Sari la conținut
HiFi Tech
  • Revista audio video


    • dinica
      LXear a luat naștere în anul 2016, în Bucuresti, din dorința de a duce la un alt nivel piața locala de monitoare in ear custom. Un inginer de sunet a pus bazele micii afaceri, care a luat amploare în ultimii ani, impunandu-se cu celebrele monitoare in-ear pe piața locală și internaționala de căsti pentru artisti și audiofili.
      Căștile cu mulaj LXear sunt fabricate prin tehnologia 3D, folosind echipamente de top, în cel mai bine dotat laborator de 3D printing local. Confortul și calitatea audio sunt obținute în urma unor indelungi studii și teste aprofundate, efectuate de specialiștii LXear de-a lungul anilor.
      În productia de căsti personalizate LXear se folosesc materiale premium, rășini biocompatibile și materiale made in USA. Difuzoarele folosite sunt de cea mai bună calitate, produse special de către cel mai important producator din lume.

      1. Cine sunteți voi? Cum ați început? 
      LXear a fost înființată in 2016, din dorința de a aduce ceva mai bun pe piața de monitoare in ear. Făcusem deja multe modele de casti ca hobby, fiind pasionat de electronică, așa ca m-am gândit sa transform asta într-un business. Știam ce vor artistii, stiam ca nu o primesc, așa ca nu a trebuit decât sa le livram un produs conform cererii, și rezultatele au apărut. Am construit monitoare in ear intr-un modest laborator, timp de un an și jumătate, pana când nu am mai încăput in locația respectiva, și a trebuit sa ne mutam. Acum ne întindem pe patru etaje. Am trecut prin toate etapele de evoluție și modernizare, pana ce ne-am aliniat la cele mai înalte standarde. Am ales calea cea mai sigura: metoda 3D. Dacă înainte exista riscul ca un set de monitoare construite "manual" sa dea greși, in ceea ce tine de confort sau sigiliu in ureche, acestea au dispărut odată cu upgrade-ul la tehnologia 3D. Este cea mai exactă modalitate de a obține orice implica un mulaj, fie ca e o proteza auditivă, dentară sau de alt tip, este cel mai înalt standard posibil in momentul de față. Procesul de tranziție între tehnologii a fost lung și meticulos, însă rezultatele sunt uimitoare. Precizia de replicare a mulajului este de un micron, deja nu cred ca se poate mai exact de atât.


      2. Aveți o echipă dedicata dezvoltării produselor?
      Da. Intreaga echipa LXear este implicata in dezvoltarea produselor, fie ca vorbim despre inginer de sunet, tehnicieni 3D, marketing s.a. In procesul de product development ne uitam in mai multe zone pentru a ne asigura ca produsul final este potrivit pentru clienții noștri, și că întrunește nevoile lor, la cele mai înalte standarde tehnologice. In prezent, lucram intens la un model universal, pe care piața de audiofili il tot așteaptă. Va fi o surpriza.

      3. Tehnologie sau design? Pe ce puneți accent? Ce considerați că este mai important?
      E clar că ambele sunt importante, ambele definesc nevoia clienților noștri. De cand am trecut de la productia manuala la tehnologia 3D printing, am crescut acuratetea produselor si, desigur, am scurtat perioada de productie si de livrare catre clienti, crescând totodata capacitatea de producție. Suntem in 2019, nu prea mai exista tehnologie fără design; deja printăm 3D orice, de la încălțăminte la organe, deci orice e posibil, la un click distanță, cu costurile de rigoare. Mai putem vorbi apoi de design, de personalizare, in funcție de cerințele fiecărui client: culoare, grafica sau materiale deosebite ca lemn nobil, fibra de carbon, insertii de pietre sau metale pretioase etc.; aici intervine partea "manuala" a procesului, partea artistica; cea pe care roboții încă nu o pot face și cu care noi ne mândrim tare mult. 


      4. Cu ce sunt diferite produsele LXear fața de competiție?
      Tind sa spun foarte scurt: prin raportul calitate pret. Insa clar este mai mult de atat. Inca de cand am pus bazele LXear am avut grija sa alegem cele mai bune materiale existente la nivel mondial. Nu ne-am gandit sa facem rabat la calitate ci, din contra, sa oferim tot ce este mai bun, de la partea electronica, la materialul din care este facut shell-ul. Totul este facut sa dureze, din materiale testate riguros. Folosim exclusiv materiale biocompatibile, și echipamente pe măsura; spre exemplu, una dintre imprimantele noastre 3D, ce printează folosind lumina UV, poate printa elemente medicale, proteze, orteze, țesuturi, și este folosită in prezent la stabilirea unor factori critici in vindecarea diverselor tipuri de cancer. Când a fost nevoie de ceva, ne-am construit singuri. N-am reinventat apa caldă, dar nici n-am vrut sa fim "comuni". Am vrut sa ne punem amprenta peste tot procesul de producție, așa ca ni l-am făcut așa cum ne-ar fi plăcut noua cândva sa găsim in alte părți. Dacă ne-au trebuit niște case-uri pentru transport rezistente la șocuri și intemperii pentru căștile noastre, ne-am pus pe treabă și le-am făcut, de la cutie până la spuma personalizată din interior, și la accesoriile ascunse sub manualul de utilizare, de exemplu. In 2018, am introdus pentru prima oară pe piață monitoarele discrete din material flexibil. Avand un design aparte, au intrat mai greu pe piață, însă lumea a văzut rapid avantajele. Fiind extrem de robuste si rezistente, practic indestructibile, si oferind confort superior monitoarelor clasice, acestea sunt tot timpul o optiune si pentru marii artisti; sunt mult mai portabile și confortabile, pot fi dotate și cu microfon, practic sunt cea mai buna soluție casual. 

      5. Am ințeles ca voi produceți căsti folosind mulajul urechilor. Te rog să detaliezi intregul proces.
      Deși pare complicat, tot procesul este lejer, chiar distractiv, ținând cont ca nu oricine își poate personaliza castile cu ajutorul carora va urma sa își câștige probabil traiul. Ne-am gândit să facem totul cât mai accesibil și rapid, întrucât și pentru noi timpul este la fel de prețios. Cel mai important pas este acela in care se execută mulajul(amprentarea) canalului urechii. Procesul este simplu si se rezolvă rapid printr-o vizită la un cabinet de audiologie (avem parteneriate cu clinici de audiologie din intreaga țară, pentru a facilita procesul pentru clienții noștri). Avem și variante in care trimitem noi o echipă la domiciliul clientului sau acolo unde este nevoie, pentru mulaje. Tot procesul de amprentare durează maxim 5 minute, pentru ambele urechi. După execuția mulajului, monitoarele intra in producția propriu-zisa, după cum urmează: mulajul este scanat prelucrat și printat 3D, intr-un laborator state of the art, apoi produsul obținut in urma imprimării 3D, ce are forma urechii clientului, este umplut cu partea electronica, cu difuzoare, urmând ca mai apoi sa treacă la partea de artwork, unde procesul este in totalitate manual. După încheierea procesului, castile sunt riguros testate, trecând printr-un filtru de control de calitate. Pasul final este acela al ambalării și expedierii pachetului către client.


      6. Traducătoarele căstilor sunt produse de voi?
      Toată lumea ne întreabă asta. Nu sunt făcute de noi, însă sunt făcute pentru noi, de către cel mai mare producător de componente specifice din lume. Același răspuns este valabil și pentru cabluri, rășini biocompatibile, conectori și tot ce tine de partea electronică, cât și pentru accesorii; până și adaptoarele jack sunt personalizate conform cerințelor noastre. După cum spuneam, nu facem rabat de la nimic, trebuie sa fie premium de la cartonul manualului de utilizare, pana la instrumentul pentru curățarea și întreținerea căștilor.

      7. Ce fel de public țintiti cu căstile voastre?
      Clar nu vrem sa ne limitam publicul si piata. Tocmai de aceea am diversificat portofoliul de monitoare, pentru a putea oferi aceste experiente auditive unui spectru cat mai larg din piață. Ne adresăm tuturor pasionaților de muzica, tuturor celor ce vor sa fie profesioniști, fie ca aleargă ture de parc in "liniștea" monitoarelor, fie că se bucura de ea pe scene imense.

      8. Mulți dintre clienții vostri sunt artisti profesionisti. Produceți căști și pentru pasionații de HiFi?
      Sigur. Pasinatii de HiFi pot opta pentru oricare dintre modelele din portofoliu. Prin tehnologiile pe care le folosim, am introdus pe piata modelul MOON, ce se adresează utilizatorului de zi cu zi, un model de buget, fara sa facem rabat de la calitate, pentru a satisface nevoile audiofililor care nu au nevoie neaparat de o personalizare complexa, ci doar de un sunet mult superior castilor "de linie". Pot fi dotate cu microfon sau cu cabluri premium, deci combinațiile pot fi multe totuși, și la acest model. De asemenea, lucrăm intens la un model de casti universale, care va fi adresat in mod special pasionaților de Hi-Fi.

      9. AV Club este o revistă dedicată pasionaților HiFi. De ce ar cumpăra un pasionat de HiFi o pereche de căsti de la voi?
      Pentru ca se vor bucura de cel mai personalizat sistem audio, la ei in ureche, fara a face o investitie enorma. 
      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
       

      10. Iți ofer ocazia să convingi cititorii nostri să cumpere o pereche de căsti LXear. Ce le spui?
      Dacă nu s-au convins citind articolul, ceva e gresit. In momentul de față sunt câteva locuri in lume de unde poți obține niște monitoare construite așa; aici e unul. Încă e ieftin, cât suntem in creștere; cat încă nu avem zeci de angajați, încă putem tine preturile la nivel de România. Deja cererea pentru export exista, probabil ca nu vor mai fi așa pentru multă vreme.

      11. În încheiere te rog să transmiți un mesaj cititorilor nostri.
      Ascultați stereo!

      12. Mulțumim și succes!
      Multumim, la fel!

       

    • Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândeam înainte la NuPrime, mă gândeam la ceva „out of my reach”, financiar vorbind. Știam aproximativ că NuPrime e divizia „de lux” a celor de la NuForce, ceva gen cum e Lexus pentru Toyota. Din acest motiv, atunci când mi s-a propus un review pentru ceva de la NuPrime, primul meu gând a fost „Wow, ceva super scump!”. Cu atât mai surprins am fost atunci când am aflat că aparatul propus, un DAC NuPrime, mai exact DAC9, se încadrează în segmentul de 1000 de euro. Adăugați la aceasta faptul că atunci când mi-a predat DAC-ul pentru test, Robert de la AVClub mi-a spus: „E un DAC care cred că e pe gustul tău, are un sound spre dark….”.
      Pe scurt, m-am năpustit literalmente cu NuPrime-ul în sistemul meu, să văd dacă e așa: adică DAC până în 1000 de euro cu o tonalitate dark, ceea ce pentru mine înseamnă un singur lucru: naturalețe. Realism sonic. Paletă tonală veridică. Nu uitați: reiterez ce am spus și cu alte ocazii, parafrazându-i pe cei de a HiFi World: blestemul audiofiliei sunt sculele care sună strident, cu frecvențe înalte accentuate, pentru a-i fermeca pe profani. Cam ca un televizor setat pe modul „Dynamic”, care îți atrage privirea din momentul în care intri în magazin. Însă fără nicio legătură cu realitatea cromatică.
      Totuși, se cuvine să vă spun câte ceva despre DAC9. E cel mai ieftin DAC produs sub brandul NuPrime. Proiectat în întregime în SUA.
      Ceea ce m-a atras în primul rând la el este construcția lui. Este primul DAC în gama de 1000 de euro în sistemul meu care are o bază multistrat. Această bază multistrat îi conferă o ținută și un feeling tactil specifice sculelor scumpe. Pe ambalajul lui DAC9, cei de la NuPrime specifică, oarecum cu mândrie, „for Studio Professionals”.  Iar ambalajul, senzația tactilă și construcția lui DAC9 exact asta spun. Cu alte cuvinte: aici e vorba de lucrătură serioasă. Un DAC proiectat de ingineri pentru profesioniști.

      Inclusiv picioarele de susținere ale lui DAC9 sunt proiectate profesional, fiind imune la vibrații și izolând DAC-ul optim față de mediul extern. Insist asupra acestor picioare: aici nu e vorba de niște suporturi uzuale, care pot fi întâlnite și la alte scule, ci de niște suporturi dezvoltate special de NuPrime și brevetate. Repet: brevetate. Cu alte cuvinte: unice.
      DAC9 este construit în jurul unui cip high-class AK4490 EQ, care decodează până la PCM 384 kHz și până la DSD256. AK4490 înseamnă un sunet cald, analogic, realist. Acest cip AKM face parte din seria foarte apreciată Velvet Sound a celor de la Asahi Kasei. Așa cum îi spune și numele, vă puteți aștepta la un sunet natural, mătăsos, fără tonalități artificiale.
      Insist, totuși, asupra designului lui DAC9: exterior: un design serios, plăcut, care poate conferi sistemului vostru un aer profesional. Pentru că este un DAC profesional. Interiorul este impecabil lucrat: nu sunt vreun expert în electronică, dar acea capsulare metalică a intrării de alimentare am văzut-o doar la DAC-urile mult mai scumpe decât DAC9. Izolarea galvanică este evidentă. Componente de calitate, fabricate în Japonia, totul denotă o lucrare de nivel ridicat.
      Pentru software, DAC9 se bazează pe inevitabilul XMOS (spun „inevitabil” în sens pozitiv, din ce în ce mai multe DAC-uri de calitate apelează la acest chipset), iar upsamplingul se bazează pe un FPGA programat de cei de la NuPrime pentru a converti orice intrare PCM la nivelul megahertzilor.
      Cred că deja v-ați lămurit că acest DAC9 de la NuPrime nu este doar o altă alternativă mid-level la sutele de DAC-uri de acest nivel, ci este o încercare (reușită, după cum veți vedea) a celor de la NuPrime de a introduce caracteristici high-end în sectorul mid-end.
      DAC9 vine foarte frumos ambalat și încă pe ambalaj este evidentă, din nou, o doză bună de mândrie: „Designed by NuPrime in USA”. Este însoțit de o telecomandă destul de simplă, dar care îndeplinește fără reproș cerințele de control de bază pentru utilizare. De asemenea, manualul este exemplar, explicând, pe lângă modul de funcționare și utilizare, inclusiv detalii tehnice generale, cum ar fi diferența sonică dintre PCM și DSD, exemplificată inclusiv prin grafice. Pe scurt, profesionalism.
      Pe partea din spate se găsesc toate intrările posibile, inclusiv intrări analogice pentru a folosi DAC9 ca preamplificator. Mai mult, există inclusiv un port USB pentru modul Bluetooth sau Wi-Fi. Pe partea din față se găsesc două butoane, unul de pornire-oprire/comutare între intrări, iar celălalt pentru volum. DAC9 are un output considerabil, livrând nu mai puțin de 4V prin ieșirile RCA și 5V prin cele balansate. Pt 0dB, volumul trebuie fixat la 94 (pe scala de la 0 la 99, faptul că volumul este astfel incrementat – la 0,5 -  permite o reglare extrem de fină a acestuia).

      Să trecem la ce ne interesează, sunetul. Fac o afirmație de la bun început, pe care voi încerca să o exemplific în cele ce urmează: DAC9 este cel mai bun DAC pe care l-am avut la mine în sistem atunci când e vorba de prestația cu DSD!
      Dacă la redarea PCM-urilor, DAC9 proiecta o scenă destul de în față, la redarea DSD-ului scena era trimisă  automat în spate și totul devenea holografic și 3D. De ce folosesc timpul trecut? Deoarece după aproximativ o săptămână în care am ascultat foarte des DAC-9, rodajul a început să își facă radical simțită prezența, scena la redarea PCM-ului a pătruns treptat în spatele boxelor, făcând să dispară peretele din spate, adică exact așa cum îmi place mie. Diferența dintre DSD exista încă, dar au fost și situații, cu unele înregistrări, în care nu mai știam exact ce ascult, PCM sau DSD.
      Doar cu unele înregistrări și când începeam să analizez și să compar, diferența dintre PCM și DSD era sesizabilă imediat. Apropos, revin asupra manualului: deși cei de la NuPrime explică (chestie destul de atipică…) diferențele dintre PCM și DSD (inclusiv prin grafice, așa cum am menționat anterior), în nici un moment nu sugerează care format ar fi preferat de acest DAC9. Dimpotrivă, ei chiar scot în evidență faptul că „DAC-9 is designed to faithfully reproduce the music irrespective of the format used”. Ați sesizat o ușoară nuanță în această afirmație din manual? Ei nu spun „să reproducă semnalul indiferent de format”, ci „să reproducă MUZICA indiferent de format”. Am insistat asupra acestui fapt deoarece pe lângă „excesele sonice” cu DSD, mai fac o afirmație: DAC-9 este cel mai muzical DAC ascultat de mine până în 1000 de euro. „Îl depășește la muzicalitate chiar și pe Chord Mojo?”, parcă vă aud pe unii dintre voi întrebând. Ei bine, da. Și aici cred că un cuvânt foarte greu de spus îl are acest cip dac AKM. Da, știu, implementarea contează. Așa e, dar implementarea aceea se construiește în jurul unui mic cip. Nu poți face o implementare absolut identică în jurul a două cipuri dac diferite. Deci acel convertor are un cuvânt serios de spus. Cei de la Asahi Kasei nu și-au denumit degeaba această serie „Velvet”. Sunetul este chiar mătase, în sensul că te unge pe suflet, este pansament pentru niște nervi supramodulați pe parcursul zilei la job, de exemplu. Sau supramodulați de nevastă, mă rog, fiecare după caz :D.
      Dacă în cazul lui Chord Mojo, un DAC foarte muzical, te poți trezi totuși de multe ori exclamând „Wow!”, și asta mai ales datorită vitezei și timing-ului cu care reproduce muzica, în cazul lui DAC9 ai tendința de a uita că te-ai pus să asculți ceva și de a te lăfăi pur și simplu în sunete. De exemplu, să luăm Dark Side of the Moon în versiune blu-ray. Dacă la prima piesă „Speak to Me”, Mojo pare să articuleze oarecum mai bine senzația mecanică și psihotică ce te introduce în atmosfera albumului, la „The Great Gig in the Sky”, același Mojo nu poate egala căldura și fluiditatea limpede ale lui DAC9. Nu o veți auzi niciodată pe Clare Torry pe Mojo așa cum o auziți pe DAC9. Am folosit termenul „limpede”, deoarece unele DAC-uri cu sunet warm și dark au o anumită tendință de a atenua top-end-ul înregistrărilor, adică mai direct și fără menajamente spus, ai senzația că nu auzi la fel de multe detalii ca în cazul unui DAC care favorizează spectrul înalt. Nu și în cazul lui DAC-9. Și aici seamănă foarte mult cu DAC-ul meu de referință Metrum Acoustics Octave: absolut nimic nu este neglijat în spectrul înaltelor, doar că ele sunt integrate mult mai armonios în tonalitatea sonică.
      Trecând la un album recent, Firepower-ul celor de la Judas Priest, tot în versiune hi-res, mă așteptam ca DAC-9 să nu aibă același impact sonic ca Mojo, însă nici vorbă, în cazul în care v-ați făcut vreo idee din cele scrise mai sus că DAC-9 ar suna cumva prea soft, vă spun clar că nu e deloc așa:  DAC9 face trecerea de la psihedelic la metalic mult mai bine decât Mojo, schimbarea feelingului și dinamicii fiind atât de pregnante încât ai senzația că ai schimbat întregul sistem! E ca și când DAC-9 ar spune, „a, metal, păi schimbăm placa…” și ar începe să redea metalul așa cum trebuie redat metalul, cu dinamică explozivă și ritm alert, ca apoi, dacă treci la un jazz relaxant, să se relaxeze și el odată cu tine.

