Sari la conținut
HiFi Tech

  • Audiophile Blog

    Arată toate categoriile
    • HiFi Tech
      În ultimii ani am citit destul de multe articole științifice despre percepția sonoră, acustică și psihoacustică. Unele fascinante, altele atât de plictisitoare încât probabil ar putea fi prescrise legal împotriva insomniei audiofililor. Printre toate aceste lecturi există un nume care apare constant: Harman. Mai exact celebra Curba Harman.
      Dacă petreci suficient timp pe forumurile audio internaționale ai impresia că această curbă a coborât direct de pe munte, gravată pe două table de piatră audiofile. Unii o consideră punctul final al evoluției reproducerii sonore. Alții o folosesc ca argument suprem în orice discuție despre DSP, boxe, căști sau acustică. Recunosc că multă vreme am privit subiectul de la distanță. Nu pentru că nu aș fi avut încredere în cercetare. Din contră. Floyd Toole și Sean Olive au făcut probabil mai mult pentru înțelegerea relației dintre măsurători și percepția sonoră decât majoritatea industriei audio la un loc.
      Curba Harman arată aproximativ astfel:
      20 Hz: +6 dB
      100 Hz: +4 dB
      1 kHz: 0 dB
      10 kHz: -3 dB
      20 kHz: -5 dB

       
      Dar există o întrebare care nu îmi dădea pace. Dacă cercetătorii Harman au concluzionat că majoritatea oamenilor preferă un ușor boost în bas și o scădere progresivă către frecvențele înalte, eu ce voi prefera? Și, mai important, de ce? Pentru că după 25 de ani de audiții, sute de componente ascultate și nenumărate ore petrecute mutând boxe acasă sau într-un showroom, eram curios să aflu cât de mult contează experiența acumulată. Oare creierul meu a învățat ceva în tot acest timp? Oare anii petrecuți evaluând sisteme audio mi-au schimbat percepția? Sau sunt la fel de vulnerabil la aceleași preferințe statistice ca orice alt ascultător?
      Din fericire am la dispoziție un sistem pe care îl cunosc destul de bine: boxe - Sonus Faber Sonetto VIII G2, amplificator - Accuphase E-4000, DAC - Luxman DA07X, transport digital - Mac Mini @Audirvana. Adăugați și camera pe care am măsurat-o de atâtea ori încât cred că știu răspunsul ei în frecvență mai bine decât suprafața ei reală. Mai important, identificasem și corectasem recent un mod agresiv în jurul frecvenței de 72 Hz folosind funcția DSP din Audirvana. Cine a avut vreodată o problemă serioasă în zona aceasta știe despre ce vorbesc. Există anumite note de bas care par să aibă abonament permanent la primul rând, în timp ce altele stau cuminți undeva în spate.
      După corecție, sistemul suna mai liniar, mai controlat și, probabil, mai aproape de ceea ce inginerul de sunet a vrut să ajungă la urechile mele. Sau cel puțin așa credeam. Pentru că atunci a apărut ideea. Dacă tot am rezolvat problema camerei, de ce să nu testez și teoria Harman?
      La urma urmei, despre asta este vorba în pasiunea noastră. Despre curiozitate. Așa că am deschis Audirvana și am introdus un filtru Low Shelf. Nimic agresiv. Am început cu o variantă de + 3 dB, pentru că cei + 6 dB din curba Harman păreau a fi prea mult. După primele secunde de audiție am scăzut la o valoare de doar +2 dB. Doi decibeli. Da, ați citit bine. O valoare care pe forumurile audio este considerată aproape o ajustare cosmetică. În practică, lucrurile au stat cu totul altfel.
      Te poate interesa:
       
       
      Primele minute au fost încurajatoare. Contrabasul avea mai multă greutate. Pianul câștiga substanță. Toba mare devenea mai convingătoare. Basul părea mai prezent. Mai matur. Mai autoritar. Dacă m-aș fi oprit după primele zece minute probabil aș fi scris deja concluzia acestui articol: „Harman avea dreptate”. Din fericire nu m-am oprit. Pentru că după aproximativ o oră a apărut o senzație ciudată. Câștigam ceva. Dar pierdeam altceva. Problema era că nu reușeam să definesc foarte clar ce anume. Nu era vorba despre rezoluție. Nu era vorba despre dinamică. Nu era vorba despre detalii. Era ceva mai subtil. Mai greu de măsurat. Mai greu de explicat.
      După câteva albume am realizat despre ce era vorba. Transparența.
