunoscut
      Preț de listă Denon: 1650 euro
      Ambele sunt destul de accesibile acum pe piața second hand. Probabil Denonul e ușor mai scump, fiind ceva mai rar.
      Greutate Sony: aprox. 16 kg
      Greutate Denon: aprox. 14 kg
      Design exterior: Denonul e mai arătos, are mai multă clasă în aspect decât Sony, emanând o notă aparte de lux.
      Din experiență, factorul WAF e foarte ridicat.
      Calitate construcție:
      Oricât de frumos și de bine construit ar fi Denonul, aici Sony-ul e de nedepășit. Calitatea construcției lui XA50ES e fenomenală, mai ales prin finisaj. Când îi atingi muchiile te simți ca maimuța din Odiseea Spațială când atinge artefactul extraterestru. Iar sertarul Sony-ului e o adevărată încântare tactilă și olfactivă. Revistele germane de profil din 1998, pline de elogii la adresa lui XA50ES, îndemnau constructorii de mașini de lux să arunce o privire spre acesta. Nu fără motiv, zic eu.
      Însă menționez că și sertarul Denonului este foarte calitativ, silențios, glisează foarte fin și chiar înainte de închidere frânează ușor și se închide cu un „clac” foarte fin, ca al unei portiere de lux.
      Telecomenzi: telecomanda Sony-ului nu cadrează deloc cu playerul, fiind banală și urâtă, dintr-un plastic ieftin.
      Telecomanda Denonului, pe de altă parte, e una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, fiind din aluminiu, cu butoane metalice și foarte fin lucrată.
      Tehnologie:
      Ambele playere folosesc transporturi proprietare și nu niște OEM-uri de supermarket personalizate, cum vezi în ziua de azi chiar și la playere high end.
      Conform paginii de prezentare a modelului DCD-2000AE  -  http://www.komteh.hr/download/DCD_2000AEE2_PROMO.pdf . Denon folosesc transportul lor S.V.H. (Suppress Vibration Hybrid), destul de masiv. 
      Sony folosește legendarul Fixed Pickup Mechanism, pe care, de exemplu, celebrul lampizator Lukasz Fikus (care acum este un nume în high end) îl folosește ca referință. De asemenea, versiunea XA5ES cu FPM se află în topul lui de playere care trebuie ascultate fără modificări http://www.lampizator.eu/lampizator/goodplayers.html .
      Din nou, ambele playere folosesc cipuri dac de concepție proprie.
      Da, PCM1790 din Denon a fost fabricat de Burr-Brown, dar el a fost conceput de Denon și folosit pentru anumite playere de top din gamele lor  -  https://content.abt.com/documents/5373/DVD1710_comparison.pdf . 
      Denonul folosește tehnologia proprietară de procesare Advanced AL24 Processing, care a fost creată special pentru SA1 și apoi transferată și în 2000AE.
      Iar în etajul de ieșire folosește, conform fișei tehnice de mai sus, se află un filtru FIR analogic pur. 
      Sony-ul are un etaj de ieșire mai clasic, toate componentele fiind însă audiophile-grade, inclusiv partea ce contine amplificatorii operationali, toți fiind de la Burr-Brown și Analog Devices.