      Am încercat chiar și o înregistrare execrabilă: albumul One Second al celor de la Paradise Lost. Cu acest album (unul foarte bun din punct de vedere compozițional) cei de la Paradise Lost au vrut să dea lovitura în mainstream, albumul a fost distribuit de Sony în colaborare cu BGM, s-a bucurat de promovare intensă etc. Din păcate, din dorința de a suna bine pe radio sau eventual în căști, unele piese, în special cele de pe la jumătatea albumului, sună atât de plasticos și artificial încât sunt de-a dreptul „moartea pasiunii”, cum se zice. Deoarece trupeții de la Paradise Lost și-au dat seama că albumul sux din punct de vedere al înregistrării, fiind mai degrabă o înregistrare „demnă” de Rihanna, decât de o trupă care a scris (și încă scrie) istorie în metal, au încercat chiar anul trecut să îl remasterizeze. Din păcate, piesele care sunau artificial sună la fel și acum, ce a fost făcut prost și cu ochii pe dolari, și nu pe integritate artistică de la început, așa a rămas.
      Bun, hai să vedem ce poate face un DAC profesional, cum este DAC-9, din tot acest plastic…Acum, o să credeți că exagerez, dar DAC-9 a reușit să facă oarecum ceva digerabil chiar și dintr-un mare „E” (adică aromă artificială”) cum este o piesă ca „Soul Courageous”. Iar aici nu vorbim de vreo înfrumusețare, sau vreun machiaj sonic. Spun asta deoarece rezoluția a crescut, de asemenea, (acest AK4490 este un fenomen, cu greu mă abțin să nu mă las dus de val și să vă spun să puneți mâna pe DAC-9, așa o implementare nu mai găsiți) și te face să crezi că indiferent de cât de bou a fost producătorul, parcă ceva din naturalețea interpretării din studio tot a rămas. Am reușit să disting un spectru al joaselor doar când am redat această piesă cu DAC-ul Metrum, dar iată că și DAC-9 reușește să îți arate că există totuși o tobă mare în această înregistrare și că basistul nu era complet absent în momentul transpunerii digitale. Ba chiar reușește să îți arate că poate face cu ușurință ce face un Mojo, poziționând și delimitând instrumentele și membrii trupei, poți să arăți cu degetul unde se află fiecare în cadrul scenei și aici vorbim de o scenă cvadridimensională, în care boxele nu există, există doar interpretarea.
      După cum am spus la început, DAC-9 excelează literalmente cu DSD. DAC-9 procesează DSD sub formă DoP inclusiv prin intrările digitale optic și coaxial. Cea mai mare diferență în sistemul meu dintre PCM și DSD este la adâncimea scenei, dar nu în sensul că totul este proiectat în spatele boxelor, ci scena se întinde din față spre spate: cu DSD totul devine mai holografic, de multe ori senzația fiind că îți vine să bagi mâna prin sunet, parcă te poți plimba prin scenă așa cum a fost de exemplu atunci când am redat cea mai bună piesă a tuturor timpurilor, din punctul meu de vedere, Bohemian Rhapsody. Aici nu era vorba că aș fi ascultat „o altă interpretare” atunci când am trecut de la PCM la DSD, ci pur și simplu scena pe care mă plimbam a devenit mai…„aievea”.
      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
       

      Acum, parcă vă aud pe unii dintre voi spunând „Păi dacă DAC-9, un DAC de 1000 de euro, sună așa, cum sună un DAC de 10.000 de euro?”. Sincer, nu știu. Nu am ascultat niciodată un DAC de 10000 de euro în sistemul meu. Am ascultat doar în diverse setup-uri care nu îmi aparțineau. Dar cred cu sinceritate că dacă asculți un DAC proiectat așa cum este DAC-9, asculți o mare parte din acel high-end la care visăm cu toții.

    • Musical Fidelity M3si

      De dinica, în Audio Hi-Fi.

      Musical Fidelity este una din firmele cu o trandiție solidă în construirea de aparatura HiFi din Anglia. Din păcate, in România această firma nu a reusit să fie niciodata atât de populară comparativ cu un alt brand de tradiție cum este Naim. In cei aproape 20  ani de pasiune audiofilă, rareori am reușit să mă întâlnesc cu un aparat produs de Musical Fidelity. Am citit o mulțime de articole despre produsele lor. Unele din aceste articole au reușit să mă entuziasmeze. Apoi, căutam aparatul cu pricina pe la dealeri, nu îl găseam și renunțam oarecum frustrat. Din fericire timpurile s-au schimbat. Acum puteți asculta o gamă variată de produse Musical Fidelity, de la DAC-uri si CD playere, până la amplificatoare integrate, chiar solutii All In One la importatorul oficial din București.
      Astăzi am să vă prezint un amplificator integrat cu o putere de 85 wati pe canal, intrare phono MM, plus un DAC integrat ce decodează semnal digital pana la 24 biti @ 96 kHz.

       
      Prezentare generală

      La exterior amplificatorul se prezinta intr-o carcasa din tabla galvanizată de culoare neagra. În partea din fața, pe centru, avem un buton de volum de culoare gri. În jurul acestuia se găsesc alte sase mici butoane de culoare gri cu care poti selecta intrările. În stânga  avem o frumoasă inserție dreptunghiulară din plastic de calitate cu tipul aparatului si codul de produs. Lângă aceasta siglă este printat numele producătorului.  În partea din spate se găsesc conexiunile pentru boxe, intrarea USB a DAC-ului, intrările auxiliare și intrarea de phono.
      Specificații:
      Putere de ieșire: 85 Watts pe canal în 8 Ohmi
      THD (+ zgomot): <0,014% tipic, de la 20Hz la 20kHz
      Raportul semnal zgomot:> 98dB 'A'-ponderat
      Răspunsul în frecvență: +0, -0.1dB, 10Hz până la 20 kHz
      Intrări
      4x linie RCA / Phono
      1x conector "B" tip USB - flux de date asincron la frecvențe de până la 24 biti / 96 kHz
      1x intrare MM Phono
      Input Phono
      Sensibilitate (nominală): 3mV (adecvată pentru doze de 1.5mV sau mai mult, inclusiv tipuri MC de mare putere)
      Raportul semnal / zgomot:> 70dB 'A'-ponderat
      Impedanță de intrare: 50k Ohmi
      Răspunsul de frecvență: RIAA / IEC ± 1dB, de la 20Hz la 20 kHz
      General
      Dimensiuni - LxAx (mm): 440 x 100 x 400
      Greutate (neambalată / ambalată): 9.2 kg / 13 kg
      Test
      Ce urmăresc eu la un sistem.
      Unu - imaginea stereo - sunet holografic, prezentarea și dimensiunea scenei sa fie generoasă, spațiul dintre instrumente să fie structurat corect.
       Doi – realism – senzația ca artistul este in cameră; sau in cazul audiției unei interpretări dificile din zona muzicii culte, sa pot simți trecerile dinamice ca si cum aș fi prezent în studioul de înregistrări.
      Trei - controlul basului - basul să fie scurt, percutant, exploziv, plin de energie.
      Patru – frecvențele medii si inalte – aici totul trebuie să curgă natural, intr-o maniera placuta urechii, cu acute bine temperate.
      Muzică:
      Roger Waters - Amused To Death, fisier hi-res 24/192 (una din cele mai bune inregistrări de rock)
      Verdi – Messa da Requiem, fisier hi-res 24/88.2, Chicago Symphony Orchestra & chorus, Olga Borodina, Barbara Frittoli, Ricardo Muti (o inregistrare extraordinară, cu o dinamică care iți taie răsuflarea)
      Carlos Santana – Supernatural, fisier hi-res 24/96 (mixul de artisti, voci, stiluri muzicale, oferă o paletă largă in cazul unui test)
      Sistem de test:
      NUC + Daphile + Intona - transport  digital
      Yamaha CDS 300 - DAC / sursă digitală
      M3si - amplificator integrat
      Cabluri – interconect Kimber Kable, cablu USB de la un producător englez care nu activează în industria audio, cablu boxe manufacturat de Vicol Audio.
      Roger Waters - Amused To Death
      Am început audiția cu celebrul album al lui Roger Waters. Prima impresie a fost că  scena sonoră este proiectată catre ascultător. M3si este genul de amplificator ce impinge sunetul in fata. Scena sonora nu se formeaza în spatele boxelor, pare că inconjoara boxa, proiectând sunetul in față și în spate. Dacă boxele ar fi instrumente, ar fi așezate undeva la mijlocul orchestrei. Din cauza acestei situatii ascultătorul este proiectat în imediata apropiere a orchestrei. Distanța dintre ascultător și orchestră dispare aproape în totalitate, este ca si cum ai pătrunde adânc în intimitatea sunetului, a modului în care se formeaza notele și acordurile muzicale. Cu siguranța o parte din cititorii acestui articol vor iubi acest tip de sunet. Instrumentele sunt plasate corect în spatiul 3D și sunt  suficient de bine conturate încât să păcăleasca simțurile. Vocile au sunet realist, plăcut, bogat timbral. Informația pe ansamblu nu este alterată. Am putut sa mă bucur pe deplin de vocea lui Roger Waters așa cum o cunosc de atația ani. Basul a avut energie bună, o dinamică pe masura  si a fost suficient de exploziv. Mid-basul are o oarecare tendința sa iasă în evidență. Nu este o senzație deranjantă, insă este prezentă și trebuie sa fie cunoscută de cititori. 
      Verdi – Messa da Requiem
      Găsesc potrivită această inregistrare pentru testarea aparatelor audio HiFi din cel puțin doua motive: 1) dinamica uriașa, 2) bogația de informații. Messa da Requiem inseamnă o orchestră sinfonică completă, un cor dublu si 4 soliști (o soprana, o mezzo-soprana, un tenor si un bass). În această lucrare ritmurile viguroase se intrepătrund cu momentele lirice și contrastele dinamice. Pentru a putea reda totul cu intensitatea si realismul potrivit ai nevoie de un sistem perfect echilibrat. Messa da Requiem este un fel de ucigaș al sistemelor audio prost concepute. Un sistem care reuseste să transforme această înregistrare într-un eveniment real, este cu siguranță un sistem de referință. Am pornit muzica și am început să ascult. Scena sonoră a rămas în aceeași parametri ca la Roger Waters. Sunetul inconjoara boxele și este proiectat în apropierea ascultătorului. Lipsa distanței între ascultător și orchestră transformă întreaga experiență audio în ceva similar audiției la căsti, doar că în acest caz sunetul nu este situat asemeni unei coroane în jurul capului. Spațiul scenei se conturează pornind din zona urechilor și se extinde către o zonă aflată la cațiva metri in fața ascultătorului. Totul pare natural și firesc,  te obișnuiești repede cu acest tip de prezentare. Îți închipui că te afli în primul rand la una din reprezentațiile de gală unde ascultătorii sunt puțini și aleși pe sprânceană. Vocile cântăreților solo sunt prezentate în fața orchestrei bine conturate, sunt chiar lângă tine, iar asta te transformă într-un fel de martor imediat al momentului 0. Simți și auzi totul. Corul este împărtit de la stânga la dreapta și se simte asemeni unei imbrățisări strânse, spațiul având tendința să se comprime. Personal aș fi preferat să fie mai mult aer intre cor, orchestră și soloiști, dar asta este o opțiune personală. În momentele dinamice există o ușoara pierdere de energie în zona frecventelor audio aflate la cele două capete ale spectrului sonor. Basul este usor simplificat, insă fără să afecteze informațiile importante. Cu toate acestea basul a avut energie bună, coerență și a reușit să ofere suport constant si realism desfășurării muzicale.
      Carlos Santana – Supernatural
      Muzica acestui album nu este chiar supranaturală, ba din contra, se prezintă ca un mix pământesc intre rock, blues, latino si pop. Înregistrarea nu pune multe probleme unui sistem audio. Este o înregistrare curată, fără distorsiuni evidente. Inginerul de master a maltratat dinamic înregistrarea, dar a lucrat curat, fără clipping digital. Auditia acestui album a fost o experiență placută. M-am bucurat de vocile lui Dave Matthew,  Rob Thomas, Lauryn Hill si de ritmul tobelor aflat la intersectia dintre muzica africană și latino. Chitara lui Carlos Santana a sunat plăcut, a avut ritm și a fost suficient de electrică. Scena sonoră  a păstrat același tip de prezentare în fata, catre ascultator. Instrumentele au fost atent conturate in spațiul scenei, bine focusate, fără să se amestece. Ce să vă spun, muzica a avut energie si ritm. Au fost momente cand am simțit nevoia să mă ridic de pe canapea și să dansez.
      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
       
      Concluzie
      Pentru mine M3si este un amplificator britanic cu personalitate. Are un sunet specific amplificatoarelor din insulă, cu un timing  bun, usor dark, înalte discrete si cu un mid-bas evidentiat. Îl recomand posesorilor de boxe cu sunet deschis / luminos și celor care se plâng de lipsa basului acasă. Dacă aveti boxe lenese acasă, sub 88 dB, acesta nu este un amplificator potrivit pentru dumneavoastra.
       


    • Chord Mojo

      De Andi, în Audio Hi-Fi.

      „….am avut aceeași experiență cu Hugo. Părea că devine din ce în ce mai bun și au fost necesare aproximativ 9 luni înainte ca senzația de îmbunătățire continuă a sunetului să se estompeze. Șocul a fost când am descoperit că un Hugo nerodat suna exact ca Hugo-ul rodat timp de 9 luni! Așa am dedus că de fapt creierul meu se roda la modul în care Hugo recrea tranzienții, lucru care mi s-a părut unic comparativ cu toate DAC-urile ascultate anterior.
      Mă aștept ca în cazul lui Mojo lucrurile să stea la fel”
      Așa anticipa Rob Watts, designerul șef de la Chord, crearea lui Mojo.
      Ce știa Rob Watts în acel moment, adică acum vreo 4 ani, iar utilizatorii cărora le era destinat Mojo nu știau?...
      Toată filosofia celor de la Chord se învârte în jurul deja celebrelor „taps” (instanțe procesate în interval de o secundă). Watts a studiat ani și ani de zile acest aspect, asta în timp ce majoritatea celorlalți ingineri studia cum să obțină un sunet mai bun în jurul cipurilor dac deja existente. Watts spune că pentru a recrea perfect un semnal analogic înregistrat, e nevoie de aproximativ 1 milion de „taps”. Lucru  imposibil la început, dar a luat-o încet, cu câteva mii de taps în cazul primelor DAC-uri Chord și ajungând la câteva zeci de mii pentru Hugo, fapt care pentru el a fost o victorie.

      Lucru ciudat însă, Rob Watts a refuzat să spună de câte taps se bucură Mojo, la lansarea micului DAC.
      Acum nu mai e nici un secret: Mojo procesează dublul taps-urilor procesate de Hugo. Cu alte cuvinte, în ierarhia Chord, Mojo este peste Hugo. E explicabil acum de ce Watts a evitat un răspuns la întrebarea privind numărul instanțelor: Chord erau pe punctul de a-și da singuri cu stângul în dreptul, adică de a recunoaște că un produs mai ieftin este peste un produs mai scump, ambele fiind comercializate în același timp. Acum, că Hugo a intrat la categoria „legacy” (între timp a apărut Hugo 2), Watts a putut recunoaște ceea ce au observat o mulțime de utilizatori care au vândut Hugo după ce au ascultat Mojo: Mojo e pur și simplu mai bun.

      Mojo beneficiază de un FPGA mai avansat. A, am uitat să menționez că cei de la Chord nu folosesc clasicele cipuri dac, ci folosesc FPGA-uri (https://en.wikipedia.org/wiki/Field-programmable_gate_array) programate de Rob. Rob nu mai crede în clasicele cipuri dac. Le consideră depășite. Așa că folosește FPGA-uri pe care le programează așa cum vrea el, emulând clasicele cipuri dac. Acestea sunt mult mai puternice decât convertoarele obișnuite, însă ca atare sunt mult mai scumpe, necesită cunoștințe de programare extrem de avansate, necesită timp de dezvoltare, din acest motiv sunt folosite în acest moment de foarte puțini producători de scule audio. E mult mai simplu să iei un convertor produs de un terț și să construiești rapid în jurul lui un DAC și ceva mai greu să programezi efectiv un DAC de la zero. Mai mult ca sigur companiile mamut, care trebuie să lanseze câte o serie de scule noi în fiecare trimestru, nu se vor apuca în viitorul apropiat să se ocupe cu ceva atât de complicat cum sunt FPGA-urile, unde timpul de dezvoltare este foarte greu de anticipat. Așa că acestea rămân unor companii high-end, care lucrează mult mai personalizat, dacă se poate spune așa, și nu au planuri gen „lansarea urgentă a colecției toamnă-iarnă din acest an”.
      Cum a ajuns Mojo să folosească un hardware mai avansat decât fratele său mai scump, Hugo? Simplu: între timp, adică între Hugo și Mojo, Xilinx, firma de la care Rob își ia fpga-urile, a scos un fpga mult mai puternic. Și, deoarece miniaturizarea tehnologică avansează de la o lună la alta, Rob a putut să miniaturizeze literalmente etajul analogic din Hugo și să îl integreze în Mojo.