      Instrumentele continuau să fie acolo. Vocile continuau să fie superbe. Scena sonoră continua să fie amplă. Dar între toate acestea se instalase o ușoară senzație de densitate suplimentară. Ca și cum cineva ar fi adăugat o pensulă foarte fină de culoare peste un tablou deja terminat. Nu strica imaginea. Dar o modifica. Și exact în acel moment experimentul a devenit cu adevărat interesant. Pentru că nu mai era despre Curba Harman. Era despre creier. Despre percepție. Despre experiență. Și despre întrebarea care mă obsedează de ani de zile: când ascultăm muzica, cât ascultăm cu urechile și cât ascultăm cu ceea ce am învățat în anii de experiență audiofilă? Pe internet, cercetarea Harman este prezentată de multe ori într-o formă simplificată până la caricatură. Versiunea scurtă sună cam așa: „cercetătorii au descoperit că oamenilor le place mai mult bas”. Realitatea este mult mai interesantă. Cel puțin în cazul meu.
      Floyd Toole și Sean Olive nu au pornit de la ideea de a găsi o anumită curbă de răspuns în frecvență. Obiectivul lor a fost mult mai simplu și, în același timp, mai ambițios: să afle ce caracteristici au în comun sistemele audio pe care oamenii le preferă în mod constant atunci când ascultă muzică. Pentru a elimina prejudecățile, au organizat numeroase teste dublu-orb. Participanții ascultau diferite boxe fără să știe ce model, ce marcă sau ce preț are produsul evaluat. Influența brandului, a reputației, a designului și a costului a fost eliminată complet. Cu alte cuvinte, au dispărut toate argumentele care alimentează nesfârșitele dezbateri audiofile. A rămas doar ceea ce contează cu adevărat: sunetul. Rezultatele au fost surprinzător de consistente. Sistemele preferate de majoritatea ascultătorilor prezentau anumite caracteristici comune. Din aceste cercetări s-a născut ceea ce astăzi este cunoscut drept Curba Harman: o țintă acustică ce descrie preferințele medii ale ascultătorilor. În forma sa cea mai populară pentru audiția în cameră, aceasta presupune un nivel al frecvențelor joase cu aproximativ 5–6 dB mai ridicat decât zona mediilor și o pantă descendentă graduală către frecvențele înalte, de aproximativ 1 dB pe octavă.
       Pe scurt, oamenii nu au preferat un sunet perfect plat la punctul de ascultare. Au preferat un sunet ușor mai cald, cu bas generos, dar controlat, și cu înalte suficient de prezente pentru a păstra detaliile fără a deveni obositoare. Curba Harman nu este o lege a fizicii și nici o rețetă universală, însă reprezintă probabil cea mai solidă încercare de a transforma preferințele subiective ale ascultătorilor într-un model măsurabil și repetabil. Dar există un detaliu care este ignorat aproape complet în discuțiile online. Curba Harman nu descrie răspunsul unei boxe într-o cameră anecoică. Descrie răspunsul perceput în punctul de audiție, într-o încăpere reală. Iar aici lucrurile devin complicate. Pentru că între boxă și urechile noastre există un personaj extrem de important: camera. Și între urechi și muzică există un personaj și mai important: creierul. Audiofilii au o relație interesantă cu știința. O iubesc atunci când confirmă ceea ce cred deja. O ignoră atunci când nu le convine. De-a lungul anilor am făcut exact același lucru. Am citit măsurători care îmi confirmau impresiile și am fost convins că sunt un geniu. Am citit alte măsurători care contraziceau ceea ce auzeam și am decis instantaneu că măsurătorile sunt greșite.
      Problema este că foarte mulți dintre noi plecăm de la presupunerea că ascultarea este un proces simplu. Sunetul intră în ureche. Creierul îl înregistrează. Sfârșitul poveștii. În realitate, lucrurile sunt infinit mai complicate. Creierul nu funcționează ca un reportofon. Nu înregistrează. Interpretează. Completează. Reconstruiește. Ghicește. Corectează. Ignoră. Accentuează. Filtrează. Practic, ceea ce percepem ca fiind realitate sonoră este rezultatul unui proces de interpretare extrem de complex.