      Sunet:
      Există o prejudecată, cum că playerele Sony ar suna metalic, bright etc. Probabil unele așa sună, dar nu este cazul lui XA50ES, care are un sunet foarte cald, ușor dark. În special apreciez redarea superbă a înaltelor, suave și bine conturate și delimitate în spațiu. Ca la orice player de top Sony, joasele sunt extrem de masive și datorită lor sunetul pare maiestuous, mare. Cred că un rol aici îl joacă și alimentarea de mare clasă, foarte bine lucrată.
      Sunetul lasă de multe ori senzația de „bandă”, analogic, l-ai putea asculta non-stop.
      Playerul are nu mai puțin de nouă filtre digitale, iar comutarea între acestea poate modifica destul de mult consistența și adâncimea sunetului. Dacă, de exemplu, unii apreciază scena mai adâncă (scena standard fără filtru activat este destul de „în față”), se pot folosi filtrele din gama 3, sunetul devenind adânc și parcă „încetinind”, fiind mult mai frumos suspendat în spațiul dintre boxe, desfășurându-se mai „aievea”.
      Tensiunea de ieșire a Sony-ului este mai ridicată ca de obicei, unii au măsurat-o pe la 2,6 V dar eu cred că e chiar mai mare în cazul exemplarului meu. Acest lucru l-ar avantaja în mod sigur în așa-zisele teste „blind”.
      O mențiune: inițial luasem Sony-ul pt a-l folosi ca transport CD pentru DAC-ul meu M2tech, însă am descoperit că Sony-ul sună net superior cu dac-urile lui (cu ocazia asta am realizat și ce înseamnă o secțiune de alimentare serioasă, ceea ce lipsește total în multe DAC-uri entry-middle level din prezent, de aici și lipsa de consistență a sunetului, chiar dacă cipurile sunt teoretic mai avansate) așa că M2tech-ul a cam fost tras pe linie moartă.
      Denonul la început mi s-a părut cam rece așa că l-am lăsat la încălzire o noapte întreagă. Însă nu s-a prea schimbat nimic. Deși soundul era extrem de consistent și corpolent, exista totuși o anumită tonalitate rece, mai ales dacă treceai la el de la Sony. Tonalitatea rece, pentru mine, poate fi cam turn-off.
      Apoi mi-am adus aminte să activez Pure Direct și „magia” s-a produs. Soundul a devenit holografic, cald, iar în cazul anumitor cd-uri chiar cumva „pufos”. Scena Denonului e mai adâncă, iar cea a Sony-ului mai largă. Pe de altă parte, Denonul are un sunet clar mai modern decât Sony, e mai precis, mai revelator, mai audiofil, ca să zic așa. Însă asta nu înseamnă că îl prefer neapărat sunetului produs de Sony, cu suavitatea lui maiestuoasă.
      Pe care dintre ele îl prefer e mai degrabă o chestiune de stare de spirit de moment, sau de CD-ul ascultat.
      Dacă ar fi să trag o concluzie scurtă, aceea ar fi că Denon DCD-2000AE e playerul „cerebral”, iar Sony XA50ES e playerul „romantic”. Probabil, în timp, te poți atașa mai mult de Sony, continuând însă să admiri Denonul.
       