      În acest moment Mojo este un succes fantastic pentru Chord. În urmă cu doi ani, toate statisticile spuneau că cei de la Chord au vândut aproape 80.000 de Mojo. Vă dați seama cum stă situația acum. Calculați aproximativ 500 de dolari pentru un Mojo, înmulțiți și vă puteți da seama câți bani fac cei de la Chord doar cu cel mai ieftin DAC al lor.
      Este Rob Watts găina cu ouăle de aur sau nu?
      Mulți spun că Mojo înseamnă în acest moment pentru piața DAC-urilor, exact ceea ce a însemnat Linn Sondek în anii 70 pentru piața pickup-urilor: un „game changer”.
      Am primit Chord Mojo în urmă cu mai multe luni împreună cu alte DAC-uri pentru a le testa. Era într-o seară. Vă spun sincer că a doua zi m-am dus și mi-am cumpărat un Mojo, deoarece mi-am spus că trebuie să îl am. Vă dați seama cam ce efect a avut asupra mea.
      Da, știu, majoritatea cumpără Mojo pentru a-l folosi cu căști. Pe mine, sincer, căștile mă cam lasă rece în acest moment. Am avut perioada mea, când ascultam doar în căști. Însă acum îmi permit să am spațiul meu în care să încerc pe cât posibil să recreez atmosfera din studio. Cu alte cuvinte, cum sună Mojo cu căști m-a interesat prea puțin. Am avut la îndemână superbele Meze 99Neo pentru un scurt test: da, sună extraordinar, dar nicio cască nu îți poate crea o scenă aievea la câțiva metri în fața ta.
      Ce m-a frapat prima dată la Mojo? Naturalețea sunetului. Instrumentele reproduse cu un realism fantastic. Apoi, fluiditatea cu care muzica era reprodusă. Am tot citit de la diverși cum că Hugo ar fi bright. Nici vorbă de așa ceva cu Mojo. Sunetul avea neutralitate, lucru care contrasta puternic cu dimensiunea lui Mojo. De obicei, „brichetele”, ca să folosesc un termen des folosit de Robert de la AV Club, sunt deficitare la acest capitol. Da, sunt total de acord, dar nu Mojo. Acest lucru se datorează în mod sigur faptului că nu folosește clasica schemă bazată pe clasicele cipuri dac, ci folosește fpga-uri. Cu un fpga, ieși direct din acesta în etajul analogic în clasa A, fără filtre decimatoare și alte componente care digitalizează sunetul.
      Stop! Acum realizez că în entuziasmul meu pentru Mojo, am uitat să îl prezint…Ok, hai să fim serioși, chiar trebuie să vă spun că pare construit din fier beton sau să vă explic ce indică prin diverse culori cele trei butoane luminescente ale lui Mojo? Rob Watts spune că Mojo e atât de puternic încât poate conduce direct, fără amplificator intermediar, boxe. Cei de la Hi-Fi World au vrut să verifice cât de adevărată este această afirmație și l-au conectat pe Mojo direct la o pereche de Tannoy Westminster Royal! Repet: Tannoy Westminster. Cu succes. Cu alte cuvinte, cumpărându-l pe Mojo cumpărați un DAC – preamplificator – amplificator de super calitate.

      În imaginea de mai sus, Chord Mojo conducând direct, fără niciun alt amplificator intermediar, Tannoy Westminster Royal, așa cum a fost conectat de cei de la HiFi World
      Totuși, câteva indicații prețioase nu strică, mai ales că Mojo nu vine cu un manual inclus.
      Dacă doriți să folosiți Mojo strict ca DAC, trebuie să îl porniți apăsând simultan timp de 5 secunde cele două butoane de volum în timp ce apăsați butonul de pornire. În acest fel obțineți un output de 3 volți. Dacă vi se pare cam mare și boxele încep să aibă un bas bubuit, după ce efectuați operația de mai sus apăsați butonul Volume – de exact patru ori: în acest fel obțineți tradiționalul output de 2 V.
      Eu l-am folosit pe Mojo la 3 V.
      Ascultând Innuendo (Queen) în variantă SACD (DSD – Mojo acceptă DSD64, 128 și 256 prin DoP), Mojo relevă o scenă superbă, pe care o vezi aievea. Te uiți la Mojo, te uiți la scenă și nu îți vine să crezi că scena respectivă e realmente proiectată de acest micuț DAC alimentat de o baterie. Sunetul are putere, are dinamică, instrumentele sunt poziționate și diferențiate precis, tridimensionalitatea sonică fiind evidentă. Poate aș fi dorit o mai mare prezență în zona mediilor. Comparându-l pe Mojo cu DAC-ul meu de referință în acest moment, Metrum Acoustics Octave, Metrum-ul are o prezență mult mai bună a mediilor, vocile în special beneficiind de acest lucru. Cu Mojo, vocile nu pierd deloc din dimensiune, dar parcă nu au aceeași „grosime”, aceeași plinătate. O piesă ca „Barcelona” (interpretată de zeul Freddie Mercury și de Monserrat Caballé), chiar și în versiune 16/44 îți poate face pielea de găină și la cinci ascultări una după alta, dacă este redată de un DAC cu prezență a mediilor, iar aici aș depuncta puțin Mojo, deoarece nu reușește întocmai acest lucru. Aici se vede faptul că până la urmă o sursă liniară solidă chiar contează. Mojo reușește totuși să emoționeze cu „Barcelona” prin prezența scenică, prin fundalul complet negru din care se reverberează fenomenalele voci ale lui Freddie și Monserrat, poți auzi fiecare inflexiune a vocii lor, îl poți auzi pe Freddie cum aproape își strigă versurile pe finalul piesei, așa cum recunoaște chiar el că a fost nevoit să facă, pentru a putea ține pasul cu forța uluitoare a vocii lui Monserrat. E un DAC revelator, fără doar și poate. Două ediții diferite ale aceluiași album sunt redate exact așa cum sunt ele: diferit. Chiar dacă sunt din același master, Mojo le dezvăluie imediat ca aparținând unor transferuri diferite. Nu foarte multe DAC-uri până în 1000 de euro pot face acest lucru, nu foarte multe au această neutralitate sonică. Da, multe îți pot reda niște detalii uluitoare, dar fac acest lucru împreună cu un anumit brightness care „reușește” să ascundă cel mai important detaliu: caracterul general al înregistrării. Din păcate, în cazul sculelor ieftine, cu scheme nu foarte complicate și cu piese ieftine, detaliile vin la pachet cu brightness-ul. Mojo nu aparține acestei categorii decât din punct de vedere al gamei de preț. Ca sunet joacă în liga mare, în liga DAC-urilor serioase.
      Mai mult, îl consider pe Mojo un DAC optim pentru metalele extreme. În momentul în care asculți ceva de genul albumului In the Nightside Eclipse al celor de la Emperor, în special nemuritorul șlagăr (he he!) „I am the Black Wizards”, nu trebuie să ai deloc senzația de „wall of sound”, de amalgam, specifică surselor ieftine. Am spus cu mai multe ocazii: înregistrările sunt mult mai puțin proaste decât cred unii. Important e să  „decodezi” înregistrarea la un nivel cât mai ridicat. Mojo decodifică poziționarea trupeților din Emperor (țineți cont că aceasta nu este o înregistrare lucrată, adică de genul în care fiecare membru își predă după șapte mii de take-uri contribuția unui inginer de sunet și acesta masterizează albumul. Nu. Aici e vorba de o înregistrare one-take, ceva în genul primelor albume Sabbath – aici stă farmecul unor legendare albume din cel de-al doilea val de black metal), deci revin, Mojo decodifică poziționarea trupeților și îți redă cu precizie modul în care aceștia stăteau în momentul înregistrării. Datorită dinamicii ultra-high-end fără exagerare (țineți cont că Mojo are o dinamică de 125 dB minim măsurată, cei de la Hi-Fi World au măsurat cu un semnal de test de -60 dB o dinamică de 143 dB!! – asta în condițiile în care cele mai multe DAC-uri high-end nu depășesc 130 dB), Mojo îți redă acest album în singurul mod în care acesta poate fi redat: devastator. O înregistrare pe care mulți o consideră proastă din punct de vedere audiofil, poate deveni chiar audiofilă, dar nu pentru că Mojo ți-ar prezenta-o „mânărind-o” (cum spun unii despre anumite scule) sau adăugându-i ceva delicatețuri și rafinamente care nu existau inițial acolo, ci prin simpla clarificare și descifrare a informației muzicale. Sesizezi totul, pătrunzi efectiv mult mai mult în înregistrare. Sau să luăm albumul „Rebel Extravaganzza” al celor de la Satyricon. Bookletul acestui album menționează cât se poate de clar și de arogant: „Correct listening at maximum level”. Bun, acest lucru este imposibil cu Mojo chiar și în căști, din cauza outputului extrem de ridicat (atenție cu căștile sensibile când porniți Mojo după ce l-ați folosit ca desktop DAC cu outputul la 3V) și cu atât mai puțin prin amplificator cu boxe. Însă cu multe surse, când crești volumul la redarea acestui album, din cauza senzației de amalgam și de stridență, după câteva piese te doare capul și vei vrea să reduci volumul. Nu cu Mojo. Redă atât de natural și decodifică atât de precis surplusul de informație din această înregistrare, care de multe ori lasă senzația de supramodulare, încât vei dori să dai volumul din ce în ce mai tare pentru și mai multă imersiune în muzică.

      Există totuși câteva probleme în cazul lui Mojo, însă acestea nu sunt de factură sonică, ci de factură „administrativă”, dacă îi pot spune așa. Bateria, în primul rând. Poate fi un avantaj, practic scapi de „blestemul” mizeriei de la rețea, dar și un dezavantaj. Dezavantajul clasic: se descarcă J. Acum, serios, e o problemă destul de mare și să vă explic de ce. Cei de la Chord spun că 4 ore de încărcare îți dau aproape 10 ore de ascultare. Eu zic că asta e o variantă optimistă, ba chiar extrem de optimistă. Mai degrabă undeva pe la 6 ore de ascultare, ar fi varianta realistă. Primul Mojo pe care l-am primit la test era folosit și am crezut că probabil bateria e obosită, însă și nici cu Mojo-ul nou cumpărat nu am reușit să ajung la 7 ore de ascultare după o încărcare completă. Și aici apare de fapt problema: cei de la Chord spun că poți încărca Mojo în timp ce asculți, dar e recomandabil să eviți acest lucru, pentru a prelungi durata de viață a bateriei. Asta înseamnă că în cele 4 ore în care îl ții pe Mojo la încărcat, acesta stă inutilizabil. Dacă acesta este singurul tău DAC, aceasta poate fi o problemă. Patru ore în care stai și te uiți la scule fără să poți asculta, așteptând să se încarce Mojo. Cam deprimant, nu? Dacă totuși încerci să încarci Mojo în timp ce asculți, lucru pe care mărturisesc că îl fac și eu din când în când, atenție că devine fierbinte. Iar când spun fierbinte, să nu înțelegeți că devine cald. Nu, ci fierbinte în sensul în care poți prăji un ou pe el! Acel FPGA se încălzește tare de tot, mai adăugați la asta și etajul din componente discrete în clasă A, plus bateria pusă la încărcat și o să înțelegeți de ce Mojo se înfierbântă atât de tare. Nu știu exact care e durata de viață a bateriei din Mojo, însă am dubii că ar depăși 5 ani. Partea bună e că poate fi schimbată destul de ușor. Partea și mai bună e că Mojo poate fi folosit și fără baterie, însă în acest caz va trebui ținut conectat permanent la curent.

      Bun, o altă problemă poate fi dată de cabluri. Deoarece Mojo este prea mic pentru RCA-uri, ai la dispoziție doar mufe de 3,5 mm pentru output, iar în cazul intrării coaxiale, chiar și pentru input. Iar aici problema, evident, este dată de calitatea cablurilor pe care le poți găsi pentru Mojo. Mojo fiind un DAC extrem de sensibil și rezolut beneficiază ca orice alt DAC rezolut de o calitate cât mai bună a cablurilor. Dacă în cazul interconnectului 3,5 mm – 2RCA să spunem că poți găsi ceva cât de cât de calitate pentru a-l conecta pe Mojo la amplificator, vreau să văd cum găsiți un coaxial cu RCA la un capăt și 3,5 mm la celălalt capăt. Succes! Pentru a-l conecta pe Mojo la un streamer, am fost nevoit să folosesc un adaptor 3,5 mm – RCA, și acesta găsit cu greu. Atenție, jack-ul de 3,5 mm trebuie să fie mono, deci dacă vă gândiți la cablurile acelea destinate unor scule ca Fiio, puteți uita de ele.

      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
       
      Recomandarea lui Rob Watts pentru Mojo este de fiecare dată conexiunea optică, preferata lui, deci dacă vă limitați la USB și optic, vă veți bucura de Mojo fără probleme. Mojo acceptă 24 bit/192 khz prin conexiunea optică, ba chiar și DSD64 în format DoP!
      Una peste alta, Mojo este un DAC cu adevărat special și poate fi într-adevăr un game changer prin prisma prețului său. Practic ai ultima tehnologie disponibilă și una dintre cele mai avansate în domeniul DAC-urilor (FPGA), de obicei rezervată gamelor high-end, ai o neutralitate uluitoare și, practic, chiar un pachet complet DAC – preamplificator – amplificator de căști/boxe, toate astea în nici 500 de euro.
      Cine mai oferă așa ceva?

    • Oare mai trebuie explicat cine este Technics? Una din primele firme importante de audio care s-au promovat in Romania dupa 1989. Sunt foartemulte lucruri de spus si explicat despre acest brand. Istoria scurta a acestui brand este urmatoarea.
      Technics s-a infiintat in anul 1965 in Japonia( Tekunikusu) ca producator de aparate electronice audio hi-fi. A fost unul din competitorii directi ai celebrului brand Nakamichi, un alt mare brand si producator japonez. A fost una din primele companii japoneze de hifi ce a produs cam orice in domeniul audio, pick-up, boxe, amplificatoare, casetofoane, magnetofoane si multe alte aparate din aria audio.
      In industria audio s-au remarcat prin cateva modele din care amintesc:
      BoxeleTechnics SB-M10000, Pick-up Technics SL-1200, Magnetofonul Technics RS-1800, setul format din  preamplificator + amplificator Technics SU-A2 + SE-A1, amplificatoare integrate precum Technics SU-8099, Technics SU-V10, Technics SU-MA10.
      In acest articol am sa va impartasesc experienta mea cu doua dintre amplificatoarele produse de aceasta firma, Technics SU-8080 si SU-V8.
      Sunt amplificatoare integrate construite foarte bine, respectand o topologie de top in constructia de amplificatoare si anume integral dual-mono.
      Din punctul meu de vedere, cam asa trebuie sa arate un amplificator de calitate si cu un potential bun in domeniul auditie audio. Cum in multe cazuri, sunetul inseamna o alimentare buna intr-un aparat, mai ales in cazul amplificatoarelor audio, este important ca cele doua canale stereo sa fie cat mai independente.
      Prezentare
      Technics SU-8080 - amplificator integrat, 2 x 72w @ 8 ohm, 13.5kg, constructie dual-mono, 4 tranzistori finali, 490w consum.
      Technics SU-V8 - amplificator integrat, 2 x 105w @ 8 ohm, 16kg, constructie dual-mono, 8 tranzistori finali, 1000w consum.
      Pentru auditia acestor doua amplificatoare am incercat sa creez un mediu cat mai vintage.

      Sistemul de test
      Amplificatoare: Technics SU-8080 si Technics SU-V8
      Surse: Pick-up Dual 701 – DozaOrtofon VMS 30 si CD Yamaha CDS 1000
      Boxe: Kef 103/3

      Muzica si teste
      Din start am stiut ca aceste aparate au fost gandite sa fie folosite in mediu analogic, astfel au integrat un preamplificator phono foarte bun. Din acest motiv am ales sa folosesc in cadrul auditiei si un pick-up.
      Muzica folosita a fost diversificata, am incercat sa vad daca aceste aparate pot sustine cerintele actuale ale lumii audiofile: finete, transparenta, scena aerisita, instrumente reale, naturale, toate ingredientele pentru a te lasa purtat de muzica intr-o alta lume si a intelege si trai emotia transmisa de interpreti.
      Prima piesa a fost Dave Brubeck – Take Five pe vinil, primul amplificator testat a fost SU-8080. Am sesizat ca partea phono a amplificatorului presteaza foarte bine. Sunetul este curat, se contureaza scena, incerc sa urmaresc pozitionarea instrumentelor si reusesc sa faca cest lucru. Simt o coerenta buna si sunetul curge, ma bucur si ma las purtat de muzica. Incerc sa urmaresc neajunsurile si ma gandesc ca poate sunetul nu este destul de transparent sau clar, insa nu, pot urmari cu usurinta ce se intampla in fata mea, tobele lovesc curat, pianul canta bine delimitat in spectrul sonor. Unde pot avea o obiectie este adancimea scenei, care nu este tocmai adanca asa cum mi-arplacea sa fie. Sesizez instrumentele puse in acelasi plan, iar acest lucru nu este chiar asa cum il stiu pe aceasta melodie. Pun piesa din nou, insa de aceasta data pe SU-V8. Se simte imediat o diferenta, parca am apasat pe acceleratie, muzica este mai live, sunetele sunt mai ample, joasele sunt mai adanci si mai bine controlate. Amplificatorul acesta chiar stie sa cante. Separatia intre canale este mai buna, pot sesiza cu usurinta imaginea stereo, ce instrumente sunt centrate si care se afla in stanga/dreapta. Un lucru il urmaresc cu interes, realismul sunetului afisat in fata mea. Imi doresc sa urmaresc comunicarea intre artisti prin instrumentele lor insa si de aceasta data observ aceeasi lipsa a adancimei. Scena este in fata mea, insa nu se intinde in spate, asa cum sunt obisnuit. Recunosc ca nu imi place sa fiu agresat de muzica, imi place sa o privesc ca un tablou, nu sa se urce pe mine. Dincolo de acest neajuns, ma bucur de ceea ce aud si simt. Am muzica in camera mea si asta e tot ce conteaza.
      Continui cu o piesa care imi place foarte mult si anume Anne Bison  -Septembre in Montreal. Am ales aceasta piesa pentru rafinamentul si finetea muzicala. Am vrut sa vad daca aparatele acestea vintage pot avea asa ceva. Daca tot am ascultat pe SU-V8 am continuat cu el. Impresia este foarte placuta, delicatetea vocii si a pianului se simt in sunet. Textura intrumentelor este naturala, acestea aduc aminte de o sesiune live de sunet. Incerca sa nu ma obisnuiesc cu sunetul si il trec pe micutul SU-8080 la treaba. Da, ceva mai greu de ascultat dupa sesiunea cu fratele mai mare V8. Scena se micsoreaza, sunetul nu mai are aceeasi energie si viata, parca se aplatizeaza, trairile artistului nu se mai simt la fel de bine. Aduce insa o liniste in sunet, cumva nu te face sa inchizi muzica, ba din contra sa asculti in continuare. Un lucru este clar, muzicalitatea e cea care place si te face sa poti asculta pe termen lung.
      Sunt un ascultator de blues si aleg mai departe Daniel Castro - I'll Play The Blues For You, o piesa aparent linistita insa cu acorduri clare si puternice. Vreau sa vad cum stiu aceste amplificatoare sa loveasca, vreau sa vad daca percutia este cum trebuie si daca senzatia de presiune acustica este reala. Pot spune ca nu dezamageste niciunul dintre cele doua amplificatoare, insa clar SU-V8 reuseste sa ma surprinda. Probabil si datorita faptului ca poate consuma pana la 1000w din retea la nevoie. Acest amplificator este un exemplu de arta electronica in materie de amplificatoare integrate. Se simte bine rezerva de putere, iar muzica nu este constransa cu nimic in a se exprima liber si clar.
      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
       
      Concluzie
      A fost o sesiune interesanta de auditie cu acest doua amplificatoare in mica mea sufragerie. Pot spune ca am putut asculta muzica mai mult decat decent. Daca “micutul” SU-8080 mi-a parut putin cam sters pe alocuri si retinut in a exprima muzica asa cum imi place mie, fratele mai mare SU-V8 este un amplificator cu adevarat de luat in calcul chiar si pentru o auditie serioasa. Pentru cei care vor sa obtina maxim de la aceste aparate, recomand o verificare electronica la un specialist in domeniu. Cred ca se pot obtine lucruri  interesante daca sunt folosite intr-un sistem potrivit. Unde pierd putin aceste aparate este la capitolul transparenta si adancimea de scenei. Ca o comparatie, sunetul modern se intinde mai mult in spate, iar sunetele sunt ceva mai precise, insa mare atentie, acest lucru poate duce la un sunet steril, sintetic, chiar daca aparent mai detaliat, sunet care pe termen lung oboseste. Din acest motiv recomand un sunet in primul rand muzical, dulce, usor de ascultat si asimilat, care nu oboseste in sesiuni lungi de auditie.