      Una dintre cele mai interesante descoperiri din cercetările Harman este legată de ascultătorii experimentați. Când am citit prima dată studiile respective, mă așteptam la o concluzie simplă: ascultătorii experimentați preferă sisteme diferite. Nu asta au descoperit cercetătorii. În multe cazuri, ascultătorii experimentați și cei neexperimentați preferau aceleași boxe. Diferența era alta. Ascultătorii experimentați erau mult mai consistenți. Observau diferențe mai mici. Ajungeau mai repede la concluzii. Descriau mai precis ceea ce aud. Practic, experiența nu schimbă neapărat gusturile. Schimbă capacitatea de observație. Această idee mi s-a părut extraordinară. Pentru că explică foarte multe lucruri. După 25 de ani de audio nu sunt convins că preferințele mele sunt fundamental diferite față de cele ale unui pasionat aflat la început de drum. Dar sunt convins că observ lucruri diferite. Sau poate observ aceleași lucruri, doar că mai repede. Pe măsură ce experiența crește, creierul învață să recunoască tipare. La început observăm diferențe mari. Mai mult bas. Mai multe înalte. Mai multe detalii. Mai multă scenă. Mai multă dinamică. Cu timpul, aceste diferențe devin mai puțin interesante. Nu pentru că dispar. Ci pentru că devin familiare. Atunci atenția începe să se mute către alte lucruri. Cât de stabilă este imaginea centrală? Cât de natural sună un pian? Cât de bine se desprinde o voce de fundal? Cât aer există între instrumente?
      Cred că aici am găsit explicația propriului meu experiment.
      Atunci când am aplicat filtrul Harman, eu nu am auzit doar mai mult bas. Ce am perceput a fost o modificare a întregii prezentări sonore. Basul devenea mai prezent. Dar în același timp scena părea ușor mai compactă. Vocile aveau mai mult corp. Dar pierdeau puțin din acea senzație de transparență care îmi place atât de mult. Cu alte cuvinte, creierul meu nu evalua cantitatea de bas. Evalua compromisul. Poate că experiența nu ne învață ce să ne placă. Poate că experiența ne învață să observăm mai clar prețul pe care îl plătim pentru fiecare schimbare.
      Există o glumă veche în lumea audio. Dacă vrei să compari două componente, trebuie să le schimbi instantaneu. Dacă aștepți prea mult, începi să compari amintiri. Și surpriză, amintirile nu sunt întotdeauna foarte precise.
      Totuși, există sisteme pe care nu le uităm niciodată. Eu încă îmi amintesc prima audiție serioasă cu un sistem compus din boxe Sonus Faber și electronice Naim, sau primul sistem cu un amplificator cu lămpi Jadis și boxe Spendor. Îmi amintesc anumite sisteme ascultate acum mai bine de un deceniu. Nu pentru că aș putea reproduce răspunsul lor în frecvență pe o foaie de hârtie. Ci pentru că îmi amintesc experiența. Poate tocmai aici se află cheia. Nu memorăm frecvențe. Nu memorăm grafice. Nu memorăm răspunsuri în frecvență. Memorăm emoții, impresii și senzații.
      Mai există un aspect pe care l-am subestimat multă vreme: obișnuința. Creierul este o mașină extraordinară de adaptare. Dacă asculți ani de zile un anumit tip de prezentare sonoră, acesta devine referința ta. Nu înseamnă că este perfectă. Nu înseamnă că este corectă. Înseamnă doar că este familia ta sonoră. Poate acesta este unul dintre motivele pentru care există atât de multe opinii diferite în lumea audio. Fiecare dintre noi vine la audiție cu propriul bagaj de experiențe. Cu propriile obișnuințe. Cu propriul sistem de referință. Și atunci am realizat ceva simplu. Doi audiofili pot asculta același sistem și pot avea concluzii diferite. Unul poate aprecia greutatea și impactul. Celălalt poate aprecia transparența și spațialitatea. Nici unul nu greșește. Pur și simplu acordă importanță unor aspecte diferite.
      Când am început acest experiment eram convins că voi afla ceva despre Curba Harman. La final am aflat ceva despre mine. Am descoperit că după 25 de ani de audio nu sunt neapărat interesat să obțin mai mult din orice. Mai mult bas. Mai multe detalii. Mai multă scenă. Mai multă dinamică. Caut altceva. Caut echilibru. Caut coerență temporală. Caut acea senzație rară în care sistemul dispare complet și rămâne doar muzica. Poate sună banal. Dar cred că exact aceasta este diferența dintre începutul și maturitatea unei pasiuni. La început cauți efecte. Mai târziu cauți naturalețe.
      Experimentul cu Curba Harman nu mi-a demonstrat că teoria este greșită. Din contră. Mi-a demonstrat cât de complex este procesul de ascultare. Mi-a demonstrat că între boxe și muzică există camera. Între cameră și urechi există aerul. Iar între urechi și muzică există creierul. Cel mai sofisticat procesor de semnal pe care îl vom avea vreodată.
      Poate că după 25 de ani de audio nu aud mai bine decât atunci când am început. Poate că urechile mele sunt chiar mai bătrâne. Dar sunt convins de un lucru. Ascult altfel.