       

    • Stiu. Asta nu e nume de formatie, astea nu-s cuvinte reale, nu s-au inventat muschii pentru asta si nimeni nu vorbeste asa. In realitate, nu este deloc un nume imposibil de pronuntat dupa 2-3 minute de efort sustinut, cu echipament adecvat si sub indrumarea unui profesionist. 
      Einstürzende Neubauten, in traducere aproximativa, inseamna Blocuri Prabusinde. Se refera la toate cladirile noi construite in Germania dupa cel de-al doilea razboi mondial, similare blocurilor noastre comuniste, pe care nemtii de la Neubauten le viseaza rase de pe fata pamantului. Intr-un plan ceva mai inalt insa, se refera la necesitatea demolarii structurilor filosofice si muzicale vechi pentru a da o sansa celor noi, mai sanatoase, sa creasca din ruine precum pasarea Phoenix din propria cenusa. 
      Sa zicem ca am rezolvat-o cu numele si sa trecem la muzica. 
      Cariera celor de la Einstürzende Neubauten nu ar avea cum sa incapa in rafturi intregi de carti, reviste si teze de licenta, drept pentru care nici nu-mi propun sa epuizez subiectul intr-un simplu articol (am incercat, mi-am luxat creierul.) Voi sari cu nonsalanta peste nenumarate puncte importante cum ar fi colaborari muzicale, literare sau teatrale, filosofia extrem de complexa din spatele aproape fiecarei melodii (vorbim de o formatie de un elitism superb si perfect justificat), sau cei 20 de ani petrecuti de Blixa Bargeld, carismaticul, dar indescifrabilul lider al formatiei, pe post de chitarist experimental alaturi de Nick Cave in Birthday Party si Bad Seeds. Tot ce pot face este sa pun cateva puncte pe cateva i-uri si sa sper ca acele puncte vor fi indeajuns de pestrite cat sa starneasca curiozitatea in legatura cu o formatie extrem de influenta si inovativa, care a actionat atat ca un baros cat si ca un balsam asupra ultimilor aproape 40 de ani de muzica. Dar, din nou, impactul lor asupra muzicii nu incape intr-un articol, asa ca ma voi rezuma la impactul avut de Einstürzende Neubauten asupra mea, in speranta ca etc.
      Personal, am primit aceasta formatie cu plexul deschis undeva pe la jumatatea anilor '90, pe vremea cand probabil credeam ca REM sunt culmea creativitatii si Jane's Addiction sunt de-a dreptul ezoterici. Aceasta trista stare de fapt s-a schimbat radical in momentul in care, intr-o noapte pe la ora 2, mi-au picat ochii pe doua videoclipuri care mi-au dat de inteles ca n-am inteles nimic din muzica: Blume (Flower) si Die Interimsliebenden (The Interim Lovers), semnate Neubauten.
      Blume pare o melodie trasa cu urechea prin peretele dintre doua realitati paralele si incompatibile. E ca un film de Lynch, minus angoasa existentiala, dar in continuare hipnotic ca autopsia unui extraterestru. De fiecare data cand o ascult, piesa asta ma duce cu gandul ba la betoane inflorind spontan, ba la valsuri in slow-motion prin coroanele copacilor sub lumina lunii, ba la catedrale scufundate. Absolut toate elementele componente, muzicale sau vizuale, par sa conspire atat de armonios si firesc la crearea acestei splendide si inexplicabile vietati. De la vocea infantil-erotica, dar doldora de pericole, a Anitei Lane (co-autoare si lead-vocals pe acest cantec), pana la prezenta in videoclip a extravagantului instrument muzical numit Intonarumori, inventat pe la inceputul secolului XX, care arata ca o serie de detonatoare echipate cu ceva gen palnii de gramofon. De la soaptele soporifice din spatele versurilor, fredonate de Blixa si efectiv pirogravate in textura melodiei, pana la referintele botanice, in latina, ce prefateaza fiecare strofa. De la atmosfera generala a melodiei - ademenitoare, vulnerabila si oculta, un cantec de leagan ce induce somnul vesnic - pana la minusculul detaliu cu care am ajuns sa ma obisnuiesc si sa-l consider parte integrala din melodie: Blixa inghitindu-si saliva inainte de primul vers. Melodia asta nu poate suna altfel, pur si simplu.
      Atmosfera descrisa mai sus este datorata si faptului ca Einstürzende Neubauten rareori folosesc instrumente conventionale, preferand in schimb "instrumente" precum arcuri si folii metalice, frunze, curent electric, pietre, motoare de masina, sticla, aer, foc, apa, nisip, petrol, bormasini, ciocane sau carucioare de supermarket - acest trademark fiind si motivul pentru care primele albume Neubauten pot avea asupra ascultatorului neavizat efectul cutremurului din '77 asupra papadiilor, cu piese ca "Negativ Nein", "Der Tod ist ein Dandy" sau "Tanz Debil", niste colaje dadaiste care par compuse special pentru forceps, menghina si dureri dentare. Dupa cum spuneam, o demolare era necesara, iar o demolare nu va suna niciodata a Enya. Sau, ca sa-l citez direct pe FM Einheit (membru fondator - percutie), "Trebuie sa urli foarte mult si foarte tare ca oamenii sa aprecieze linistea de dupa." Vechiul - sau clasicul, sau previzibilul, sau confortabilul - trebuia anihilat de la bun inceput, pentru ca nicio inovatie nu s-a coagulat vreodata intr-un creier relaxat. 