       
       

       

       

    • Din seria de DAC-uri testate de AV Club, de această dată vă prezentăm un DAC ceva mai special: Musical Fidelity MX.
      De ce este special, vă spun imediat. Însă, înainte, o prezentare „estetică”:
      MX vine foarte frumos ambalat, iar DAC-ul în sine este superb realizat. Foarte solid, pare din fier beton, fiind construit din aluminiu de grad militar, iar această soliditate contrastează cu delicatețea butoanelor, comutatoarelor și inscripționărilor de pe carcasă. Este un aparat frumos, fără doar și poate.
      Nu are un afișaj digital, ci se bazează pe nu mai puțin de 15 leduri (care luminează foarte atrăgător în albastru) pentru a indica, de exemplu, input-ul, filtrele folosite sau formatul redat. Plus încă 2 leduri pentru power și lock.
      În spate avem toate intrările și ieșirile necesare, inclusiv ieșiri balansate. MX este future-proof.

      Totuși, un lucru nu mi-a prea plăcut: adaptorul de alimentare cu care vine MX. Înțeleg că cei de la Musical Fidelity s-au străduit să mențină prețul în jurul sumei de 1000 de euro, dar acel adaptor nu cred că are ce căuta lângă o astfel de bijuterie. Recomand schimbarea lui degrabă cu unul dintre adaptoarele aftermarket de calitate care au apărut deja de la diverși producători exact pentru MX. Ceva gen SBooster. Sau cum este cel din imaginea de mai jos. Sunt convins că ar fi un upgrade serios.

      Ca de obicei, nu vă voi plictisi cu toate detaliile tehnice cum fac o grămadă de alte review-uri, e suficient să intrați pe pagina de prezentare a celor de la Musical Fidelity pentru asta: https://www.musicalfidelity.com/uploads/catalogerfiles/mx-dac/5_MF_MX-DAC_Flier_v1-1_web.pdf
      Deci, ce îl face pe MX special? Ei bine, Musical Fidelity MX convertește toate semnalele primite în DSD. Chiar și în prezent, când DSD-ul a devenit un fel de „găina cu ouăle de aur” a audiofiliei, numărul DAC-urilor care știu converti PCM-ul primit în DSD și apoi direct în analog este destul de redus.
      MX se bazează pentru aceasta pe misteriosul cip dac PCM1795 de la Burr-Brown. Spun „misterios” deoarece posibilitățile acestui cip s-au dovedit ca depășind cu mult specificațiile furnizate inițial de Burr Brown. Destul de mulți producători au descoperit acest lucru și au folosit  PCM1795 în diverse implementări, de la unele basic și relativ ieftine la unele exotice și scumpe, cu procesare în DSD. Unul dintre DAC-urile care folosesc acest cip și deja a intrat în legendă este celebrul DAC 8 DSD de la T+A.

      Cei de la Musical Fidelity au muncit ani buni de zile la acest MX și este una dintre cele mai importante realizări ale lor în domeniu.
      Să revenim la ce ne interesează: operarea în domeniul DSD. Aceasta se face în doi pași. În primul rând, toate semnalele primite, indiferent dacă vin prin USB sau coaxial/optic sunt eșantionate la 32 bit/192 khz. Acest semnal este convertit apoi în DSD și ulterior trimis direct în etajul analogic.
      Bineînțeles, în acest mod nu poate rezulta decât un sunet lipsit de orice urmă de „digitalitis”. Dacă fugi de diversele nuanțe de digital dar nu ai curajul sau poate timpul necesar pentru a trece la vinil sau bandă, soluția e doar una: DSD.
      Am testat MX-ul cu două trupe esențiale pentru mine: Pink Floyd și Queen, pe care, personal, le consider cele mai mari din istoria muzicii contemporane, aproape toate albumele lor beneficiind de producții sofisticate, de mare clasă.
      Sistemul folosit a fost același pe care l-am utilizat și cu DAC-ul Aune S6 (amplificator Scott 440A, boxe MB Quart seria QL, cabluri Kimber 4PR/XLO UltraPlus).
      Am început cu capodopera Animals. Deși în ultimul timp am tendința de a converti apriori în DSD absolut tot ceea ce ascult, cu MX nu a fost cazul, ținând cont că face el în timp real acest lucru pentru mine. Deci, Animals. Încă de când am auzit prima dată acest album, mi l-am imaginat ascultat pe lămpi, deoarece spre asta invită, asta sugerează producția lui, un sunet cald, diafan, cu o scenă intimă, de ascultat în fața șemineului, la un pahar de whisky, meditând la perisabilitatea politicului și la „porcii” („Pigs”) care alcătuiesc de obicei acest politic. Am căutat acest sunet cu MX și nu a fost greu să îl găsesc cu filtrul 2. Apropos, filtrele MX-ului lucrează în domeniu analogic pur, nu veți găsi aici IC-uri care să se ocupe de asta. Vorbim de DSD pur. Această abordare am întâlnit-o și în cazul admirabilelor DAC-uri de la iFi.
      Ascultând mai multe zile MX-ul, cred totuși că filtrul 1 este mai apropiat de realitate, însă filtrul 2 are un sound atât de fermecător și seducător încât mai mult ca sigur că cei mai mulți posesori vor folosi acest filtru. 

      Am trecut la o altă capodoperă și anume Innuendo. Acesta este un album extrem de divers, alcătuit din piese care par mai degrabă ca făcând parte dintr-o compilație de capodopere decât piese aparținând aceluiași album. Fiecare piesă creează și induce propria stare. Ascultați de exemplu I’m Going Slightly Mad, cu atmosfera ei psihotică, psihedelică. O sursă bună trebuie neapărat să îți inducă acea stare și să rupă atmosfera progresivă, acaparatoare la rândul ei, generată de prima melodie a albumului, piesa titlu Innuendo. Dacă asculți acest album și ai senzația de album „legat” înseamnă că mai ai de lucru la sistemul tău.
      MX îți prezintă acest album mai degrabă ca pe un fel de Greatest Hits decât ca pe un album uniform. Și asta cu filtrul 2, cu care am insistat, deși creierul îmi spunea că filtrul 1 e mai apropiat de ceea ce s-a întâmplat în studio, însă efectiv nu am putut scăpa de seducția filtrului 2. E ca o vrajă.
      Nu pot spune că scena este neapărat adâncă. Un DAC testat de noi anterior, și anume iFi Micro DSD Black Label, prin comparație, are o scenă mai adâncă, însă MX nu lasă nici un moment senzația că ar avea o scenă „ieftină”, agățată exact între boxe. Scena e undeva în spatele boxelor și lasă senzația de scenă corectă. Un fel de „nici prea prea, nici foarte foarte”. Scena nici nu trece dincolo de spațiul boxelor, în laterale vorbind. Unii apreciază o scenă lăbărțată în stânga și în dreapta boxelor, cum aveau playerele în anii 90. Nu, mulțumesc. Eu vreau o scenă adâncă, situată în spațiul delimitat de boxe, pe care să o pot focaliza inclusiv cu ochii atunci când ascult. Nu vreau să îmi plimb privirea ca la un joc de tenis, dintr-o parte în alta.
      Deși, așa cum am spus anterior, MX convertește totul în DSD, diferența dintre fișierele DSD trimise spre MX și cele PCM este clar auzită. Asta chiar și în cazul în care am convertit inițial PCM-ul în DSD pe PC și apoi am comparat PCM-ul original cu DSD-ul obținut din acel PCM. Semn că, în mod evident, cu cât sarcina procesării este ușurată pentru MX, cu atât mai bun va fi sunetul obținut.
      O paranteză legat de asta: deși cipurile dac au avansat mult de-a lungul anilor, totuși puterea lor de procesare nu poate fi comparată cu cea a unui CPU de PC. Singurele care se apropie sunt FPGA-urile, gen Xilinx Spartan. Din acest motiv, dacă aș folosi MX-ul ca DAC, parcă aș transforma PCM-ul în DSD folosind PC-ul, chiar și în timp real cu ceva gen JRiver sau HQ Player și apoi aș trimite sunetul către MX.
      MX are circuite separate pentru PCM și DSD, deci semnalul ar intra direct pe circuitul de DSD și s-ar evita o conversie în timp real care în mod sigur îngreunează procesarea MX-ului.
      Am testat MX inclusiv conectat la câteva CD-Playere folosite ca transport. Atât prin coaxial, cât și prin PCM. Pentru coaxial am folosit un Cordial Peak cu conectori Neutrik, iar pentru optic un Hama Performance. Acum, probabil unii știu părerea mea în acest caz: folosind PCM 16/44 (adică CD) cu un CD Player ca transport, sunetul mi s-a părut mai bun decât cu același PCM16/44 folosind PC-ul ca transport. Asta atât prin coaxial, cât și prin optic. Folosind  CD Playerul ca transport, sunetul pare mai ușor de asimilat, mai firesc, atenția se îndreaptă mult mai rapid către muzica în sine, decât în cazul PC-ului. Însă, subliniez, doar cu PCM 16/44. Cu hi-resolution/DSD, datele problemei se schimbă, iar rezoluția acestor formate plus masterul lor, de obicei foarte bun, nu pot fi egalate de multe ori de vechiul 16/44.
      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
      În altă ordine de idei, rezoluția acestui DAC este extraordinară în acest preț, sunetul are o bogăție, o scenă pe care eu personal le-am mai auzit doar în liga superioară a DAC-urilor. Da, DSD-ul este magic, modul în care acest format este procesat, faptul că PCM-ul este dezbărat de toate „digitalitățile” lui și transformat în DSD este nota aparte a acestui DAC, ceea ce îl diferențiază de majoritatea celorlalte DAC-uri. Pe undeva, deși 1000 de euro nu sunt la îndemâna oricui, îl consider chiar ieftin prin ceea ce oferă. În mod sigur nu e un DAC de care să te plictisești. Te poate ține sub vraja lui mult timp.


    • Ce este tehnologia HDR?

      De dinica, în Video.

      Introducere 
      Daca ați cumparat un televizor cu tehnologie UHD recent , mai precis după anul 2016, ați putut citi in pliantul sau că acesta este compatibil cu tehnologia HDR. Intuiesc că nu ati dat prea mare importanta acestei tehnologii. Este o situatie normală, televizorul este nou, cu siguranța are tot ce-i trebuie. Totuși, aceasta tehnologie nu trebuie neglijată, pentru că ofera televizorului posibilitatea de a atinge valori ale contrastului si luminozitații apropiate de realitate. În articolul de astăzi, încerc să explic pe scurt ce înseamna aceasta tehnologie.
       În prezent, standardele TV se bazează pe parametrii sistemului Standard Dynamic Range (interval dinamic standard), care au fost stabiliţi în urmă cu peste treizeci de ani. Începând cu anul 2016, graţie noilor standarde din domeniu, televizoarele cu capacitate HDR vor putea afişa un interval extins atât pentru culori, cât şi pentru contrast, oferind ceea ce este cunoscut sub numele de High Dynamic Range (HDR - interval dinamic ridicat). Dacă aveți acasa un televizor compatibil HDR, înseamna ca acesta vă poate oferi  un raport intre contrast şi spaţiul cromatic mult apropiat de realitate. Imaginea perceputa de creier va fi naturală şi realistă, mai apropiată de modul în care ochii dumneavoastra  văd cu adevărat lumea reală. 


      Formatele HDR, cum ar fi Dolby Vision, apropie gama dinamică a infrastructurii de difuzare video de cea a ochiului uman. Imagini: Dolby Laboratories
      HDR
      Tehnologia video HDR este relativ noua. Dolby Laboratories sunt cei care au lucrat la dezvoltarea acestei tehnologii, dar si cei care au lansat pentru prima dată tehnologia HDR în cinematografe cu Dolby Cinema. Ulterior au implementat aceasta tehnologie și in Ultra HD Blu-ray și in serviciile de streaming prin Dolby Vision. Cel mai obișnuit format HDR este HDR10. Mai exista si câteva formate HDR suplimentare cum ar fi  Hybrid Log Gamma (HLG), Advanced HDR Technicolor și HDR10 +, dar toate acestea sunt fie în dezvoltarea timpurie, fie au un conținut limitat disponibil. 
      Lumina 
      Printre avantajele tehnologiei HDR se numără și capacitatea de a oferi o cantitate de lumina mult mai strălucitoare, realista si un volum de culoare complex (saturație cât și luminozitate), plus o crestere a fidelitatii imaginilor. Intervalul dinamic standard (SDR) oferit de formatul de înaltă definiție - cel pe care suntem obișnuiți să-l vizionăm – atinge un nivel maxim de luminozitate video de maxim 300 nits. HDR poate ajunge până la 1000 nits.  Asta nu inseamna ca ne vom uita la televizor cu ochelari de soare. Mare parte din imagine va ramane la fel, insa cu ajutorul HDR apare posibilitatea cresterii dinamice a varfurilor luminoase dintr-o imagine. (ex: lumini stradale, reflectia soarelui, combinatia dintre negrul profund si zonele luminoase) 
      Culori 
      Culorile sunt o componentă cheie a HDR. Formatul Ultra HDTV utilizează o gamă de culori numită BT.2020, care este mult mai largă comparativ cu Rec. 709, standardul de culoare pentru HDTV. Daca adaugam si luminozitatea  furnizată de HDR, apare și o extindere a volumului de culoare. O altă componentă HDR este adâncimea mai mare a semnalului video. Conținutul video HD / SDR a fost limitat la rezoluția de 8 biți, iar imaginea video de la negru la alb (100 nits) a fost împărțită în 256 de niveluri. Dar formatul HDR10 folosește rezoluția de 10 biți, ceea ce mărește intervalul la 1024 de niveluri.  Utilizarea codării pe 10 biți permite redarea mai precisă a tonurilor aproape negre.


      HDR vs. SDR volum de culoare. Imagini: Dolby Laboratories
      Variante ale tehnologiei HDR  
      Am rezumat ce este HDR, haideti să discutăm despre diferitele formate ale acestei tehnologii. 
      HDR10 utilizează metadate statice pentru a comunica informații despre conținutul transmis. Acestea includ specificațiile monitorului utilizat inițial la prelucrarea informației video, nivelul de negru, nivelul de luminozitate maximă și gama de culori, precum și conținutul în sine (cea mai mare valoare pentru orice sub pixel roșu, verde sau albastru, împreună cu nivelul mediu al pixelilor). Toate aceste date furnizează o imagine martor cu informatii aflate la extreme. Peste aceasta imagine martor Dolby Vision furnizează metadate pe cadre. Acest lucru ajută foarte mult televizoarele, deoarece sunt disponibile informații pentru fiecare cadru video pentru a ghida procesarea dinamică a contrastului afișajului.
      HLG utilizează o variație de gama similară cu cea a sistemelor de redare video tradiționale. Asa se obtine o flexibilitate mai mare pentru adaptarea continutului difuzat de televiziuni, fie ca vorbim de evenimente sportive transmise in Ultra HD, fie ca vorbim de continut obisnuit.  
      HDR10 + este un format introdus de Samsung, similar cu Dolby Vision, oferă metadate cadru-cu-cadru și ar trebui să ofere beneficii pentru televizoarele companiei care utilizează procesarea dinamică, pentru a crește performanța contrastului. Până în prezent, HDR10 + este implementat  pe cateva titluri Blu-ray și este folosit de Amazon pentru conținutul său de streaming.
      Conexiunea HDMI 
      Pentru imagine video Ultra HD cu metadate statice HDR10 aveți nevoie de aparate capabile sa ofere o redare a imaginilor video cu conexiuni HDMI 2.0a. Mare grijă la cumpararea cablului HDMI, deoarece nu toate oferă lățimea de bandă necesară (18Gbps), pentru a transmite semnale complete 4K / 60p. Alegeți cabluri certificate, pentru a vă asigura o lățime de bandă suficientă.
      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
       
       Concluzie 
      Netflix, Blu-ray Ultra HD, Amazon Video, iTunes, Vudu, YouTube, Digi4K și multe altele suportă acum tehnologia HDR, iar gama de hardware și conținut compatibil va continua să crească. De asemenea, în magazine găsiți o mulțime de televizoare cu preturi rezonabile compatibile  HDR . Dacă nu ați experimentat încă tehnologia HDR, vă recomand să faceți acest lucru pentru ca viitorul este acum.


    • Noul album al saxofonistului Mihai Iordache, Suita Titan, va fi lansat curând. Un prilej bun pentru a discuta cu Mihai despre omul din spatele saxofonului și despre acest proiect.
      Cine este Mihai Iordache?
      Foarte pe scurt, într-o ordine aleatorie: saxofonist, soț, tată, compozitor, audiofil amator, patron de casă de discuri, individ preocupat de ecologie.

      De ce jazz? De ce nu muzică cultă sau rock?
      În mare parte, din întâmplare. Am descoperit jazz-ul prin liceu, în timp ce făceam pe rockerul - am ajuns la jazz prin Mahavishnu Orchestra și Weather Report, am fost curios să aud ce altceva mai este. Am ajuns la saxofon când l-am descoperit pe Charlie Parker, pe o casetă primită de la fata pe care o plăceam atunci (printr-a 11-a). Dar îmi plac și muzica rock, și muzica clasică, și multe alte muzici, în special cea africană, braziliană și cubaneză.

      Cum este sa cânti jazz in România?
      Cred că e la fel ca peste tot. Există un public pasionat și avizat, dar există și oameni care vin din curiozitate și continuă să vină dacă le place ce au auzit.

      Ce inseamnă muzica de jazz pentru tine?
      Sigur, muzica e foarte importantă pentru mine, dar nu mai importantă decât familia, prietenii sau natura.

      Cumpără românii jazz autohton?
      Da, cei care cumpără în general muzică. Ar cumpăra mai mult, poate, dacă cele câteva case de discuri care scot albume de jazz ar avea posibilitatea financiară de a investi mai mult în reclamă.

      Cine este muzicianul tău favorit? Poți sa numesti mai mulți.
      Sunt mult prea mulți ca să-i pot scrie aici, dar încerc să-i spun pe primii care-mi vin în minte: Wayne Shorter, Henry Threadgill, Ornette Coleman, Lee Konitz, Charlie Parker.

      Ce muzică ascultă Mihai Iordache?
      Tot ce prind. Îmi cumpăr sau ascult ceea ce decid muzicienii să dea pe gratis. Nu folosesc Spotify, Apple Music etc. Mi se pare că prezența ubicuă a muzicii o devalorizează pentru public. De aceea, nici propriile mele albume nu sunt pe aceste platforme.

      Știu ca ai făcut o campanie de finanțare pentru lansarea ultimului album. Să inteleg că in România casele de discuri nu sunt interesate de jazz?
      Aș vrea ca, de acum încolo, să scot toate albumele de la label-ul meu prin crowdfunding. E o metodă minunată de a ajunge direct la cei interesați și de a putea susține producția și recompensa muzicienii și inginerul de sunet în cazul unei firme mici, cum este a mea.