      Iar dacă există o lecție pe care am învățat-o în toată această perioadă, ea este următoarea: nu există o curbă perfectă. Nu există o rețetă care funcționează pentru toată lumea. Există doar muzica, sistemul, camera și creierul fiecăruia dintre noi. Iar undeva, la intersecția dintre toate acestea, se află acel moment rar pe care îl căutăm de o viață. Momentul în care uiți complet că asculți un sistem HiFi.
      Și rămâi doar tu și muzica.
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 8 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
    • Articolul pe care urmează să îl citiți nu încearcă să ofere un răspuns definitiv despre audiofili, despre percepție sau despre felul în care funcționează creierul atunci când testează un sistem audio. Ca să faci asta serios ar trebui probabil ani de cercetare, oameni din neuroștiințe, psihologie cognitivă, psihoacutică, grupuri de control și cine știe câte alte lucruri pe care sincer nici nu le stăpânesc suficient cât să mă prefac că înțeleg exact cum funcționează.
      Facultatea de psihologie făcută de mine ajută, evident. Dar este foarte departe de a fi suficientă pentru a formula concluzii științifice solide într-un domeniu atât de complicat. Articolul acesta este mai degrabă o încercare personală de a înțelege niște experiențe audiofile pe care le-am trăit și pe care, sincer, mult timp nu am știut unde să le așez logic.
      Pentru partea teoretică m-am bazat pe cercetări publice și pe lucrările unor oameni cu greutate în neuroștiințe și percepție, dar și pe capacitatea de sintetizare pe care o oferă AI ul în prezent. Restul este experiență personală, observație și probabil, pasiunea ușor excesivă a unui om care iubește HiFi-ul.
      Te poate interesa:
       
      Cred că aproape orice audiofil a trăit măcar o dată senzația aia ciudată când schimbă ceva în sistem și, brusc, totul pare mai bun. Uneori este un upgrade mare. Alteori ceva aproape ridicol de mic. Un cablu,  o siguranță, o poziționare diferită a boxelor cu câțiva centimetri. Și dintr-odată ai impresia că scena s-a deschis, că basul respiră altfel sau că sunetul a devenit mai relaxat. Partea interesantă este că, în multe cazuri, senzația pare absolut reală în momentul respectiv.
      Cred că aici începe toată nebunia audiofilă.
      După ani de hobby începi inevitabil să te întrebi cât din ceea ce auzi vine efectiv din sistem și cât vine din creierul tău. Iar întrebarea asta este mult mai incomodă decât pare la prima vedere. Mai ales pentru un audiofil cu spirit critic. Îmi amintesc foarte bine o perioadă în care devenisem aproape obsedat de ideea de rezoluție. Dacă un sistem scotea în față foarte mult detaliu eram instant impresionat. Mi se părea că asta înseamnă performanță. Cu cât auzeam mai multe lucruri într-o înregistrare, cu atât aveam impresia că sistemul este mai bun. Cred că foarte mulți audiofili trec prin etapa asta.
      După un timp, am început să observ ceva ciudat. Unele dintre sistemele care mă impresionau cel mai tare în primele zece minute erau exact cele care mă oboseau cel mai repede. Și invers. Uneori mă trezeam că ascult ore întregi pe sisteme care, dacă ce le analizai la rece, probabil aveau tot felul de imperfecțiuni. Dar aveau ceva relaxat și coerent în felul în care prezentau muzica.
      Mult timp nu am știut cum să explic chestia asta. Pentru că în teorie lucrurile păreau simple. Dacă un sistem măsoară mai bine și oferă o rezoluție incredibilă, atunci ar trebui să producă automat o experiență mai bună. Dar realitatea nu este întotdeauna așa.
      Exact în perioada aia am început să citesc despre un concept din neuroștiințe numit Predictive Coding. Prima dată când am dat peste teoria asta am fost destul de sceptic. Mi s-a părut puțin prea elegantă și prea sofisticată pentru ceva aparent atât de banal, cum este evaluarea unui aparat HiFi. Cel puțin asta credeam atunci. Părea genul de explicație care încearcă să lege foarte multe lucruri diferite într-o singură idee mare și coerentă. Pe măsură ce citeam mai mult am început să realizez că anumite experiențe audiofile începeau, în sfârșit, să capete sens.