      Absenta aproape totala a instrumentelor conventionale s-a impus de la sine in momentul in care lipsa banilor de mancare si chirie a dus la vanzarea instrumentelor, un moment de criza ce ar fi surpat instantaneu multe alte formatii, dar care pentru Neubauten s-a dovedit a fi parghia de care aveau nevoie pentru a rasturna Muzica.
      Moment in care trebuie sa zic doua cuvinte si despre Die Interimsliebenden. Ca sa intelegeti impactul acestei melodii asupra pârșului de preerie - eu - imaginati-va doar atat: mi-a luat aproximativ 15 ani sa trec peste socul "cultural" inital si sa realizez cu stupoare ca piesa asta este efectiv dansabila. Asta si pentru ca, in urma auditiei primelor albume Neubauten - zgomot, haos zbierete primordiale - mintea mea refuza asocierea acestui gen de sunet cu orice idee de dat din fund... pana cand m-am trezit ca dau eu. 
      In treacat fie spus, melodia asta contine si unul dintre cele mai frumoase versuri din viata, "In ihrem gemeinsamen Mund Lebt ein Kolibri" (In their communal mouth lives a hummingbird). Muzee intregi as umple doar cu imaginea asta. 
      As vrea sa zic ca melodia asta este funk, dar daca este, este un funk iesit dintr-un fel de George Clinton la fel de talentat ca originalul, dar angajat la Uzina de Vagoane Aiud, cel mai probabil pe cocaina, si descurcandu-se cu ce are la dispozitie. Din nou, in afara de vagul iz de bas insinuat in spatele melodiei de Alexander Hacke si cateva accente de chitara presarate de Mark Chung, niciun instrument recognoscibil aici. Avem arcuri industriale lovite cu tevi metalice - care functioneaza ca bas si toba simultan, un sunet atat de compact si potent - avem lanturi metalice (fus-cinel), si avem o suma de tot felul de alte obiecte unul mai neidentificabil decat altul. Spre final, un solo care, daca e sa ne luam dupa videoclip, pare a fi de obiecte metalice scapate aleatoriu atat pe jos, cat si... pe note. Dar nu ne luam dupa videoclip, este percutie pura, marca N.U. Unruh, mini-geniul formatiei, inventator neobosit de instrumente dubioase. 
      (Scurta anecdota despre Unruh. Am avut placerea si norocul sa vorbesc cu el dupa un concert. Statea sprijinit de un zid, inconjurat de zeci de fani prea ocupati cu restul membrilor formatiei sa-l observe, si se juca cu un pumn plin de capace de bere. L-am intrebat care e treaba cu capacele. Mi-a zis ca e un viitor nou instrument muzical: bagi un cui in fiecare capac, legi cuiele cu cate o sfoara, apoi legi toate sforile de un bat - dupa care te joci cu instrumentul fix cum iti vine. Am ezitat un pic, dar intr-un final l-am pus la curent cu existenta Calusarilor romanesti si cu inutilitatea inventarii unui instrument deja existent. Ulterior am aflat ca batul Calusarilor este doar atat: un bat.
      Povestioara asta joaca doua roluri aici. In primul rand ma face pe mine sa ma simt ca un zeu. Dar in al doilea rand, poate mai important, spune ceva despre Unruh: omul este absolut obsedat de sunet si de muzica. Si n-am destule inimi sa-l iubesc pentru asta.)
      Dupa aceste doua melodii, si dupa intregul album Tabula Rasa (1993), perspectiva mea asupra muzicii s-a schimbat radical si definitiv. Dupa ce auzi cantecul din interiorul unei pietre e greu sa te intorci la strofa-refren-strofa-refren. Cand stai si asculti ani de zile intregi buncare si arcuri de triumf sculptate in zgomot, intregi continente si constelatii nascute din sunete total organice, realizezi ca muzica este peste tot in jurul nostru, mereu. "Das Lied schläft in der Maschine" (The song sleeps in the machine) spune un alt vers de-al lor. Trebuie doar sa stii cum sa-l trezesti si sa-l asculti.
      Ceea ce a pornit initial dintr-o "ignoranta sanatoasa", cum s-a exprimat Blixa Bargeld intr-un interviu, s-a transformat treptat in sunetul imploziei si prabusirii unui intreg edificiu de prejudecati generale si asteptari false legate de muzica si natura ei, devenind ulterior o noua definitie a muzicii in sine. Aparent, acest nume lung si impronuntabil nu este doar un nedrept test de dictie, ci mai curand o profetie implinita si o promisiune: cladirile se prabusesc si cladirile se inalta din nou. Deasupra lor ramane intacta Muzica. 
      NOTA: Articolul se refera la variantele originale ale celor doua melodii. 
      Blume - varianta in engleza
      Die Interimsliebenden - varianta de 7:40 min, in germana.
      https://neubauten.org/en/media/video/blume-english
      https://neubauten.org/en/media/video/die-interimsliebenden
      Articol scris de: Adrian Isaia
       