      Am înteles ca ai fondat o casa de discuri. Cum se numeste? Ce iți propui să realizezi cu acest proiect?
      Casa mea de discuri, Fiver House Records, s-a născut la inițiativa trupei de rock Kumm, al cărei membru sunt, de a scoate un album în regie proprie, în 2009. Iar eu aveam deja o firmă... De atunci am continuat, cu un album al meu, apoi cu unul al grupului de jazz Sebastian Spanache Trio din Timișoara, și pe urmă și alți prieteni muzicieni au dorit să scoată albume la noi. Majoritatea tot în regie proprie, fiindcă nu câștigasem la LOTO între timp, și, desigur, păstrând întregul control asupra drepturilor de autor. Este, practic, un label cooperativ, dar colaborăm doar cu artiști care ne plac și am fost nevoiți de multe ori să refuzăm proiecte. A fost o onoare pentru noi să colaborăm cu muzicieni de jazz ca Mircea Tiberian și Toma Dimitriu (un album foarte special, la două piane), Luiza Zan, Ruxandra Zamfir, Ana-Cristina Leonte, saxofonistul Paolo Profeti, Suzana Lașcu sau excelenta Bucharest Jazz Orchestra, condusă de Sebastian Burneci. Am avut însă și un album de muzică clasică - Bach Vibes, al vibrafonistului Alexandru Anastasiu, unul de electroclash oriental cu Karpov not Kasparov și unul de grunge, al trupei  Space Needle. Pe lângă acestea, mai sunt desigur discurile mele (dintre care două și pe LP) și cele mai recente albume Kumm.

      Cand casa ta de discuri lanseaza un album, pe lânga muzica sunteți interesați si de alte aspecte? De exemplu, prezentarea vizuala.
      Ne interesează foarte mult aspectul vizual al albumelor pe care le edităm, iar grafica celor mai reușite dintre ele, din acest punct de vedere, a fost realizată de Medicine Madison, care a creat și website-ul meu și filmul de promovare al Suitei Titan. 

      Ultimul tău album se numeste Suita Titan. Cum a apărut acest nume?
      Mi-am dorit mult timp să scriu ceva despre cartierul meu, și aveam câteva schițe pe un caiet. În 2016, când pianistul Lucian Ban și echipa ARCUB m-au invitat să cânt în cadrul programului lor Artist in Residence, dedicat jazz-ului (insistând să fie vorba de o compoziție nouă, într-o formulă mai extinsă față de cvartetul meu de atunci cu Dan Mitrofan la chitară, Adi Stoenescu la orgă și Tavi Scurtu la baterie, și oferind un gaj decent) am profitat de ocazie și am înregistrat concertul respectiv în condiții bune, pe 17 ianuarie 2017.

      Care este povestea acestui ultim album?
      Este despre copilăria mea în Titan, în faza ei paradisiacă, dinainte de a-mi da seama în ce țară și în ce regim trăiam.

      De ce ar trebui melomanii / pasionatii de jazz să cumpere albumele lui Mihai Iordache?
      Pentru că sunt absolut fabuloase. Lăsând gluma la o parte: nu știu. De exemplu, pentru ca să pot să mă ocup în continuare de muzică, să cânt, să scot alte albume. Depindem, cu toții, de publicul nostru: existăm atâta timp cât lumea crede că suntem necesari.

      De unde putem cumpăra albumul tau Suita Titan?
      După lansarea de pe 14 februarie, de la Control, albumul va fi disponibil în librăriile Cărturești. Iar pentru cei din străinătate sau cei interesați doar de varianta digitală (mp3, FLAC, Ogg Vorbis, wav), pe Bandcamp https://iordache.bandcamp.com (acolo au și streaming gratuit și nelimitat, după ce cumpără albumul)

      Urmeaza să lansezi ultimul album cu un concert. Unde se va desfașura evenimentul și in ce zi?
      14 februarie, Club Control, ora 8:30 PM.

      La final îți propun un exercițiu de imaginație. Mihai Iordache în prezent, la vârsta de 18 ani, dar cu mintea și experiența de acum. Te-ai apuca din nou de jazz?
      Sigur că da! Sunt însă multe alte lucruri pe care le-aș face altfel.

      Îți multumesc în numele cititorilor AV Club.
      Mulțumesc si eu.

          


    • O scurtă introducere:
      OLED-ul a devenit televizorul pe care și-l doresc toți. Este perceput ca reprezentând cea mai bună tehnologie de televizor disponibilă. Din păcate este si cea mai scumpă. Motivele sunt totuși discutabile. Acum vreo 10 – 15 ani, exista o confuzie generală, cum că plasma era mai scumpă decât lcd-ul. În realitate, lucrurile erau exact invers: lcd-ul era o tehnologie mult mai scumpă decât plasma. Însă plasma, pentru a fi rentabilă, era produsă doar la diagonale mari, drept urmare utilizatorul obișnuit intra în magazin și compara de obicei prețul unei plasme de 50 inch cu prețul unui lcd de 32 inch, și bineînțeles, plasma era mai scumpă. Însă comparat diagonală la diagonală, clasă la clasă, lcd-ul era mult mai scump.
      Diferența este că destul de multe companii au crezut în viitorul LCD-ului. Sau, dacă vreți o altfel de formulare, deoarece destul de multe companii de top au crezut în LCD, acesta a avut un viitor. Și nici nu dă vreun semn că ar avea de gând să se retragă prea curând.
      Comparativ, destul de puține companii au crezut în viitorul OLED-ului. De fapt, una singură: LG.
      Iar aici revenim la motivul principal pentru care oledul este încă scump. De fapt, sunt două: primul ar fi că, din punct de vedere al costurilor de producție, fabricarea oledului este rentabilă doar la diagonale mari. Deci implicit preț mai ridicat. Cel puțin deocamdată. Iar cel de-al doilea motiv e acela că există doar un singur producător serios de panouri oled, și anume LG, deci practic nu există o concurență care ar putea genera o reducere a prețurilor. Toți producătorii majori de oled cumpără panourile de la LG.
      Bun, acestea fiind zise, să aruncăm acum o privire asupra noutăților de pe piața oled la început de an 2019 și, pentru a da cezarului ce este al cezarului, să începem cu LG.
      LG
      Principala atracție a celor de la LG în ceea ce privește oledul în 2019 va fi reprezentată de un model 8K de 88 inch (o paranteză: acesta va fi și anul în care pe piață vor intra primele modele 8K de la aproximativ toți producătorii). Cei de la LG vor implementa tehnologia lor „Crystal Sound”, cu un sistem avansat de 3.2.2 canale, în care sunetul este practic integrat în panou și emană direct din panou. Cei de la Sony folosesc o tehnologie similară încă de la oledul lor A1 (acolo era denumită „Acoustic Surface”).
      LG au și un nume pentru noul lor oled de 88 inch: CSO (Crystal Sound Oled). Inventivi, nu? (https://www.lgoledlight.com/references/crystal-sound-oled/?ckattempt=1)

      Cei de la LG spun că, în combinație cu Dolby Atmos, utilizatorii vor avea senzația unui sunet care vine de sus, jos, din stânga și din dreapta. Și asta doar cu sunet din panou, repet. Practic, panoul devine o mare membrană de difuzor.
      Noua gamă oled a celor de la LG va include modele din gamele C9, E9 și W9 la rezoluție 4K și modelul amintit deja, la rezoluție 8K, Z9.
      Din punctul meu de vedere una dintre cele mai tari caracteristici ale acestor oleduri va fi că vor accepta HFR (high-frame rate) prin porturile HDMI 2.1 (cred că Tom Cruise va scrâșni din dinți. De ce spun asta? Pentru că Tom Cruise duce o adevărat cruciadă în ultimul timp ca producătorii de televizoare să rămână la antica frecvență de cadre de 50 Hz…Hiperrealismul, spune el, nu avantajează filmele. Sau poate nu îl avantajează pe el…?)
      Sistemul de procesare al oledurilor LG va include un sistem de inserție a cadrelor negre denumit OLED Motion Pro care operează la 100/120 Hz (în funcție de semnalul primit), comparativ cu 50/60 Hz la modelele din anul anterior.
      În plus, cei de la LG tocmai au confirmat că oledurile lor vor accepta acum HDMI VRR (Variable Refresh Rate – Frecvență variabilă a cadrelor), un sistem care corelează panoul televizorului cu semnalul primit de la consola de jocuri, pentru o imagine mult mai fluidă atunci când vă jucați pe un Xbox (Playstation-urile se pare că nu acceptă actualmente acest standard).
      Și asta nu e totul: oledurile LG vor fi WiSA Ready. Acesta este un standard wireless pentru semnal audio necomprimat care poate livra până la 8 canale incluzând Dolby Atmos și DTS:X.
      Dacă toate acestea nu v-au convins încă, poate vă va convinge noua revelație mondială a celor de la LG și anume: un model oled cu care LG creează senzație, și pe bună dreptate: televizorul rulabil. Nu sunt departe vremurile în care vom face sul televizorul, îl vom lua sub braț și vom merge cu el la prieteni să vedem un film. Gândiți-vă: deja sunetul vine din panou. Mai ai nevoie doar de o cutiuță mică pentru conexiuni și acesta e tot televizorul. Probabil că într-un viitor nu foarte îndepărtat, vor dispărea și conexiunile HDMI, totul devenind pur wireless.
      Deci, acest oled rulabil cu care LG a rupt gura târgului, pe numele său OLED R (R de la Rollable), dispare la simpla atingere a unui buton, atunci când nu îl utilizați.
       
      Viitorul arată absolut superb, nu?
      Panasonic
      Pe lângă modelele oled din anul anterior care vor continua și în prima parte a acestui an, creația de top a celor de la Panasonic (pe care personal îi consider ca fiind cei mai buni creatori de imagine de pe planetă în acest moment) va fi oledul GZ2000. Acesta este și primul televizor care acceptă atât HDR10+, cât și Dolby Vision.
      În plus, acest model va accepta inclusiv HDR10, HLG și HLG Photo.
      Însă, cea mai tare caracteristică a acestui oled este următoarea: deși panoul este construit de LG, acesta este custom-made, adică este construit conform specificațiilor Panasonic. Practic, panoul încorporează diverse tehnologii concepute de Panasonic împreună cu Hollywood, mai exact cu coloristul Stefan Sonnenfeld, unul dintre coloriștii de top din Los Angeles, care a lucrat la cromatica unor filme precum A Star is Born, Wonder Woman, Man of Steel, Beauty and the Beast, Star Wars: The Force Awakens, Jurassic World etc. și care folosește ca monitoare de referință în munca sa doar oleduri Panasonic.
       
      GZ2000 este dotat cu procesorul video, creat de Panasonic Hollywood Laboratory, HCX Pro, care vine cu un nou LUT mult mai rapid.
      De asemenea, GZ2000 stabilește alte premiere: este primul oled care va accepta calibrarea prin CalMAN PatternGen și primul televizor de la Panasonic cu Dolby Atmos și Dolby Vision.
      Yasushi Murayama, directorul diviziei europene a Panasonic, spune că GZ2000 este „cel mai complet televizor creat vreodată de Panasonic”. Personal, din ceea am văzut că au făcut Panasonic până acum, tind să cred că este cel mai complet televizor creat vreodată. Cei mari profesioniști ai Hollywood-ului creează conținut pe oleduri Panasonic în acest moment, și asta spune multe.
      Să mai amintim doar că GZ2000 vine cu cea mai nouă versiune a platformei My Home Screen, și anume 4.0
      Diagonalele disponibile vor fi de 55 și 65 inch.
      Philips:
      Pentru acest an, Philips, pe lângă oledul lor OLED+ care va mai continua și în 2019, au anunțat două noi modele de oled, și anume oled804 și oled854, singura diferență dintre ele fiind de design.
      Ambele sunt dotate cu noul procesor P5 Pro, un procesor P5 de a treia generație și sunt bazate pe generația anterioară de oleduri Philips, cu un design minimalist și Ambilight pe trei laturi. În plus, ambele vin cu Dolby Vision și Dolby Atmos, precum și cu HDR10 și HLG.
      Să amintim că Philips a fost una dintre companiile care i-a susținut pe cei de la Samsung în stabilirea standardului HDR10+, susținând că acest format oferă o flexibilitate mult mai mare în îmbunătățirea parametrilor de imagine.
      Philips spun că noile lor oleduri pot livra o luminozitate de 1000 de nits.

      Totuși, una dintre lacunele, dacă ne putem exprima așa, oledurilor Philips din 2019 va fi lipsa noului standard HDMI 2.1. Însă Philips susțin că HDMI 2.1 este de fapt mult mai pretabil pentru noua generație 8K, unde Philips îl va și implementa, de altfel, și că HDMI 2.1 pe televizoare 4K este doar o găselniță de marketing.
      Oledurile Philips vin preinstalate cu ultima versiune de Android, Android 9 Pie, cu un nou procesor de la MediaTek și vor putea rula fără probleme conținutul Dolby Vision al celor de la Netflix. Vor include și decodarea VP9-2 necesară pentru YouTube HDR.

      Diagonalele la care aceste oleduri vor fi disponibile sunt de 55 și 65 inch.
      Sony
      Sony vor avea un nou stindard în 2019: A9G (AG9 pe alte piețe), din seria Master
      https://www.sony.com/electronics/master-series?cpint=SG_PRODUCT_DETAILS_PRI-TOUT-PDP-A9G_SERIES-EN_GL-2018-11-M01-MASTERINGSHADOWS
      Acest va înlocui modelul anterior A9F cu care este foarte similar din punct de vedere al funcțiilor, dar va fi și mai subțire.
      Va fi disponibil inclusiv la o diagonală de 77 inch și va include Airplay 2.
      Pe partea de sunet, A9G va putea fi folosit pe post de canal central într-o configurație surround.
      Sony vor oferi și fratele mai mic al modelului A9G, și anume A8G.
      În ceea ce privește flagship-ul 9G, cei de la Sony spun că peste 8 milioane de pixeli cu iluminare proprie sunt controlați cu o precizie de ceas elvețian de procesorul lor Picture Processor X1 Ultimate.

      Bineînțeles, ambele modele vor fi compatibile cu Dolby Atmos. În plus, vor accepta conținut Dolby Vision, Netflix Calibrated Mode și Imax Enhanced. Primele filme în standard Imax Enhanced livrate de Sony vor fi Venom, Spider Man: Homecoming și ultimul film Jumanji.
      Modelul 8G va fi disponibil la diagonale de 55 și 65 inch și va include o mare parte din funcțiile superiorului 9G, însă nu va dispune de Dolby Atmos.
      Tehnologia Sony, Acoustic Surface, care acum are un concurent în tehnologia Crystal Sound a celor de la LG, în care suprafața ecranului devine o mare membrană acustică, va fi disponibilă pe ambele oleduri. Acestea vor mai include și alte câteva asuri scoase din mânecă de Sony, precum Object-based Resolution, Object-based HDR Remaster (remasterizarea HDR e creată în funcție de conținutul afișat în acel moment), o versiune mult avansată a vechii tehnologii Sony Super Bit Mapping, și anume Super Bit Mapping 4K (foarte ciudat că niciuna dintre celelalte companii majore nu a reușit încă să vină cu ceva similar SBM-ului, o tehnologie care îmbunătățește în mod evident gradația, făcând chiar și un banal panou de 8 bit să pară că lucrează la 10 bit) și Pixel Contrast Booster.
      Toate versiunile de oleduri 4K Sony vor avea preinstalat sistemul de operare Android TV Oreo.

       
      Ca o concluzie, sperăm că v-am trezit curiozitatea cu aceste noutăți ale acestei fascinante tehnologii care este OLED-ul și că deja începeți să strângeți în secret bani. ? 
      Dacă mă întrebați pe mine, eu aștept ca acel oled rulabil al celor de la LG să apară în magazin în acest an și să îmi iau vreo trei bucăți ? 

    • Meze 99 Neo

      De dinica, în Audio Hi-Fi.

      Audio HiFi inseamna in primul rand bucuria muzicii. Oamenii care privesc fenomenul din  afara, au senzatia ca cei implicati in aceasta pasiune sunt in primul rand niste dependenti de tehnologie. Nimic mai fals. Hobby-ul acesta este in primul rand despre placerea de a asculta muzica. Pasionatii de muzica cauta aparate Hifi care sa le ofere in intimitatea casei placerea unei auditii aproape reale.
      In articolul de astazi voi scrie despre o pereche de casti audio si anume Meze 99 Neo. Aceste casti sunt dezvoltate de Meze Audio la Baia Mare, Romania. Compania a fost fondata in anul 2009 de Antonio Meze. A inceput ca o companie mica, care la inceput dezvolta diferite produse cu piese deja existente in piata. In anul 2015, dupa o lunga perioada in care au avut timp sa caute materiale de calitate si solutii ingineresti potrivite filosofiei lor de sunet, au lansat castile 99 Classics. Astazi, toate modelele de casti sunt dezvoltate in-house.
      Detalii Tehnice
      Dimensiune Traducator: 40 mm
      Raspuns in frecventa: 15 Hz – 25 KHz
      Sensibilitate: 103 dB @ 1KHz @ 1mW
      Impedanta: 26 Ohm
      Cablu Kevlar OFC detasabil
      Conector aurit de 3,5 mm
      Greutate: 260 grame

      Constructie
      Castile sunt impresionante vizual amintind de anii  '70. Cu aspectul lor vintage, te indeamna inca de la inceput, sa le asezi pe ureche si sa asculti muzica. Carcasa este construita dintr-un plastic de calitate negru, iar cupele sunt concepute dintr-o spuma cu memorie imbracata in piele fina. Cele doua cupe sunt prinse de o banda de metal neagra cu logoul Meze asezat in cele doua parti si o alta banda suspendata din piele ce ofera confortul necesar in momentul in care asezi castile pe cap. In fiecare carcasa exista o micuta intrare incastrata ce va permite sa atasati cablul inclus. 

      Confort
      Cu certitudine aceste casti sunt confortabile. Asezi castile pe cap, pornesti muzica si uiti complet de ele. Mixul acesta intre o banda rigida metalica si o banda flexibila din piele pare sa fie unul castigator. Forta de apasare este foarte bine distribuita pe intreaga suprafata a capului, iar urechile sunt acoperite cu delicatete de cupe, fara sa creeze nicio clipa senzatia de disconfort. Cupele au dimensiuni generoase si vor acoperi fara probleme urechile dumneavoastra indiferent de dimensiunea lor. Intregul ansamblu functioneaza aproape perfect si este confortabil pentru perioade lungi de auditii.