      Ideea de bază este relativ simplă. Creierul nu percepe lumea direct, ca un instrument pasiv de înregistrare. În schimb, încearcă permanent să anticipeze ce urmează să vadă, să audă sau să simtă. Cu alte cuvinte, creierul construiește permanent un fel de simulare internă a realității și apoi verifică dacă informația venită din exterior confirmă simularea respectivă. Teoria a fost dezvoltată de Karl Friston, unul dintre numele foarte mari din neuroștiințele moderne. Friston vorbește despre faptul că, energetic vorbind, pentru creier este mai eficient să prezică lumea decât să proceseze fiecare informație de la zero.
      Când am citit prima data, ideea asta mi s-a părut puțin SF. Sigur aveți aceași impresie. Dar apoi am început să mă gândesc la chestii foarte banale. De exemplu, aproape toți am avut măcar o dată impresia că ne-a vibrat telefonul și apoi am descoperit că nu primisem nimic. Sau ai senzația că ai auzit cheia în ușă când aștepți pe cineva.
      Creierul completează golurile. Asta este o realitate. O trăim in fiecare zi. Nu mă credeți. Alegeți o zi din viața voastră și urmăriți fenomenul.
      Și dacă stai puțin să te gândești, audiofilia este probabil terenul perfect pentru genul ăsta de mecanisme. Când cumperi un echipament nou nu cumperi doar sunet. Cumperi entuziasm, speranță, toate review-urile alea citite la unu noaptea și justificarea financiară, dacă tot ai plătit banii pentru un sfert de garsonieră pe un DAC. Cumperi și ideea aia foarte umană: Gata, acum sistemul meu începe să ajungă unde trebuie. Este foarte greu să separi percepția auditivă de contextul psihologic. Și aici vine partea care mie mi s-a părut cu adevărat interesantă: experiența poate fi autentică chiar dacă diferența obiectivă este foarte mică.
      Am să vă explic.
      Există un studiu celebru făcut de Hilke Plassmann în 2008. Participanților li s-a dat același vin, dar li s-a spus că unele sticle sunt foarte scumpe și altele ieftine. Evident, oamenii au spus că vinul „scump” are gust mai bun. Până aici ai putea spune că este doar snobism sau autosugestie socială. Partea interesantă a apărut când cercetătorii au analizat scanările cerebrale. Zonele asociate plăcerii reale se activau mai puternic atunci când participanții credeau că beau vin scump.
      Asta mi s-a părut sincer puțin neliniștitor când am citit-o prima dată. Inevitabil am început să mă gândesc la audio. La toate momentele în care schimbasem ceva într-un sistem și avusesem impresia că scena s-a deschis sau că sunetul a devenit mai relaxat.
      Dar, atenție, Predictive Coding nu spune că totul este placebo și gata, s-a terminat. Nu spune că mintea inventează realitatea după bunul plac. Creierul face predicții, dar apoi compară permanent predicția cu realitatea. Iar aici apare partea care mie mi se pare cu adevărat fascinantă. Uneori predicția este confirmată. Și atunci apare plăcerea, entuziasmul. Momentul ăla în care chiar simți că sistemul a devenit mai bun pentru tine. Alteori realitatea senzorială nu confirmă povestea pe care creierul o anticipa. Iar atunci apare ceea ce neuroștiințele numesc: Prediction Error. Adică momentul în care creierul spune: Nu. Ceva nu se leagă aici. Și cred că exact asta explică o parte din experiențele audiofile pe care le-am avut.
      Acum câțiva ani am intrat într-o cameră de audiție care arăta exact cum își imaginează un audiofil că trebuie să arate paradisul. Sau mă rog, una dintre camerele paradisului. Boxe scumpe, electronice ultra high-end, cabluri care costau cât o garsonieră confort 2. Îmi amintesc că înainte să înceapă muzica eram deja pregătit să fiu impresionat.
      Și cred că aici începe de fapt toată discuția.
      Pentru că în audio nu ascultăm niciodată doar sunetul. Ascultăm și contextul. Și prețul. Și reputația. Și propriile noastre speranțe. În fine. A început muzica. Primele minute au fost wow. Nu am alt cuvânt. Scenă mare, detaliu foarte mult, bas autoritar. Genul ăla de sunet care te lovește imediat și îți spune:
      „Da. Aici s-au băgat bani serioși.” Și totuși, după un timp am început să obosesc. Nu fizic. Mai degrabă psihic. Aveam senzația foarte ciudată că admir sistemul, dar nu ascult muzica. Știu că sună puțin pretențios formulat așa, dar exact asta simțeam. Mă uitam aproape fascinat la cât de mult detaliu scoate sistemul și în același timp nu mă emoționa aproape deloc. Mi s-a părut foarte ciudat atunci. Pentru că, teoretic, n-ar fi trebuit să reacționez așa. Dacă tot ce se spune despre bias și autosugestie era atât de simplu, atunci ar fi trebuit să fiu complet sedus de sistemul ăla.