       
       
       
       



    • In data de 30 martie echipa AVClub a fost invitata la prezentarea oficiala a boxelor Sabrina by Wilson Audio. O asemenea invitatie nu se refuza din mai multe motive. Firma americana Wilson Audio este una din legendele hi-fi-ului mondial, cu o istorie de peste 40 ani si o multime de premii castigate. Boxele produse de americani sunt considerate a fi adevarate iconuri ale industriei audio. Daca langa boxele Sabrina adaugam si sistemul format din Audio Research Reference CD 9 - compact disc player/DAC, Audio R esearch REF 6 - stereo preamplifier, Audio Research Reference 250 SE - monoblock power amplifier si cablurile Transparent Audio, intelegem dimensiunea acestui sistem. Orice pasionat de audio din lumea aceasta isi doreste sa asculte un asemenea sistem cel putin o data in viata.
      In ziua evenimentului am baut o cafea in viteza, am apucat aparatul de fotografiat intr-o mana si am zburat cu masina cu tot catre showroom-ul HiFi Expert aflat in Bld. Carol I, nr. 12. Acolo am fost primit de proprietarul afacerii si de o parte din echipa. Vizita a inceput cu o scurta prezentare a caracteristicilor sistemului, plus obisnuitele discutii legate despre aranjarea sistemului in camera, potrivirea electronicelor cu boxa si necesitatea unor cabluri care sa evidentieze calitatile intregului sistem.
      Inainte de a incepe sa va povestesc despre ce am auzit, voi face o scurta prezentare a boxei.
       
      Sabrina by Wilson Audio
      carcasa boxei este construita dintr-un material compozit dezvoltat intern de inginerii Wilson Audio sasiul boxei este special conceput pentru auditii in camere obisnuite, din acest motiv difuzorul de medii este asezat inclinat difuzoarele sunt aliniate in asa fel incat sunetul fiecaruia sa ajunga in acelasi timp la urechea ascultatorului; aceasta abordare imbunatateste dinamica, transparenta si detaliile armonice tweeter-ul Convergent Synergy, fabricat din matase, este special conceput pentru boxele Wilson cu scopul de a oferi un echilibru ideal intre frecventele superioare si frecventele medii difuzorul de medii are o dimensiune de 14.61 cm si este fabricat din Paper Pulp; difuzorul de bas masoara 20.32 cm si este fabricat din Paper Cone  
      Specificatii tehnice
      raspuns in frecventa: 31 Hz – 21 kHz: =/- 3dB, RAR impedanta Nominala: 4 ohm / 2.53 ohm minim @ 139 Hz sensibilitate: 87 dB @ 1W @ 1m @ 1kHz inaltime cu spike: 99.80 cm latime: 30.48 cm adancime: 38.55 cm greutate: 42.64 kg (fiecare boxa)  
      Dupa cum puteti observa, parametrii electrici ai acestei boxe sunt destul de naravasi. Sabrina coboara in impedanta foarte mult, iar asta inseamna ca aceste boxe au nevoie de un amplificator puternic pentru a oferi un sunet pe masura calitatilor constructive. Asa cum este normal, echipa HiFi Expert a construit sistemul din spatele boxelor cu mare grija. Doua mono-amplificatoare Audio Research cu o putere de 250 wati pe canal sustineau cele doua bestii cu nume de fata frumoasa.