      Sistem de test
      NUC + Daphile + Intona reclocker
      Nuprime uDSD – DAC si amplificator de casti
      Meze 99Neo - casti


      Sunet
      Chiar in momentul in care scriu acest articol, ascult in interpretarea Filarmonicii din Berlin, condusa de Herbert von Karajan, Simfonia a-2-a de Schumann. Sincer sa fiu, castile acestea sunt un adevarat festin pentru urechi. Media si inaltele au o dulceata incredibila. Dinamica inregistrarii nu pare a suferi constrangeri oferind momente care iti taie rasuflarea. Instrumentele cu coarda se simt vibrand in ureche cu o tenta usor nostalgica, cu lungi momente de discretie ce sfarsesc brus intr-o frenezie de energie si pasiune muzicala. Senzatia aceasta se pastreaza si in cazul  instrumentele de suflat. Sunetul pare ca serpuieste in viteza printre intrumente construind un intreg ansamblu de note muzicale, o intreaga scena sonora autentica. Exista momente cand aceasta curgere usor monotona este intrerupta de mici involburari temerare, de pasaje in care ascultatorul ar trebui sa fie aruncat catre octavele inalte, insa acestea sunt prezentate intr-o nota discreta. Pe ansamblu sunetul este matasos si lipsit in cea mai mare parte de asperitati. 
      Am schimbat muzica culta cu muzica de jazz. Am ales cateva inregistrari minimaliste cu voce si putine instrumente, pentru ca sunt curios cum se simt vocile pe aceste casti. Am ascultat cate o melodie cu Christy Baron, Jen Chapin, Macy Gray, Sara K, Camile Thurman. Daca sunteti iubitori de voci feminine o sa va indragostiti de acestea casti. Sunetul este senzual, voluptos, plin de culoare. Nu stiu cum suna in realitate aceste voci feminine, insa va spun  ca imi plac foarte mult cum se aud prin castile 99Neo. Pe inregistrarile de jazz am putut observa  cum se comporta castile cu informatiile din zona basului. Midbasul si basul au fost redate destul de coerent, fara sa simt ca ar fi probleme evidente, insa cand a fost vorba de bas profund castile s-au impiedicat. Stiu ca tehnologic este aproape imposibil sa oferi bas profund cu un driver de 40 mm, insa speranta moare ultima si am sperat pana in ultima clipa. 
      La final am testat castile pe muzica rock. Am ascultat ultimul album Antimatter – Black Market Enlightenment. Primul lucru simtit a fost nivelul ridicat al compresiei pe acest album. Asta este un lucru bun, castile nu isi pun amprenta peste sunet si nu ofera o prezentare generica a muzicii. Vocea a continuat sa ramana vedeta si pe aceasta inregistrare, a sunat placut si plin. Chitara insa nu a fost la acelasi nivel. Am avut senzatia ca este oarecum periata, lipsita de agresivitatea obisnuita. As fi dorit mai multa energie, sa simt pedala de distors ca imi sfredeleste urechea. Toba a compensat lipsa de energie a chitarilor electrice. A avut dinamica, kick, punch, a sunat plin si rotund. 

      Concluzie
      Merita sa incercati cel putin odata aceste casti. Asezati-le pe cap si lasati muzica sa curga peste voi. Va asigur ca o sa va despartiti cu greu de ele. Daca sunteti dintre aceea care cauta sa obtina ultimul detaliu al unei inregistrari, Meze 99 Neo nu sunt pentru voi. Daca tot ce va doriti este o pereche de casti comode, cu un design retro, cu care sa ascultati muzica zile la rand, Meze 99 Neo sunt tot ce aveti nevoie. Cu siguranta sunt casti si mai bune, dar pretul acestora depaseste cu mult suma la care se vand Neo 99.
      PS:
      Dupa ce am ascultat aceste casti cateva zile la rand, am decis sa cumpar o pereche de 99 Neo pentru mine. In acest moment am deja o pereche de Sennheiser Momentum M2. Dupa povestea aceasta sper sa nu devin colectionar de casti. Imi zboara gandul la 99 Classic? Sper sa nu fie asa.
      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
       


    • Yamaha AS-501

      De silviu2403, în Audio Hi-Fi.

      Nu cred ca mai este cazul sa intrebam sau sa explicam cine este Yamaha. Totusi, sunt cateva aspecte interesante in istoria acestei companii japoneze. A fost fondata in anul 1887, acum mai bine de 130 de ani, ca producator de instrumente muzicale. Este foarte interesant cum un producator de instrumente muzicale ajunge sa produca si aparate electronice audio. Practic, cand cautam sa cumparam un aparat audio si mergem sa ascultam, ne gandim mereu daca sunetul este natural, curat, precum cel al instrumentelor live neamplificate. Yamaha poate face aceasta comparatie chiar in fabrica sa, producand sub acelasi acoperis atat instrumente muzicale pentru muzicieni, cat si echipamente audio pentru iubitorii de muzica din toata lumea. Yamaha este unul dintre cei mai mari producatori de piane din lume, pianul fiind un instrument foarte greu de redat de un sistem audio, ce implica multe frecvente audio, de la cele mai grave note, pana la cele mai suave din spectrul inalt. Misiunea celor de la Yamaha se poate rosti intr-un singur cuvant provenit din cultura japoneza: Kando. In traducere, acesta inseamna senzatia de profunda multumire si entuziasm, aspecte derivate din experienta suprema de calitate si performanta.
      Yamaha As-501 face parte din noua gama de amplificatoare cu un design modern si functii inovative. Technologiile avanseaza si devin tot mai accesibile si pentru produsele din gamele medii de pret.
      Cateva dintre acestea ar fi:
      ToP-ART (Total Purity Audio Reproduction Technology) 
      I/O (input to output) Direct Symmetrical Design
      ART (Anti-Resolution and Tough) Base
      Custom-made power transformer / 12,000uF capacitori / Radiatoare interne din aluminu
      2 x 85 W, la 8 Ohmi; 2 x 120 W, la 4 Ohmi 
      Pure Direct Mode 
      Variable Loudness Control
      Yamaha reuseste sa ofere produse interesante din punct de vedere constructiv si tehnologic, si asta la un pret mai mult decat atractiv. Posibil acest lucru sa se datoreze vastei experiente in domeniul audio pe care il are.
      Vreau sa va explic cateva dintre aceste tehnologii pe care Yamaha le inglobeaza in acest amplificator.
      Top-ART
      Pentru a asigura un sunet optim, procesarea și transmiterea semnalului audio trebuie sa fie simplă și directă. In acest fel există șanse mai mici ca acesta să fie afectat de zgomot și distorsiuni. Tehnologia de proiectare a amplificatoarelor Yamaha, numită ToP-ART, dispune de un design simetric direct I / O (cu ieșire la ieșire), cu cele doua canale, stânga și dreapta, organizate într-o structură simplă, dreaptă, pentru cea mai mare puritate a semnalului. În plus, șasiul de bază ART (anti-rezonanță și duritate) și o bară centrală solidă asigură o susținere cu rigiditate ridicată și amortizarea vibrațiilor. Aceste inovații de design Yamaha contribuie la reproducerea audio bogată a acestui amplificator, cu muzicalitate abundentă.
      Piese de înaltă calitate pentru o performanță audio excelentă.
      Yamaha se lauda cu urmatoarele caracteristici de constructie:
      Transformatorul de putere realizat la comandă, 
      Condensatoarele de bloc personalizate, 
      Două relee directe pentru semnal, 
      Sistemul de împământare cu un singur punct,
      Radiatoarele de căldură extrudate din aluminiu 
      Calitatea fiecărei părți individuale, precum și modul în care acestea lucrează împreună, determină în esență calitatea sunetului oricărei componente. Yamaha folosește numai componente de înaltă calitate, selectate și testate cu atenție.
      Modul direct pentru o mai bună puritate a sunetului
      Modul Pure Direct determină ca semnalele muzicale să călătorească pe cel mai scurt traseu de circuit posibil, ocolind comenzile de ton, loudness și balansul pentru a elimina virtual orice degradare a semnalului pentru cea mai pură calitate a sunetului.
      Control continuu al intensității loudness
      De asemenea, A-S501 dispune de un nou control al volumului analogic pe panoul frontal care utilizează volumul electronic pentru o calitate superioară a sunetului, ceea ce vă permite să reglați efectul de loudness dorit. Separat de volumul total, acesta controlează echilibrul dintre sunetele de joasă și înaltă frecvență, asigurând o gamă completă de tonalități la orice nivel de volum, compensând pierderile naturale ale urechii umane ale frecvențelor înalte și joase la nivele usoare de ascultare.
      Am testat acest amplificator folosind urmatorul sistem:
      Boxe - Dali Royal Tower 
      Cd-Player – Yamaha CDS-1000
      Amplificator – Yamaha AS-501
      Cabluri boxe – Audioquest Slate
      Cabluri interconect RCA- Audioquest Jaguar

      Muzica de test:
      Martin Taylor – Johny and Mary
      Carol Kidd – Havin’ myself a time
      Claire Martin – Black Cofee
      Barb Jungr – I’ll be your baby tonight
      Metallica - Nothing Else Matters
      Sunetul
      Inainte sa povestesc despre sunet vreau sa subliniez importanta imperecherii echipamentelor, cablurilor, cat si asezarea, pozitionarea boxelor in camera. Boxele mele sunt in 4 ohmi, asadar pot beneficia de 120w pe canal din amplificatorul Yamaha AS-501. Diametrul difuzoarelor de mid-bass este de 13cm, controlul acestor difuzoare este mai usor in acest caz, asta se traduce prin usurinta cu care amplificatorul poate canta cu boxele. Acum despre sunet…
      Pot spune ca acest amplificator te poarta catre sufletul muzicii, iar aici ma refer la placerea de a asculta muzica pe termen lung. Cred ca Yamaha doreste sa abordeze o filozofie umana in sunetul lor, ceva parca din natura, ceva care sa ne indeparteze cu gandul de la tranzistori, componente, specificatii si sa ne poarte catre liniste si pace. Amplificatorul nu este genul american, sa loveasca puternic boxele, insa canta muzica intr-un fel placut, muzical, rafinat. 
      Martin Taylor – Johny and Mary
      Prima piesa aduce gustul corzii de chitara in camera, acordurile sunt naturale, ma las purtat in ceea ce vrea sa imi comunice artistul. Observ o pozitionare buna a scenei in fata mea, instrumentele isi au locul lor. Imi place sa ascult muzica cu ochii inchisi si sa imi imaginez instrumentele ca intr-o piesa de teatru. Fiecare instrument are ceva de transmis, fiecare comunica in felul lui, transmitand emotie catre ascultator. Reusesc sa urmaresc cu usurinta acest lucru, amplificatorul reuseste sa atinga toate notele in asa fel incat sa mi se para cat se poate de real tabloul. Este insa o piesa mai usor de redat, incerc sa nu ma las prea tare dus de val si trec mai departe.
      Carol Kidd – Havin’ myself a time
      Abia astept sa inceapa piesa cu numarul doi, o stiu bine, o simbioza intre un pian, o voce superba, un contrabas si un set de tobe. Ce poate fi mai frumos de atat, o abordare suava, usor energica a unui jazz de calitate. Contrabasul este redat bine, controlat, este important ca partea de bass si medie-joasa sa fie redata curat si precis. Acest lucru ofera transparenta si coerenta sunetului. Tobele sunt si ele redate ok, aici insa observ o diferenta de dinamica fata de ce stiu eu, dar sa fim rezonabili, amplificatorul se descurca exemplar pentru nivelul lui de pret. Ce imi place insa sunt vocea si pianul. Vocea lui Carol e calda si dulce, asa cum o stiu, e o placere sa asculti aceasta piesa iar si iar fara a te plictisii. Se simte emotia in vocea si tremurul ei, canta de placere si din inima. E important ca sistemul sa poata transmite aceste lucruri, altfel nu s-ar intelege mesajul muzicii. Pianul, un instrument greu de redat, dat fiind faptului ca este un instrument complex, canta natural si destul de texturat incat sa simti vibratia corzii. Ma las purtat pe pasajele de pian si ma simt acolo, intre ei. Este incredibil acest intrument, completeaza superb piesa cu note pline si muzicale. O piesa de jazz cu muzicalitate si emotie.
      Claire Martin – Black Cofee 
      Piesa cu numarul trei, Black Cofee, este ceva mai complexa. In primul rand, bassul este greu, adanc si pe un timp mai lung. Practic trebuie sa simti cum iti vibreaza pieptul. Trecerea de la un nivel acustic foarte ridicat la unul piano este uneori brusca, iar acest lucru testeaza putin sau putin mai mult capacitatea sistemului de a oferi senzatia de live, de forta, dar si de finete, in acelasi timp. Aici dinamica este cea care triumfa, este o piesa buna pentru a testa daca sunetul se tranforma intr-o galagie sau daca lucrurile sunt sub control si la volum mare totul este clar si curat. Amplificatorul reuseste cu cei 120w pe canal sa ofere destula putere boxelor incat sa nu scape totul de sub control. Muzica este energica, cu un impact destul de viguros, tobele lovesc si se simt bine in spectrul auditiv insa fara a murdarii imaginea de ansamblu. Observ totusi o usoara ezitare pe zona de jos a notelor de bass, acolo unde sunetul trebuie sa fie scurt, adanc si rapid, totusi asa cum canta, amplificatorul este decent la acest capitol. Sunetul se pastreaza curat si coerent.
      Barb Jungr – I’ll be your baby tonight
      Piesa “I’ll be your baby tonight” este delicata, naturala, vie. O voce, dar ce voce, si un pian in toata splendoarea lui. Observ cum notele zburda dintr-o boxa in alta, separatia este buna. Pianul in realitate are un ecou al lui, sunetul sta in aer o perioada de timp pana se stinge usor. Acest lucru se aude si in mica mea sufragerie. Stau linistit si ma bucur de aceasta superba piesa de cateva ori, parca uit ca mai exista si alta muzica de ascultat. Un sistem bun trebuie sa te poarte departe de lumea reala, sa te duca catre cea a artistului, sa simti si sa intelegi mesajul, sa vibrezi si sa traiesti acolo. 
      Metallica - Nothing Else Matters
      In final, am ales o piesa “grea”, o piesa foarte cunoscuta, o capodopera de sunet si dinamica. “Nimic nu mai conteaza”, oare de ce ar fi nevoie pentru asa ceva? Nu stiu, dar apas play si astept sa vad ce senzatie descopar. Prima oara nu am putut sa scriu nimic, am ascultat pana la capat toata piesa.. Imi place mult si parca am uitat la ce sa fiu atent, sa privesc sunetul tehnic si sa notez pe hartie.. Un lucru e clar, mesajul ajunge la mine, asa ca ce sa mai conteze.. Ma bucur de ce aud si ce simt, mai ascult inca odata piesa. Incerc sa fiu obiectiv si sa percep atent ceea ce se intampla in fata mea. Aici poate ca mi-ar placea mai multa energie, insa este destul cat sa ma faca sa simt ceea ce traieste omul cu tobele. In pasajele foarte aglomerate, se simta parca o usoara amestecare a instrumentelor, insa repet, piesa este grea, ca sa redai aceasta piesa corect ai nevoie de multa rezerva de curent si putere. Micutul Yamaha pierde putin teren in aceasta zona, insa se mentine totusi in limite rezonabile de claritate si curatenie incat sa intelegi ce se intampla in piesa.

      Concluzie
      Nu prea stiu cum sa incep concluzia, cu bune, cu rele, va pot spune ca a fost o experienta mai mult decat placuta. Acest micut amplificator reuseste sa cante cu naturalete muzica, inginerii Yamaha au pus mult suflet in acest model. Daca ma uit la pretul lui de vanzare, nu pot decat sa ma bucur si sa cred ca poti face un sistem decent de sunet in jurul lui. Consider ca orice aparat trebuie imperecheat cu grija pentru a avea un randament cat mai bun si a oferi maxim din cat poate. Amplificatorul se descurca bine pe muzica intrumentala, intrumentele sunt redate frumos, fara a fi stridente sau reci, lucru pe care il consider pozitiv. Este un amplificator rafinat, se simt texturile dintre instrumente. Unde consider ca pierde putin este la capitolul atac si putere in zona de bass, insa e normal acest lucru. Acea zona este foarte mare consumatoare de curent si energie, ai nevoie de un aparat mai mare si mai greu, nu neaparat mai puternic pe hartie, insa care poate sustine sarcini dificile in dinamica. 
      In functie de stilul de muzica preferat de ascultator, poate fi o alegere foarte buna. Pentru cei care asculta preponderent muzica energica, cu mult bass si la volum ridicat, poate ar trebui incercate si modelele superioare de la Yamaha sau de la o alta firma.
      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
       
       
       
       

    • Aune S6

      De Andi, în Audio Hi-Fi.

      Încă de când am citit de noua generație de super cipuri de la Asahi Kasei, printre care și AK4495S, mi-am dorit să intru și eu în contact cu unul. Ca redactor la AV Club, mi s-a oferit șansa unei recenzii pentru un DAC foarte apreciat de la Aune, și anume S6, dotat chiar cu numitul AK4495 (https://www.auneaudio-europe.com/index.php/aune-s6-32bit-384k-dsd-128-balanced-output-dac-headphone-amp-black.html)
      Nu o să încep să vă recit, plictisitor, tot ce știe face acest DAC. Aveți în link-ul de mai sus toate datele necesare pentru a vă informa asupra posibilităților extinse oferite de S6.
      Trebuie să mărturisesc că am avut foarte mari prejudecăți legate de Aune, deoarece este o firmă din China. Mă gândeam: ce știu chinezii despre cum trebuie să sune un DAC…? Ca să anticipez puțin, chiar și când ascultam extrem de plăcut surprins S6, nu mă puteam abține să nu mă gândesc că undeva, ceva tot va merge prost, că undeva chinezii de la Aune au dat greș, că nu are cum să fie totul atât de fără reproș. Doar e o firmă din China, nu? Ei bine, chinezii de la Aune mi-au demonstrat că prejudecățile mele sunt de un total prost gust și că atunci când creezi ceva cu pasiune, nu are ce să meargă prost.
      Spun „pasiune”, pentru că cei de la Aune s-au făcut în primul rând extrem de respectați în domeniul diy, prin diverse kituri de certă valoare, foarte mulți diy-eri apelând la ei.
      Și, așa cum aveam să citesc ulterior, DAC-urile lor din ultima perioadă sunt foarte apreciate, remarcându-se printr-un raport preț/performanță de excepție.
      Să revenim la S6: încă de la început am fost surprins de construcția lui. Ați observat cât de bine sunt construite DAC-urile în ultimii ani? Un lucru care nu mi-a plăcut niciodată la multe cd playere a fost „tabla de cutie de conserve” (ca să folosesc o expresie a unui mare audiofil, din păcate plecat dintre noi, Costin) cu care sunt acoperite cele mai multe dintre ele. La DAC-urile actuale nu mai este cazul, parcă fiecare producător a urmărit filmulețele acelea cu DAC-urile Chord peste care trec tancuri și și-au spus că vor și ei ceva la fel. Aune S6 este superb construit, pare din fier-beton cizelat și șlefuit la perfecțiune.