      Doar că nu eram.
      Și culmea, experiența asta nu a fost singulară. Am mai pățit-o de câteva ori în anii următori. Uneori ieșeam mai impresionat emoțional din camere mult mai modeste decât din sisteme care costau absurd de mult. Cred că mulți audiofili pățesc asta după câțiva ani în hobby-ul ăsta. La început cauți spectacol. După un timp începi să cauți naturalețe.
      Și poate de asta mulți oameni ajung, paradoxal, să se întoarcă la pickup-uri, amplificatoare pe tuburi sau boxe vintage. Nu spun că toate sună mai bine. Ar fi absurd să reduc totul la o singură direcție. Dar există ceva foarte uman în felul în care multe dintre ele prezintă muzica. Uneori mai puțin spectaculos. Mai puțin hi-end. Dar mai fluid. Mai relaxat. Mai ușor de ascultat fără oboseală.

      Imagine generată cu AI
      Iar partea frumoasă este că toate lucrurile astea nu distrug deloc romantismul audiofiliei. Din contră, cred că îl fac mai interesant. Te obligă să accepți ceva ce probabil știai deja intuitiv: muzica nu este doar semnal electric. Acesta este motivul pentru care doi oameni pot asculta același sistem audio și pot pleca din cameră cu experiențe complet diferite. Sistemul audio nu cântă niciodată singur. Cântă împreună cu creierul celui care ascultă.
      Sincer, după mulți ani de obsesii audiofile încep să cred că asta nu este neapărat o problemă. Este doar partea foarte umană a hobby-ului ăstuia ciudat.
       
      Bibliografie:
      Friston, Karl. The free-energy principle: a rough guide to the brain? Trends in Cognitive Sciences, 2009.
      Clark, Andy. Whatever next? Predictive brains, situated agents, and the future of cognitive science. Behavioral and Brain Sciences, 2013.
      Plassmann, Hilke et al. Marketing actions can modulate neural representations of experienced pleasantness. PNAS, 2008.
      McClure, Samuel M. et al. Neural correlates of behavioral preference for culturally familiar drinks. Neuron, 2004.
      Rao, Rajesh P.N. & Ballard, Dana H. Predictive coding in the visual cortex. Nature Neuroscience, 1999.
       
       
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 8 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
    • Ora 8:17. Sunt în metrou în drum spre birou. Lumină fluorescentă, oameni închiși în ecrane, aer ușor reciclat. În urechi însă, alt univers: A Love Supreme al lui John Coltrane, album ascultat prin căștile Focal Bathys. Nu ascult ca să testez scena, să verific extensia în înalte, sau să decid dacă saxofonul este suficient de "cărnos”. Ascult și atât. Și în timp ce ascult, mă extaziez la fiecare notă, la fiecare inflexiune, la felul în care Coltrane pare să transforme aerul în rugăciune. Albumul acesta nu e jazz. E confesiune. Este o căutare spirituală imprimată pe bandă magnetică. Este genul de muzică ce nu cere să fie analizată, ci primită, îmbrățișată. Ridic privirea. Oameni. Mulți. Diferiți. Un mozaic de fețe, de povești, de oboseli și speranțe. Diferențele sunt copleșitoare. Niciun punct comun evident. Fiecare cu propriul ritm interior. 
      Gândul îmi zboară către audiofili. Pentru că și acolo diferențele sunt dramatice. Tuburi vs. tranzistori. Analog vs. digital. Cablu corect vs. cablu inițiatic. Boxe neutre vs. boxe muzicale. Forumuri, dogme, școli de gândire. Dar dincolo de diferențe, am observat un comportament comun. În aproape orice audiție privată la care am participat apare un moment previzibil. Sistemul cântă bine. Atmosfera e bună. Muzica curge. Și, inevitabil, cineva spune: „Da… dar parcă…” Acel “dar” este viermele. De ce când sistemul oferă un sunet excelent, simțim nevoia să identificăm fisura? De ce nu ne putem bucura pe deplin de acel moment? 