      Auditie
      Camera a fost umpluta de un sunet atat de complet, natural si dezarmant, încat dupa 1 minut de ascultare, parca nu iti vine a crede ca sunetul vine catre ureche din doua boxe. Prin Sabrina, echilibrul instrumentelor si al vocilor este intim, dar nu fortat. O paleta de tonuri fidele au inceput sa coloreze camera de auditie, fara ca acest fapt sa insemne un sunet colorat. Imaginea stereo a fost atat de precisa incat muzicienii pareau ca se afla in camera de auditie. Eu sunt unul din oamenii care apreciaza acest tip de prezentare. Pentru mine un sistem care nu reuseste sa ofere o imagine stereo holografica reala, nu este un sistem valid. Nu a fost cazul sistemului prezentat de echipa HiFi Expert. Ca ascultator am avut senzatia ca indiferent de muzica ascultata, sistemul respira sunet in cea mai pura reprezentare a sa. Instrumentele se asezau cuminte in spatiul din spatele boxelor, bine definite, fara sa se amestece. O inregistrare de muzica culta, cu multe instrumente, se transforma intr-o reprezentatie dedicata in exclusivitate ascultatorului. Cei care ati fost la Ateneul Roman, probabil ati remarcat ca dincolo de naturaletea sunetului, pozitia scaunului afecteaza perceptia muzicala de ansamblu. In ziua cand am ascultat sistemul cu boxe Sabrina, am inteles de ce unii audiofili sustin ca sunetul de acasa poate sa castige in fata unui eveniment real. Din pozitia in care ma aflam sunetul se revarsa complet catre mine, iar constructia muzicala se aseza asemeni unor bucati de puzzle in fata mea, fara sa existe posibilitatea ca exteriorul sa imi modifice perceptia muzicala de ansamblu. Pentru ca sunt un consumator de muzica rock, am cerut sa ascult si inregistrari din aceasta zona. Imaginea de ansamblu a ramas neschimbata, doar a aparut un alt fel de energie. Cu aceasta ocazie am constatat ca boxele se comporta ca niste monitoare de studio, cand informatia muzicala cere sa fie evidentiata, ca in cazul inregistrarilor de rock, boxa se transforma intr-un monitor de studio. Imperfectiunile de pe acest tip de inregistrare au inceput sa iasa la suprafata.

      Concluzie
      Sabrina este o boxa pasionala si naravasa, o adevarata reprezentanta a universului audio high-end. Construita cu atentie, dimensionata cu grija pentru a incapea in camere mici, cu un design plin de personalitate, reuseste sa ofere un sunet de top pentru cei aflati in cautarea perfectiunii. Mare atentie la partea de amplificare. Aceste boxe au nevoie de curent serios pentru a oferi un sunet mare. Personal as recomanda amplificari americane sau alte amplificatoare de minim 150 wati reali. Singura slabiciune a acestor boxe este pretul. Putini dintre noi isi permit sa plateasca o suma formata din 5 cifre pentru o pereche de boxe.
       




    • The Dark Side of the Moon, albumul concept al legendarei trupe britanice Pink Floyd a implinit pe 1 martie 45 de ani. Explorand teme coflictuale precum trecerea timpului, lacomia sau deteriorarea sanatatii mintale (aluzie evidenta la starea de sanatate a membrului fondator Syd Barrett), albumul este considerat de critici si fani unul dintre cele mai bune albume rock ale tuturor timpurilor (albumul a stat in topul Billboard pentru nu mai putin de 741 de saptamani!).
      Inregistrat in celebrul studiou Abbey Road in doua sesiuni (1972 si 1973), albumul a fost cizelat cativa ani in concerte si mai apoi a fost editat pe disc, reusind sa sparga toate tiparele rockului conceptual. Beneficiind de cateva tehnici inovatoare la acea vreme (inregistrari multitrack, loop-uri, sintetizatoare analoge etc) si de geniul in materie de butoane si productie al celebrului inginer/muzician Alan Parsons, The Dark Side of the Moon a devenit metafora perena a muzicii facute nu sa-ti dea solutii, ci sa te lase cu intrebari.
      Alt punct forte ale albumului (in afara de muzica in sine si de geniul trupei) este coperta conceputa de prietenul din copilarie al lui David Gilmour, artistul Storm Thorgerson, fondator al grupului de graficieni Hipgnosis, celebru pentru coperte faimoase create pentru artisti precum Genesis, Yes, Led Zeppelin, Peter Gabriel, Black Sabbath, Dream Theater, Anthrax, The Alan Parsons Project, Muse, The Mars Volta etc. O alta amprenta distincta a albumului este vocea uluitoare a cantaretei Clare Torry (pe The Great Gig in the Sky), adusa la inregistrari de la sugestia aceluiasi Alan Parsons.
      Estimarile spun ca The Dark Side of the Moon s-a vandut in peste 45 de milioane de unitati pana acum, astfel ca albumul este, de departe, cel mai de succes al grupului, din punct de vedere financiar. Lansat pe 1 martie, in urma cu 45 de ani, albumul este considerat de multi drept cel mai bun din istoria muzicii de orice fel scrise vreodata.
       