      Dotat cu toate intrările și ieșirile necesare unui DAC actual, inclusiv ieșiri balansate, S6 este future-proof. Nu lipsește nici posibilitatea decodării DSD, fără de care nici un producător serios de DAC-uri nu se mai prezintă pe piață în acest moment. Dacă nu poți procesa DSD, nu exiști pe piața DAC-urilor.
      Bun, fiind nerăbdător să aud cum sună un cip AK de ultimă generație într-un sistem aproape complet vintage (alcătuit dintr-un amplificator Scott 440A, boxe MB Quart seria QL, cabluri Kimber 4PR/XLO UltraPlus) într-o implementare de ultimă generație (nu uitați: cipul nu „cântă” de unul singur, fără o implementare bună este egal cu zero barat) am zis că încep cu S6 în „the old fashion way”, adică direct cu vechiul 16/44 de pe CD. Așa că l-am conectat printr-un coaxial Avinity la playerul Denon DCD-2000AE folosit pe post de transport. Ce am observat comparativ? Primul punct a fost marcat de Aune, prin caracterul său ușor mai dark, cu care m-a cucerit din prima. Așa cum spune Noel Keywood, de la Hi-Fi World, „marele blestem al audiofiliei sunt sculele care sună strident, cu frecvențe înalte accentuate, ca să-i impresioneze pe neștiutori, frecvențe total nerealiste”. Sunt exact de aceeași părere, așa că atunci când întâlnesc o sculă care sună ușor mai dark decât norma sunt cucerit instantaneu, deoarece înseamnă că acolo e lucrătură serioasă, cu adevărat audiofilă, iar scula respectivă nu are ca target oameni neștiutori, ci audiofili adevărați. Nu că Denonul 2000AE ar suna mai bright, nici vorbă de așa ceva. Doar că Aune are o nuanță foarte ușor mai închisă comparativ și, ca atare, ceva mai realistă, iar aici sunt ferm convins că își spune cuvântul puterea cipului AK4495, mult mai avansat decât BB-urile 179x din Denon.
      Al doilea punct a fost marcat de Denon, prin scena mult, mult mai largă decât cea oferită de Aune. Aici m-am gândit că probabil un cuvânt greu de spus îl are etajul de alimentare de vreo 5 kg din Denon, datorită acestuia Denonul punctând și la extensia joaselor. Pe de altă parte, mi-am spus că totuși coaxialul Avinity, deși nu chiar mediocru și entry-level, nu este nici the top, așa că ar putea să limiteze puțin semnalul. Mă rog, nu am mai insistat, deoarece am zis să testez totuși Aune în mediul pentru care a fost creat, și anume: high-resolution. Yay!
      Deoarece S6, prin modul în care este construit, mi-a inspirat o anumită notă de civilizație și manierism, mi-am zis să nu îl bruschez cu extremismele mele, gen Deicide, cum am făcut cu bietul DAC iFi Micro BL, așa că l-am luat frumos cu Alan Parsons Project, Tales of Mistery and Imagination în versiune 24/96. Primul lucru observat a fost că scena s-a mărit evident. Însă aici în mod clar vorbim de alt master și, de fapt, deja sunt prea multe variabile pentru a putea știi cu certitudine de ce s-a mărit scena: alt master, poate etajul digital din Denon avea anumite limitări, poate cablul Avinity avea limitări, poate S6 e mai bun pe USB decât pe spidf etc etc. Repet, prea multe variabile. Cert e că scena este mult mai mare, iar dacă ar fi să mă bazez pe experiență și pe instinct audiofil, aș spune că etajul digital din Denon nu avea nicio problemă, cablul Avinity este foarte bun pentru prețul lui (chiar surprinzător de bun), S6 lucrează la fel de bine atât prin USB, cât și prin spidf, pur și simplu scena aceea este dată de diferența dintre hi-res și vechiul, dar limitatul 16/44. Asta cred, cu sinceritate.

      Un alt album, de fapt: albume, cu care am testat S6 au fost Station to Station și Reality, ale nemuritorului David Bowie (fac o paranteză: „nemuritorul” sună a mare clișeu, nedemn de David Bowie. El nu a murit, trăiește printre noi. Cei care cunosc, știu.) Revin: albume tot în versiune hi-res. Oricât aș căuta să găsesc o hibă Aune-lui S6, nu reușesc: datorită tonalității sale lichide și soft a făcut un matching perfect cu amplificatorul Scott și boxele MB Quart cu tweeter din titan. Din nou am făcut o exagerare: am spus „soft”. Aune S6 nu este soft, este exact așa cum trebuie să fie. Însă, așa cum am mai spus, deoarece foarte multe surse în această gamă de preț, de fapt: cele mai multe, încearcă să îi impresioneze pe cei neștiutori cu o ploaie de detalii, în fond o exagerare, o supramodulare a detaliilor existente în înregistrare, cărora ei le spun „rezoluție”, S6 poate părea „soft”. Nu este. Este pur și simplu corect. Ba chiar am găsit un matching de zile mari: amplificatorul Scott, boxele MB Quart și DAC-ul Aune S6. Apropos, aviz amatorilor: nu m-a plătit nimeni să scriu „de bine” despre Aune S6. Aceasta este părerea mea sinceră. Nici nu mă interesează cine distribuie Aune S6 la noi. Nici că îmi pasă. Dar S6 s-a dovedit a fi o sursă extrem de corectă, de cinstită. Cipul dac AK? Sunt deja fan. Vreau naturalețe, vreau realism, vreau scenă adâncă: mi le oferă S6 în setup-ul meu? Da! În rest…cui îi pasă….Tot ce doresc este sunet cinstit.
      A, mi-am adus aminte: S6 recomandă ca volumul să fie la 100% pentru line-out. Însă după multe teste, eu am descoperit că obțin o scenă mult mai adâncă (o altă caracteristică sonică importantă, de fapt: extrem de importantă pentru mine) cu volumul la exact 85. Nu spun că acest lucru va funcționa și în cazul vostru, în sistemul vostru, tot ce vreau să vă spun e că merită să experimentați. Nu vă bazați niciodată pe setări implicite sau recomandate.
      Bun, deoarece S6 se pretinde a fi maestro și în redarea DSD-ului prin DoP, acesta a fost următorul pas. Am testat atât cu fișiere DSD native, cât și cu upsampling făcut în JRiver. Aici a apărut prima nelămurire: deoarece mi s-a părut că S6 a prestat mult mai bine cu PCM decât cu DSD! Este primul DAC la care am observat acest lucru. Asta m-a surprins. Nu neapărat neplăcut sau plăcut. Pur și simplu m-a surprins, deoarece sunt obișnuit ca toate DAC-urile să presteze mult mai bine cu DSD decât cu PCM. Să explic: da, sunetul a devenit, așa cum deja știu toți care au făcut comparația, mai smooth, mai lichid, mai analogic, cum se zice. În același timp însă, mi s-a părut că devine cam prea suav, aproape lasciv, nu știu exact cum să explic. Am considerat că deja intru pe teritoriul lui „ce e prea mult strică” sau „mai binele este dușmanul binelui”. Da, acel sound lasciv poate fi superb pentru anumite sonorități, de exemplu jazz. Uite, comparativ cu un DAC care este referință pentru mine în acest moment, și anume Musical Fidelity MX, mi s-a părut că Aune S6 redă un sound mult mai ….hai să folosesc un termen neortodox: sexy. Cu jazz. Acel sound poate exalta mulți audiofili, care obișnuiesc să asculte albume audiofile. Însă pentru un fan al unor sonorități mai neaudiofile, cum sunt eu, adică un fan al metalului extrem sau chiar pentru un împătimit al muzicii clasice, s-ar putea ca Aune să fie prea lasciv și mult, mult prea senzual cu DSD.
      În acest caz, vă recomand să rămâneți la PCM, pe care Aune S6 îl redă la mare clasă. La un nivel cu mult peste clasa lui.
      Una peste alta, Aune S6 a fost pentru mine o surpriză extrem de plăcută, o ocazie de a asculta la lucru noile creații ale celor de la Asahi Kasei. În plus, mi-a cam dărâmat prejudecățile legate de sculele produse în China.
      Până la urmă, așa cum am spus în diverse ocazii, 90% din sunet este dat de cel/cei care a/au creat scula respectivă. Iar echipa de la Aune a reușit să ofere gustul high-end-ului într-un DAC extrem de accesibil, pregătit pentru viitor.
      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
       
       




    • Soundbar JBL Bar 5.1

      De bogdanozaurus, în Video.

      Soundbar, to be or not to be sau pe romaneste, oare merita sa-mi iau sau nu ? Sincer sa fiu nu prea acordam atentie acestor echipamente dar incitat de articolul foarte interesant scris de Andi am inceput sa ma gindesc ca un soundbar poate fi o alternativa foarte buna si pentru mine. Desigur ca SONY HT-ST5000 (https://www.sony.ro/electronics/bare-de-sunet/ht-st5000) pare interesant sau Samsung HW-K950 (https://www.samsung.com/ro/audio-video/soundbar-hw-k95/) pe care l-am ascultat putin si care m-a impresionat foarte tare sint produse excelente dar zona de pret 5500 - 6000 RON este cam ...hmmm. Exista si BOSE dar sint scumpe, daca cumperi bara, plus subwooferul plus satelitii ajungi la un pret mai mare decit cele doua modele pomenite mai inainte. Asa ca am preferat sa-mi indrept atentia catre produsele din zona 1500 - 1800 RON pe care sa le pot si testa. Din pacate cu toate reducerile in aceasta zona nu am gasit nimic care sa ma satisfaca, sunetul oferit nu era cu foarte mult mai bun decit cel al difuzoarelor TV-ului sau chiar mai prost. Voci gijiite sau pitigaite, bass bubuit sau lesinat, distorsiuni si hirsiituri ingrozitoare, daca le vreti pe toate le puteti gasii in zona de 1200 RON sau mai jos. E de neinchipuit pentru mine cum unii producatorii se pot compromite oferind produse atit de proaste incit daca ar fi dupa mine ar trebui duse direct la ghena. O singura exceptie, sigur ca or mai fi si altele dar eu nu le-am gasit si anume SAMSUNG HW-MS650 (https://www.samsung.com/ro/audio-video/soundbar-hw-ms650/HW-MS650EN/) aflat la promotie la 1450 RON dar acesta mai mult pentru muzica unde se descurca foarte bine si mai putin pentru filme unde nu reuseste sa ofere acel impact si energie necesare unui film de actiune, de exemplu in trailer-ul de la Aquaman, ditamai Momoa parea dupa voce mai degraba un contopist pitit in spatele biroului. Dar daca nu va intereseaza filmele cu roboti care se bat cu monstrii si vreti in schimb Mezzo, atunci HW-MS650 este o optiune foarte buna.

      Aseara trecind prin zona Mall Vitan am zis sa mai intru o data la Media Galaxy ca poate cine stie, o fi ceva nou si culmea, chiar erau noutati, doua modele de la JBL si anume un model 3.1 la 2200 si unul 5.1 la 3000. Cam mult peste buget dar hai sa testam. Il conectez pe cel mare la telefon, citeva melodii, citeva trailare si gata cautarile au luat sfirsit (noroc cu cardul cu 36 de rate) Transportul este o mare incercare daca nu esti cu un prieten (pachetul are vreo 20 de kg) dar cu ajutorul unui Uber-ist simpatic am rezolvat-o si pe asta. 

       
      Am citit undeva o remarca pe care o consider rautacioasa, si anume ca JBL ar fi BOSE al saracilor. Nu e chiar asa, JBL este o firma foarte respectabila, povestea  ei incepind in 1927 atunci cind James Bullough Lansing, unul dintre pionierii industriei audio americane,  impreuna cu partenerul sau, afaceristul Ken Decker, infiinteaza firma Lansing Manufacturing Company. Peste citiva ani cei de la MGM nemultumiti de solutiile pe care le aveau la dispozitie le solicita sa creeze niste boxe mai bune pentru cinematografele lor si astfel apar Shearer Horn, boxe extrem de apreciate in industrie si ulterior premiate de catre Academy of Motion Picture Arts and Sciences. Dupa decesul lui Ken Decker, apar problemele financiare si firma este preluata de catre Altec Service Corporation si rebotezata Altec Lansing. In 1946 Lansing paraseste Altec Lansing si infiinteaza o noua firma care dupa mai multe rebrenduiri primeste numele de JBL dupa initialele fondatorului. In 1949 Lansing moare iar firma este vinduta in 1969 lui Sidney Harman. JBL isi pastreaza insa identitatea si produce de-a lungul anilor multe modele de boxe emblematice colaborind cu nume foarte mari din industriile muzicala si a spectacolelor. Astazi JBL face parte din grupul Harman (a SAMSUNG Company pentru cine nu stia) si este compusa din doua divizii, una pe zona Consumer si cealalta pe zona Pro si daca produsele din zona consumer poate nu sint tocmai pe placul audiofili hardcore cele din zona PRO sint extrem de apreciate in branse.
       Dar e timpul sa va prezint produsul, numit simplu JBL Bar 5.1.  Desfacind pachetul gasim bara, satelitii si imensul subwoofer, toate foarte bine impachetate si protejate, plus o cutie plina cu accesorii, un cablu HDMI, unul optic, unul jack/jack si doua de alimentare mult prea scurte din pacate, kituri pentru montarea barei si satelitilor pe perete, exista si un tipar de hirtie care sa va ajute la treaba asta . Instalarea a fost foarte rapida, toate se conecteaza si functioneaza instant fara bataii de cap, plug and play cu adevarat. 

      Bara are dimensiunile de 918x93x58 si este indeajuns de ingusta ca sa nu acopere senzorul telecomenzii la majoritatea televizoarelor. Aspectul este elegant, pe partea frontala aflindu-se logoul firmei si display-ul plasat discret sub grila iar pe partea superioara se afla patru butoane, pornire , sursa si volum + si -. Posibilitatile de conectare sint destule, 4 porturi HDMI, intre care trei pentru intrare si unul out/ ARC, compatibile 4K HDR, o intrare optica si una analogica (jack 3,5), un conector USB prin care putem asculta muzica de pe un stick si evident ca nu putea lipsi si conectarea Bluetooth. Difuzoarele sint de 2, 25" si 1,25" cite o pereche pentru fiecare din cele trei canale frontale.

      Satelitii wireless  au aceiasi sectiune ca si bara si o lungime de 165 mm si se ataseaza magnetic la capetele barei principale, avind cite un difuzor de 2,25" . Incarcarea dureaza aproximativ 3 ore si se face doar cind sistemul este in standby iar autonomia specificata este de 10 ore. Totusi nu este cazul sa va ingrijoarti ca poate in timp nu o sa mai tina bateriile, pot fi incarcati/alimentati printr-un banal incarcator micro USB.  Pentru a economisi energia dupa 10 minute de inactivitate intra automat in standby iar pentru reconectare este necesar sa fie apasat un buton pe fiecare satelit. In partea din spate se poate monta o piesa rotunda cu care se pot agata de consola de pe perete sau de pe standuri ori pot fi pur si simplu asezati pe cotiera canapelei. Dar despre pozitionarea lor o sa va spun mai incolo.  

      Subwoofer-ul este tot wireless si este impresionant, masoara 440x305x305 mm, cintareste 13 kg si este dotat cu un difuzor de 10" pozitionat inspre podea, portul fiind in partea din spate unde se mai afla conectorul de alimentare si butonul de Pairing.
       Telecomanda este eleganta, combinind plasticul mat cu cel lucios iar principalele butoane sint in relief usurind folosirea pe intuneric. Sistemul insa poate fi configurat sa lucreze  cu majoritatea telecomenzilor televizoarelor. 


      JBL Bar 5.1 accepta standardele Dolby si DTS dar ofera si citeva preset-uri pentru principalele scenarii, Standard, Cinema, Music, Sport, Voice, existaind in paralel si un Night Mode. O alta caracteristica interesanta este Soundshift, practic dintr-un singur buton putem comuta instant intre sunetul de la TV si bluetooth, util in cazul enervantelor pauze publicitare. Avem si posibilitatea de calibrare care se face foarte simplu si rapid, microfonul special fiind inclus in pachet. Acesta se introduce intr-o mufa de pe laterala din dreapta, se pozitioneaza undeva unde o sa fie urechile noastre, se apasa un buton pe telecomanda si apoi avem la dispozitie citeva secunde ca sa disparem din peisaj. Sa mai precizez ca satelitii trebuie sa fie asezati pe locul pe care l-am stabilt pentru ei si ca dupa reincarcare trebuiesc pusi in acelasi loc iar daca ne vine ideea sa le schimbam locul calibrarea trebuie reefectuata ?
      Si acum despre sunet. Evident ca fiind vorba de un soundbar subtire difuzoarele sint mici avem o oarecare lipsa a mediilor pe muzica dar situatia nu este chiar atit de tragica incit sa ne faca sa renuntam sa ascultam muzica pe el. Am constatat ca daca plasez cei doi sateliti in lateral si un pic in fata, asa cum se vede in poza sunetul devine mult mai bun, scena capata dimensiune si detaliile apar ca prin minune. Subwooferul nu este chiar discret si in functie de albumul ascultat poate fi necesar sa fie atenuat sau accentuat dar asta nu insemana ca avem o bubuiala continua gen Lojitec. Este neaparat necesar sa nu uitam sa setam sistemul pe modul Music. Daca vrem sa ascultam seara muzica in surdina, chiar activind night mode calitatea nu va fi buna. Insa ascultind ziua la volum normal vom avea parte de o experienta placuta. Redarea vocilor este foarte reusita, am ascultat cu mare placere citeva fragmente de pe "Entre Cada Palabra" al Martei Gomez si "My Live Stories" al Susanei Wong, am trecut apoi la Fata din Ipamena in versiunea lui Oscar Peterson unde subwooferul s-a integrat bine, la fel si pe "Alone Toghether" sau "This Autum" ale lui Chet Baker unde dialogul dintre trompeta sa si contrabass a fost foarte convingator. Trecind la rock s-a descurcat bine cu Dire Straits "So Far Away" si "Money for Nothing" ca si cu"War Pigs" al celor de la Sabbath insa si-a aratat limitele la "Kashmir" - Led Zeppelin sau la "Don`t Cry"- Guns N` Roses. Si la clasica rezultatele au fost amestecate. Albumul "Fire and Ice - Sarah Chang cu Filarmonica din Berlin a fost o surpriza placuta ca si Concertul nr 2 pentru Mandolina de Vivaldi  - I Solisti Veneti dar lucrarile mai complexe cu pian sau Carmina Burana nu au sunat chiar grozav.
      Insa pina la urma nimeni nu-si ia soundbar ca sa asculte Concertele Brandenburgice asa ca sa vedem cum se descurca la filme. Ei bine se descurca de minune. O data facuta calibrarea experienta este foarte placuta, sunetul este puternic, dinamic scenele de actiune sint foarte bine sustinute. Cum am mai spus, vocea e unul din punctele forte, de exemplu in "Virus" puteam intelege perfect dialogurile, chiar daca in fundal se aude zgomotul unor motoare puternice. In "Baby Driver" intr-o scena cu un schimb intens de focuri s-au putut diferentia clar sunetele produse de diferitele tipuri de arme. Un alt test trecut cu nota mare a fost scena lansarii Jaegerului in Pacific Rim, avem muzica de fundal si tot felul de dispozitive hidraulice si mecanice, valuri, elicoptere, voci la megafoane, toate se aud clar si distinct. Trecind la chestii mai romantice The Greatest Showman - Rewrite the stars, una dintre cele mai frumoase scene din filmele musical a reusit sa-mi transmita emotia pe care a dorit-o regizorul, la fel cum Dancing Queen din "Mamma Mia 2" transmite atita exuberanta incit ar putea sa-i ridice moralul chiar si lui Grinch. Dar si aici avem tips and tricks, daca sinteti abonati la DIGI trebuie sa selectati din meniul televizorului pista potrivita, default avem 2ch stereo insa in cele mai multe cazuri este disponibila si pista Dolby, vedeti poza atasata. Evident cind avem la dispozitie sunet  Dolby sau DTS rezultatele sint cu mult mai bune decit atunci cind sistemul face upsampling de la 2.0 la 5.1. Nu stiu cum o fi la UPC sau la altii, dar poate ne explica careva pe forum. 