      Zilele trecute am fost vizitat de un amic audiofil. Să fiu sincer, nu eram curios de opinia lui despre sistemul meu audio. Poate greșesc. Poate mă scald într-un tip de autosuficiență. Sau poate este doar o scuză pentru o formă de alienare personală. Momentul în care construiesc ziduri de apărare, la fel ca personajul Pink din celebra operă rock The Wall a celor de la Pink Floyd. Nu știu. Este complicat să trasezi o graniță între egoul tău și restul lumii. Sistemul audio nu e doar un ansamblu de componente. Este o construcție lentă, o selecție, bani cheltuiți, lecturi obsesive, dar înainte de toate este timp. Eșecuri și revelații audiofile întinse în timp și spațiu asemeni unei autobiografii sonore. Momentul când amicul a spus: Basul ar putea fi mai “punchy”. Am simțit automat nevoia unei reacții.  Ore mai târziu, după ce amicul a plecat, am rămas singur cu muzica și cu un gust ușor amar. Nu am fost deranjat de opinia lui. Sunt unul din aceea care crede cu tărie în puterea opiniei individuale. M-a tulburat recția mea. De ce am simțit că trebuie să demonstrez ceva. Fericirea mea nu are nevoie de o validare exterioară. Și aici, inevitabil, m-am dus spre psihologie. 
      Există un concept simplu și crud: negativity bias. Creierul nostru este programat să detecteze pericolul, defectul, fisura. În savană, la începuturile omenirii, asta te salva. În living te transformă într-un detector ambulant de micro-imperfecțiuni pe 3 kHz. Mai există și nevoia de validare. Într-un grup de audiofili, statutul nu se câștigă prin emoție. Se câștigă prin discernământ. Dacă spui "sună minunat”, pari superficial. Dacă identifici o ușoară congestie în zona mediilor inferioare, devii relevant. Critica devine monedă socială. 
      Și totuși, în metrou, Coltrane nu mă întreabă nimic. Nu îmi cere evaluare. Nu îmi solicită expertiză. Îmi cere doar prezență. Și atunci m-am gândit la Japonia. La acele cafenele numite kissa. Spații dedicate ascultării muzicii, despre care am citit într-un articol din National Geographic. Locuri unde oamenii intrau, comandau o cafea și tăceau. Nu pentru că era interzis să vorbească, ci pentru că muzica poate fi centrul universului.
      Te poate interesa: 
      În Japonia postbelică, accesul la muzică occidentală era limitat. Discurile erau scumpe. Sistemele performante erau rare. Așa că au apărut aceste spații comunitare unde puteai asculta muzică. Motorul care a mișcat ideea kissa prin istorie nu a fost tehnologia. A fost dorul. Când ceva e rar, devine sacru. Când muzica nu este la un click distanță, devine eveniment. Ascultarea devine ritual. Astăzi avem totul. Streaming nelimitat. Rezoluții astronomice. Sisteme care pot demonta pereții. Paradoxal, ne bucurăm mai puțin. Pentru că abundența reduce reverența. În kissa, muzica era scopul. Sistemul era mijlocul. În multe audiții moderne sistemul este scopul. Muzica e material didactic. Frazele schimbate de audiofili au o direcție clară. Pune ceva să testăm scena. Ai un track de test pentru bas? Hai să vedem ce poate sistemul tău audio.
      Coltrane nu a compus A Love Supreme pentru a testa imaging-ul pe trei planuri. Și totuși, îl folosim așa. Poate că problema nu este în cabluri. Nu este în DAC. Nu este nici măcar în cameră. Poate că problema este în intenție. Sistemul audio devine, uneori, un teritoriu de control într-o lume haotică. Acolo alegerile noastre contează. Acolo suntem stăpâni. Când cineva critică, simțim că ne invadează teritoriul. Poate că reacția mea la amicul audiofil nu a fost despre bas. A fost despre vulnerabilitate. Despre faptul că, într-un fel, sistemul este o extensie a mea. Iar critica lui a atins acel punct sensibil unde tehnologia se întâlnește cu identitatea. Într-o kissa ego-ul dispare. Nu vii să demonstrezi nimic. Nu vii să câștigi. Vii să asculți. Poate că fiecare audiofil are nevoie de o kissa interioară. Un spațiu mental unde nu analizăm, nu comparăm, nu validăm. Doar primim. 
      Metroul încetinește. Albumul se apropie de final. Mantra “A Love Supreme” se repetă ca o respirație profundă. Privesc din nou oamenii. Diferiți. Tăcuți. Fiecare cu propriul sistem interior, cu propriile distorsiuni și armonici. Mă gândesc că, poate adevărata revoluție în HiFi nu va veni dintr-un nou chipset sau dintr-un nou format. Va veni dintr-un gest simplu: să stai jos, să închizi ochii, să lași muzica să fie muzică, fără analiză, fără competiție. Ca într-o kissa. Ca într-un vagon de metrou la 8:37 dimineața, când Coltrane îți amintește că sunetul nu este despre perfecțiune.