    • Auralic Vega I

      De dinica, în Audio Hi-Fi.

      Acum 4 ani de zile un articol citit in revista Stereophile a reusit sa imi starneasca curiozitatea intr-un mod neasteptat. Articolul avea ca subiect un DAC manufacturat de un producator cu sediul in Beijing. Numele producatorului este Auralic Ltd., iar produsul despre care ma pregatesc sa va povestesc este Auralic Vega. Motivul acestei curiozitati a fost comparatia directa cu un DAC dCS Vivaldi. Concluzia redactorul Stereophile este urmatoarea:
      ”Sunt tentat sa cred ca la 3499 dolari, Auralic Vega este o afacere. Pentru putin peste 5% din pretul dCS Vivaldi, un DAC format din trei piese, Vega se remarca printr-un sunet apropiat de calitatile acestuia.”
      https://www.stereophile.com/content/aur ... sor-page-2
      Dupa acest comentariu au urmat masuratorile efectuate in laboratorul Stereophile. Concluzia acestora a fost cat se poate de transanta si il citez pe John Atkinson: Auralic's Vega D/A processor offers measured performance that is beyond reproach.
      4 ani mai tarziu, cu sprijinul echipei http://www.avmall.ro/, dorinta mea de a testa acest convertor a devenit realitate.

      Prezentare generala
      Vega arata elegant, partea electronica este adapostita de o carcasa de aluminiu, panoul frontal este dominat de un ecran OLED, iar in partea dreapta avem un buton rotund si un led rosu. In partea din spate avem doua iesiri analogice, balansata si normala, respectiv RCA si XLR, si 5 intrari digitale: AES/EBU, doua coaxiale SPDIF, una optica si o intrare USB. Intrarile AES/EBU si SPDIF gestioneaza date digitale de intrare aflate intre 16 si 24 biti, cu rate de esantionare de pana la 192 kHz; portul USB functioneaza cu rate de esantionare de pana la 352,8 si 384 kHz si accepta DSD 64 si 128 utilizand protocolul DoP. Pentru MAC OS nu aveti nevoie sa instalati un driver pentru ca Vega sa functioneze corect.

      Tehnologie
      In interior circuitele digitale si audio sunt printate pe o placa mare, care ocupa intreaga adancime a sasiului. Partea de alimentare este formata dintr-un transformator toroidal si o partea de intrarea a curentului alternativ, ecranata complet si dotata cu filtre. In interior mai gasim un cip receptor USB XMOS destinat fluxului de date via USB, un procesor audio Auralic Sanctuary produs de Archwave. Acesta este necesar pentru upsamplig-ul datelor la aproximativ 1.5 MHz si o adancime de 32 biti. De asemenea Vega foloseste un master clock, numit Femto Master Clock, acesta foloseste un oscilator de cristal folosit in industria aero-spatiala, cu o sursa liniara de alimentare. Jitter-ul specificat al acestui Femto Master Clock este de 82 femtosecunde, cu un zgomot rezidual de faza de -168 dBc. Dupa ce fluxul de date a fost procesat de cipul Sanctuary, datele sunt trimise catre un chip DAC ESS Sabre 9018. Acesta este un chip DAC delta – sigma, cu 8 sectiuni DAC individuale. Fiecare canal audio foloseste 4 sectiuni DAC pentru procesarea, aceasta abordare permite un nivel al zgomotului foarte mic la iesire.

      Sistem de test
      Pentru a testa acest DAC am folosit un sistem compus din urmatoarele componente: NUC + Daphile, Yamaha CDS 3000 (cd/sacd/DAC), amplificator integrat Pass Labs Int 30, boxe Focal Electra 1038 BE, cabluri Chord si Tellurium.