      Ca orice lucru are si parti mai putin bune, sint probleme la pairing pe bluetooth, nu se cere autorizare si odata imperecheat cu un dispozitiv greu il mai cuplezi cu altul. Adica daca vecinul tau e rau intentionat sau nepriceput poate sa-ti faca mari necazuri. Alte hibe sint legate de comutarea surselor, cum nu exista buton dedicat pentru fiecare daca vrei sa ajungi la AUX treci prin toate cea ce duce uneori la schimbarea modului Audio la Tv, de asemenea daca este selectata sursa HDMI ARC sistemul iese singur din standby in scurt timp chiar daca televizorul este oprit, solutia fiind sa fie selectata sursa AUX si apoi oprit sistemul.
      Concluzii. Fara a avea pretentia de a devenii sistemul audio principal din casa JBL Bar 5.1 este o solutie demna de luat in seama pentru cei care doresc o experienta mai buna in fata televizorului si care din diverse motive nu doresc sa achizitioneze un receiver si un sistem de boxe separat. Muzica poate fi ascultata in conditii decente sau chiar bune in functie de inregistrare iar la vizionarea filmelor ne putem bucura din plin de un sunet de calitate. Cu plusurile sale importante si fara a uita cele citeva minusuri JBL Bar 5.1 se ridica peste multe produse similare oferite de alti producatori. Pretul nu este chiar mic dar daca tinem cont de calitatea oferita si de facilitati sau de WAF-ul ridicat datorat elegantei si lipsei firelor eu consider ca este o afacere buna. 
      PS: 
      In timpul testelor subwooferul se afla in pozitia din prima fotografie, dupa ce am facut rost de un cablu de alimentare mai lung am reusit sa-i gasesc o pozitie mai buna si anume lipit de peretele din dreapta cu portul orientat in fata. Aceasta schimbare a avut un efect magic, subwooferul integrindu-se total, pur si simplu dispare complet ca o sursa de sunet separata , bassul parind ca vine de peste tot si de nicaieri. Led Zepp nu a mai sunat prost iar Diana Krall - Live in Paris si TDSOFM au fost WOW. In mod ciudat dupa aceasta schimbare si o noua recalibrare pentru muzica cel mai bun preset devine...Sports.  E de la sine inteles ca imbunatatirea se simte si la filme.
      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
       
       

    • Concurs AV Club

      De dinica, în Diverse.

      Castiga cu AVClub si Meze Audio o pereche de casti audio premium. AV Club este singura revista din Romania dedicata pasionatilor audio-video. 
      Castile oferite ca premiu se numesc 99 Classics si sunt varianta Walnut Gold. 
      Ce ai de facut:
      1. Apasa butonul de LIKE pe paginile  AV Club si Meze Audio.
      2. Scrie un comentariu in interiorul postarii concursului, cu TAG catre prietenii tai, cu care iti doresti sa asculti muzica la aceste superbe casti audio.
      3. Castigatorul va fi extras pe 31 ianuarie cu ajutorul https://www.random.org/
      4. Este permisa o singura participare per cont de facebook.
      * Pentru a participa la concurs ai nevoie de cont pe facebook. 
      * Ca sa puteti castiga premiile trebuie sa indepliniti conditiile de participare. Daca nu le indepliniti, nu puteti castiga.
       
      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
       
       
       


    • În acest test vom supune la grele încercări un DAC foarte popular și anume IFI Micro iDSD Black Label Edition (https://ifi-audio.com/products/micro-idsd-bl/).
      iFi pare, așa, o firmă simpatică, ce se străduiește să ofere scule cu adevărat audiofile la prețuri pe care și le permit audiofilii cu buget limitat. Ceva în genul NAD. Adică o firmă cinstită, care oferă un raport preț/calitate extrem de ridicat. Și chiar este! Doar că nu e „mică”. iFi este o divizie a companiei ultra-high-end Abbingdon Music Research. Iar cei de la iFi au vânzări colosale cu DAC-urile lor. Partea bună, de fapt foarte bună, este că produsele iFi conțin multă tehnologie care este folosită și în produsele high-end AMR, pe care puțini și le permit. Cu alte cuvinte, dacă vrei să guști un AMR, îți iei un iFi.
      Prima dată am făcut cunoștință cu un produs iFi prin intermediul unui foarte mic DAC iFi nano iDSD. Care mie mi-a depășit toate așteptările, cu un sunet foarte suav, ușor dark, „cu  înalte estompate” cum ar spune unii obișnuiți cu sunetul bumtzi-bumtzi, cu dinamică, adâncime, practic niște caracteristici pe care nu le mai găsești în acest preț, la care cele mai multe scule sună strident, cu înalte accentuate, pentru a-i impresiona pe cei neștiutori.  În plus, se descurca nativ (și repet: NATIV) cu toate formatele: PCM, DSD, DXD, MQA.
      Așa că am fost foarte curios să testez un alt iFi, ceva mai sus pe scara valorică.
      Arma secretă a celor de la iFi este Thorsten Loesch, un inginer care s-a format în vechea Germanie de Est, încă din copilărie fiind foarte nemulțumit de modul „tinny” în care pickup-ul familiei reda vinilurile. Chinuit de dorința de a îmbunătăți sunetul pe care îl asculta și fascinat de modul în care tehnologia putea îmbunătăți redarea, înființarea AMR/iFi a fost un pas mare nu doar pentru el, ci  și pentru restul audiofililor care pot profita acum de talentul și dedicația lui. Pentru că talentul e talent și nu poate fi ținut în frâu. Loesch s-a pus pe treabă și, dacă în cazul AMR costurile de producție nu erau o problemă, cu iFi a încercat de fiecare dată să ofere ceea ce se putea mai bun într-o anumită limită de preț.
      Thorsten este un mare avocat al DSD-ului. De fapt, greșesc, nu al DSD-ului per se, ci al redării native a unui anumit format. „Fără conversie” pare a fi deviza lui.
      iFi micro iDSD BL este o evoluție a modelului iFi micro iDSD. Cu versiunea Black Label, Thorsten spune că a făcut un upgrade major la componentele incluse.
      Este folosit un clock Femto, de mare precizie (AMR Master Global Timing) folosit și în sculele high-end AMR. Secțiunile de alimentare și etaj analogic au fost complet revizuite. Amplificatoare operaționale noi, bazate pe cupru și aur. Condensatoare Os-Con de la Sanyo (își mai aduce cineva aminte de vechiul termen care circula pe forumurile de la noi – „osconizare”?). Aceeași condensatori sunt folosiți și în playerul CD-77 Reference Class de la AMR. Recent, cei de la Panasonic, într-o mișcare inteligentă, au ales ca, pe lângă resuscitarea firmei cult Technics, să resusciteze și producția de condensatori os-con (organic solid) miniaturali, astfel încât cei de la iFi au putut să achiziționeze cât mai multe stocuri, chiar dacă aceștia sunt de aproximativ 10 ori mai scumpi decât condensatorii uzuali.

      Mult mai dificil pentru cei de la iFi a fost găsirea unui convertor digital-analog care să lucreze nativ cu toate formatele. Thorsten a reușit să aibă acces la ultimul cip dac produs de divizia Burr-Brown Japonia, „cântecul lor de lebădă”, după cum spune el, numindu-l „True Native DSD/PCM chipset ” (DSD1793 în configurație dual mono - bănuiala mea, neconfirmată, este că acest cip dac este o variantă a renumitului PCM/DSD1795, specificat de Burr-Brown ca fiind un cip 32 bit/192 kHz - însă s-a descoperit (în special de către diverși diy-eri) că acesta poate lucra foarte bine până la 768 kHz. Repet, e doar o bănuială.)
      Pe scurt, în această versiune Micro iDSD sunt folosite doar componente true-audiophile și e de apreciat că cei de la iFi au reușit să mențină un preț accesibil fiecărui audiofil.
      Nu vă voi plictisi cu toate funcționalitățile acestui iFi, deoarece ele sunt deja cunoscute, populare, iar cei de la iFi sunt foarte activi în mediul online, pe diverse forumuri, explicând de-a fir a păr toate tehnicalitățile acestui DAC și răspunzând în mare tuturor nelămuririlor utilizatorilor. Voi încerca să aprofundez mai mult sunetul.
      Ca design exterior, iFi-ul este foarte bine construit, într-o nuanță de negru satin, cu imprimări orange, însă deși are dimensiunea unui smartphone mai mare, este totuși un DAC mai degrabă transportabil, decât portabil: fiind construit din metal dur, este destul de greu pentru a fi cu adevărat portabil, nu prea văd pe nimeni mergând în buzunarul de la pantaloni cu el, poate eventual în buzunarul de la rucsac.

      Deși iFi Micro iDSD BL include un foarte bine lucrat amplificator pentru căști, de această dată l-am testat doar ca DAC, urmând ca poate în viitorul apropiat să îl testez și cu o pereche de căști de top.
      Pentru conectarea la laptop am folosit cablul USB stock furnizat de iFi, care pare decent alcătuit, căruia i-am adăugat un miez de ferită. Deși iFi furnizează inclusiv un cablu RCA în pachet, am preferat să folosesc un foarte avansat și superb interconnect XLO UltraPlus (http://www.xloelectric.com/ultraplus.html), pentru transparență și neutralitate maxime. E un mare avantaj faptul că Micro iDSD BL e prevăzut cu ieșiri RCA, deoarece pot fi folosite interconnecturi serioase pentru el, nu ca în cazul altor producători care folosesc uneori ieșiri de 3,5 mm inclusiv pentru line out (Chord, I am looking at you…), fiind foarte dificil de găsit un interconnect cu adevărat bun în acest caz.
      Am testat iFi prin intrarea USB, folosind JRiver sau Foobar ca player, atât cu PCM, cât și cu DSD sau chiar MQA.
      În plus, am testat iFi-ul cu diverse sonorități, de la metal extrem, la ultimul album al lui Roger Waters (Is this the life we really want?) și până la Inelul Nibelungilor al lui Wagner sub bagheta lui Georg Solti, „cea mai bună înregistrare a tuturor timpurilor” după opinia celor mai avizați critici (http://www.theabsolutesound.com/articles/wagner-der-rings-des-nibelungen/).
      Ce doresc eu de la un DAC al prezentului? În primul rând transparență totală. Apoi soundstage, și vreau soundstage în adâncime, vreau să dispară peretele din spatele boxelor, foarte multe scule ieftine pot produce un soundstage mare pe lățime, dar pe adâncime e mai greu și am observat că rezoluția unui DAC este direct proporțională cu adâncimea scenei pe care o produce. În acest secol nu doresc să aud vreo urmă de „procesare” cât de mică. Nimic sintetic. Naturalețe și realism. Trăim într-un secol în care să ceri așa ceva unui DAC de 500 de euro nu este deloc deplasat, ba este chiar extrem de rezonabil. Da, acum vreo 10 ani era dificil spre imposibil să ai așa ceva de la o sculă până în 500 de euro, dar nu cu avansul tehnologic de acum. Și încă ceva: în general digitalul ieftin (sincer, nu pot găsi o expresie mai bună aici…hai să zicem digitalul care nu este lucrat cum trebuie, pentru că poate fi și scump) tinde să imprime o anumită nuanță de „glare”, de patină sticloasă unei înregistrări. Mulți cred că aceasta se găsește în înregistrare. Nu, din păcate ea este imprimată de o sursă mediocră. De prea multe ori avem tendința de a da vina pe înregistrare, doar pentru că sursa noastră nu este capabilă să clarifice ce se află în acea înregistrare și să o prezinte coerent. Înregistrările sunt mult mai bune decât cred cei mai mulți, chiar și așa cu „loudness” cum sunt considerate ele, mai ales înregistrările făcute în acest mileniu.
      Am inițiat testul cât se poate de violent, cu ultimul album Deicide, Overtures of Blasphemy , în versiune hi-resolution 24 bit/44 kHz, pe ideea „Dacă bietul iFi se sperie și face un terci din înregistrare, am terminat cu el”. Hmm…, iFi nu s-a speriat, ba chiar din contră, a prezentat înregistrarea într-un mod extrem de focalizat, a ținut-o perfect sub control, cu vocea lui Glenn Benton perfect detașată de restul membrilor, astfel încât să nu pară că ar cânta călare pe baterist, așa cum prezintă înregistrarea destul de multe alte surse. De-a lungul înregistrării totul a fost prezentat consistent și coerent, fiecare instrumentist perfect delimitat, cu un sunet cât de poate de realist al chitarelor și cu vocea profundă și sălbatică a lui Benton foarte bine reliefată, însă fără a domina scena. Chitarele acordate în E sunt destul de greu de reprodus realist, cei care frecventează concertele de metal și pot face o comparație cu ce ascultă acasă, știu la ce mă refer. Reproduse incorect pot crea o senzație ca și când ai încerca să tai o țeavă cu un bomfaier din plastic. Reproduse corect, bomfaierul trebuie să fie din fier.

      Ultimul album al lui Roger Waters, Is This the Life We Really Want? , tot în versiune hi-resolution 24 bit, are o dinamică rezonabilă și, după părerea mea, o producție extrem de bună. Waters a apelat la ajutorul lui Nigel Godrich, care a făcut o treabă cât se poate de bună deși, la cât de „tiran” este Waters, nu știu cât din înregistrare reprezintă mâna lui Godrich și cât mâna lui Waters. Probabil mâna este a lui Godrich, dar sub „atenta îndrumare” ( a se citi „indicații prețioase”) a lui Waters. Nu sunt deloc de acord cu opiniile politice ale lui Waters din ultima perioadă, dar omul e un geniu și știe să scrie un album. Mulți nu îl mai pot asculta acum pe Waters doar pentru că este împotriva lui Trump: numai puțin, people, Waters este de o viață împotriva tuturor! Acesta este Waters. Un geniu divizat între muzică de geniu și opinie socială. Spre deosebire de Gilmour, la care totul este muzică.

      Să revenim la modul în care iFi Micro iDSD Black Label reproduce acest album. Vă spun sincer, la prima redare nu am putut nota nimic despre sunet, am fost atât de acaparat de muzică încât a trebuit să îl mai ascult o dată. Nici a doua oară nu a mers, din nou am fost luat de val cu albumul și am uitat că trebuie să analizez sunetul. De ce vă spun toate astea? Ca să înțelegeți cât de muzical și realist prezintă iFi acest album.
      Folosind JRiver ca player, am încercat și un upsampling la DSD256 (atenție, iFi lucrează chiar și cu DSD512, asta pentru cei care aveți calculatoare foarte puternice. Credeți că un joc precum Crysis X vă solicită procesoarele? Încercați un upsampling la DSD512…). Așa cum se cuvine DSD-ului, scena a căpătat adâncime, iar fundalul a devenit mai „negru”, sound-ul fiind mai lichid și mai mătăsos. De exemplu piesa „Bird in a Gale” a fost redată atât de muzical și realist încât m-am lăfăit în mai multe repeat-uri, pur și simplu nu mă săturam de naturalețea iFi-ului. Acesta este un DAC caracteristic secolului în care trăim! -: realism, realism și iar realism.
      Nu vă mai plictisesc cu toate înregistrările testate. Au fost multe. Știți cum e aia: Prea mult sunet bun,  prea puțin timp? …
      Trecând la „cea mai bună înregistrare a tuturor timpurilor", Inelul Nibelungilor dirijat de Solti, aici lucrurile sunt clare de la început: pentru că încă de la început Preludiul din The Rhinegold trebuie să sune ca o muzică din spațiul etern, cosmică. Atemporală. E un anumit feeling în acel preludiu compus de Wagner și aranjat de Solti, care te transpune și îți dă de înțeles că vei avea de-a face cu ceva peste înțelegerea omului simplu. E o anumită cadență, un anumit tempo acolo și fiecare abatere de o microsecundă sau cea mai mică urmă de procesare în sunet, care te poate aduce cu picioarele pe pământ făcându-te să te gândești „ah, e o înregistrare”, poate ruina totul. Nu știu dacă și de câte ori ați ascultat voi această înregistrare, dar vă pot spune că e greu pentru o sursă să redea acel feeling atemporal și spațial. O face iFi? Da și, de fapt, înainte să pun înregistrarea știam că iFi nu va avea nicio problemă, deoarece are o neutralitate fantastică (Aici trebuie să fac totuși o paranteză: să dăm Cezarului ce e al Cezarului, acest lucru se datorează și uluitorului interconnect XLO UltraPlus. De exemplu, la un moment dat, am pus un interconnect banal Hama care, deși din seria de cinci stele Performance, și-a imprimat propria amprentă asupra sunetului, lucru interzis unui interconnect bun – deci atenție ce interconnect folosiți pe iFi, acesta este un DAC rezolut, transparent, nu îl obstrucționați cu cabluri ieftine).
      Deci, everything is allright in heaven, nu? Nici chiar așa. Ce mi-aș fi dorit în plus de la iFi: trei lucruri: în primul rând, a doua caracteristică de pe lista mea de caracteristici importante, și anume: adâncime. Nu pot spune că iFi nu are adâncime, dar am auzit o adâncime scenică ceva mai mare la alte DAC-uri în aceeași gamă de preț. Apoi: poate ceva mai mult rafinament, în special în zona înaltelor, unde iFi pare să simplifice într-o oarecare măsură lucrurile, și asta în toate cele trei poziții ale filtrului: Standard, Minimum Phase și Bit Perfect. Eu apreciez un sunet ceva mai sofisticat în zona înaltelor. Atenție: nu pronunțat, ci sofisticat. Apoi: ceva mai multă vitalitate. În special în cazul metalelor extreme și a muzicii clasice. iFi are o tonalitate cât se poate de naturală și realistă, dar uneori am simțit o oarecare lipsă de vitalitate, aș fi avut nevoie de ceva mai multă „vână”, de ceva mai multă intensitate. iFi are o anumită tendință de a imprima prea multă delicatețe unor înregistrări care chiar nu au nevoie de așa ceva. Însă  aici am intrat deja pe teritoriul zicalei „a găsi nod în papură”, cu alte cuvinte probabil că destul de puțini utilizatori vor simți nevoia de mai multă intensitate la un album Deicide, ba chiar cred că cei mai mulți se vor ascunde sub masă atunci când iFi-ul se va pune pe redat Legion, de exemplu.
      Concluzie 
      iFi Micro iDSD, deși are un preț cât se poate de rezonabil, nu este un DAC pe care să îl vâri într-un sistem mediocru doar ca să poți spune că asculți și tu ultimele formate, gen MQA sau DSD. Nu. iFi este un DAC care își merită locul într-un sistem bine alcătuit, rezolut și transparent, beneficiind foarte mult de un interconnect cât mai bun.
      Nu vă zgârciți, acest iFi nu este un DAC obișnuit, Thorsten Loesch chiar a reușit să facă din acest DAC ceva deosebit. Cred că în gama de până în 1000 de euro, Micro iDSD poate concura lejer cu orice DAC și sunt convins că ar câștiga multe meciuri. Mai multe decât credeți.
      Te-ar mai putea interesa si articolul urmator. Apasa pe imaginea de jos.
       

×
×
  • Creează nouă...