      Muzica test
      Roger Waters – Amused to Death / fisier 24 [email protected] kHz
      Richard Wagner – Die Walkure / cd (ascultat via Vega folosind Yamaha CDS 3000 ca transport)
      Miles Davis – A Kind of Blue / 24 [email protected] kHz

      Calitatea sunetului: Yamaha CDS 3000 vs Auralic Vega
      CDS 3000 - Roger Waters
      Pe acest album este folosita o tehnica speciala de inregistrare numita QSound (aceasta tehnologie ofera posibilitatea unei auditii 3D folosind un sistem stereo compus din doua boxe). Cand ascult acest album, muzica si efectele sonice se intrepatrund intr-un melanj perfect. Vocile sunt bine separate si se aud distinct in fata ascultatorului. Pozitionare 3D a vocilor este bine delimitata in spatiul scenei. Vocea lui Roger Waters este pozitionata central, iar vocile cantaretelor ce sustin partile armonice si anumite pasaje muzicale se simt undeva in spate pozitionate stanga sau dreapta in functie de cerintele partiturii. Pasajele dinamice sunt foarte bine prezentate, tranzientii nu prezinta sincope, toba si chitara completeaza scena sonora cu o energie extraordinara, oferind o imagine completa pe intreg spectrul audio.
      Vega - Roger Waters
      Scena capata ceva mai multa adancime. Imaginea 3D pare ca se imbunatateste usor. Vocile isi pastreaza pozitionarea si separatia in planul scenei si devin oarecum mai implicate muzical. Dinamica ramane in aceeasi parametri ai prezentarii, cu tranzienti mai bine conturati ce ofera o aerisire a notelor, iar asta aduce un sunet cu un plus pe detalii. Toba si chitara sunt in continuare energice si completeaza scena asemeni unui puzzle perfect.
      CDS 3000 - Die Walkure
      Orchestra se materializeaza in camera de auditie dincolo de barierele peretilor. Vocea sopranei Birgit Nilsson are o putere coplesitoare, sunt momente in care cantecul ei curge asemeni unui rau lenes si cristalin, urmate de pasaje in care totul se transforma intr-un fluviu urias si involburat. Jon Vickers cu a lui voce de tenor, puternica si intunecata, transforma ascultatorul intr-un martor al unui spectacol cantat la Metropolitan Opera. Miscarea artistilor pe scena se simte precis, iar vocile interpretilor au o vigoare extraordinara in pasajele muzicale fortissimo. Atmosfera este atat de bine reprodusa incat spectatorul devine o parte integrata a spectacolului muzical.
      Vega - Die Walkure
      Sunetul capata o tonalitate densa, timbrul instrumentelor dar si al vocilor este mai bine definit. Vocea sopranei Birgit Nilsson se imbogateste cu texturi noi, usor pastelate, fara a pierde forta necesara interpretarii unui rol wagnerian. Rolul interpretat de Jon Vickers devine si mai prezent, vocea lui coboara tonal catre abis si pare chiar mai intunecata. Orchestra ramane in continuare bine structurata si ofera un sunet realist.
      CDS 3000 - A Kind of Blue
      Trompeta lui Miles Davis toarce suav asemeni unei pisici ce se alinta in bratele stapanului. Notele inalte ating delicat urechea. Asperitatile trompetei sunt perfect balansate de pian si de cele doua saxofoane folosite, alto saxofon si tenor saxofon. Contrabasul se simte precis, duios, cu tendinte melancolice. Imaginea muzicala de ansamblu este perfect zugravita, fara urme de falsitate sau de sunet digital. Ascultatorul este purtat intr-un club de jazz din anii ’60 unde un cativa artisti atinsi de geniu canta, fumeaza, beau alcool, pentru un public cunoscator.
      Vega - A Kind of Blue
      Cu Vega experienta muzicala ramane in aceeasi nota, cu mentiunea ca peste imaginea generala o mana invizibila a picurat mici detalii tonale. As compara aceasta noua prezentare a sunetului cu o tocanita gourmet dupa momentul in care bucatarul amesteca condimentele secrete in oala. Un amanunt discret care transforma tocanita noastra bine gatita intr-o opera de arta gourmet.
      Concluzie
      Auralic Vega a fost ceea ce am asteptat in acesti ani. Performanta de top la un pret rezonabil.



×
×
  • Creează nouă...