       
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 8 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
    • Introducere
      Când am văzut primele imagini cu interiorul aparatului, reacția a fost instantanee: aparatul acesta trebuie ascultat. Din punct de vedere al arhitecturii, Eversolo DAC Z10 poate fi considerat fără mari rezerve state of the art pentru zona lui de preț. În centru tronează clock-ul de referință, poziționat aproape simbolic, ca un împărat în jurul căruia gravitează restul curții. Nu e acolo ca să impresioneze în poze, ci ca să țină lucrurile în frâu cu disciplină de metronom.
      De o parte și de alta, dispuse perfect simetric, se află două etaje de conversie D/A independente, în configurație dual-mono, fiecare cu propriul teritoriu, propriile alimentări și trasee bine delimitate. Nu vorbim de „stânga și dreapta” ca simple canale audio, ci de două lumi paralele care nu se ating decât unde trebuie. Este genul de simetrie care nu te face să exclami "wow” la prima vedere, dar care începe să conteze enorm când muzica devine complicată și nervoasă.
      Totul este construit în oglindă, cu o rigoare aproape japoneză – lucru deloc întâmplător, având în vedere selecția componentelor. Nu există haos, nu există improvizație, nu există acel sentiment de "merge și așa”. Este un interior care îți spune clar că aparatul a fost gândit să funcționeze coerent, nu doar să bifeze specificații sau să arate bine într-un teardown pe internet.
      Mă opresc aici, deși tentația de a intra și mai adânc în detalii este mare. Cei care vor să sape alături de mine sub capotă sunt poftiți în laboratorul Dr. Nebun.
      Eversolo DAC-Z10 este genul de aparat care, dacă îl privești superficial, pare “încă un DAC modern cu de toate”. Dacă te oprești aici, pierzi esențialul. Pentru că Z10 nu e interesant printr-un singur lucru spectaculos, ci prin felul în care adună mai multe decizii tehnice într-un ansamblu coerent, dar nu lipsit de compromisuri asumate. Primul lucru care trebuie spus, ca să nu ne încurcăm de la început, este că Z10 nu este un DAC purist. Nu este construit cu obsesia lanțului scurt, nici cu ideea de a elimina orice etapă care “nu e absolut necesară”. Dimpotrivă. Z10 pornește de la premisa că va fi un centru de control: DAC, preamplificator, volum analogic, management de clock, etc. Din momentul în care accepți asta, multe dintre alegerile lui tehnice încep să capete sens.
      Te poate interesa: 
      Design 
      Eversolo DAC-Z10 are o prezență exterioară care inspiră soliditate și rigoare, fără a apela la artificii estetice inutile. Designul este clar orientat spre funcționalitate și ergonomie, cu un stil sobru, modern, care evită teatralitatea și se potrivește firesc într-un sistem audio serios. Carcasa este realizată din aluminiu gros, cu finisaj mat de calitate. Ansamblul transmite imediat senzația de echipament robust, bine construit, mai degrabă profesional decât decorativ. 
      Panoul frontal este dominat de display-ul color de dimensiuni generoase (8 inch), clar lizibil de la distanță, care afișează informațiile esențiale fără aglomerare vizuală. În stânga ecranului se află butonul rotativ multifuncțional, folosit pentru navigare și reglaj de volum. Restul comenzilor sunt discrete și bine integrate, fără a încărca inutil fața aparatului. Panoul posterior este organizat logic și aerisit, cu o separare clară între intrări digitale, intrări analogice, ieșiri de linie și conexiunile pentru clock extern. Calitatea asamblării este foarte bună: îmbinări precise, panouri bine aliniate și o senzație generală de disciplină industrială. Z10 nu încearcă să epateze vizual, dar reușește să transmită exact ce este: un aparat serios, bine construit, gândit să funcționeze pe termen lung într-un sistem audio modern.
      Ce se ascunde sub capota?


      Creier digital
      Arhitectura AK4191 + AK4499 este un bun punct de plecare pentru această discuție. Separarea filtrării digitale și a modulatorului delta-sigma într-un cip dedicat, cuplată cu un DAC care se ocupă aproape exclusiv de conversia analogică, este o soluție elegantă pe hârtie. Și, într-o implementare atentă, poate fi foarte performantă. Dar nu este o soluție „gratis”. Între cele două cipuri apare o interfață digitală rapidă, sensibilă la jitter, zgomot și alimentare. Cu alte cuvinte, câștigi flexibilitate, dar plătești cu complexitate.
      Din ce se vede în interiorul Z10, Eversolo nu a tratat acest lucru superficial. Layout-ul este dens, modern, foarte controlat. Nu e genul de design “audiofil clasic”, cu spații mari și trasee separate, ci mai degrabă unul de tip industrial, unde controlul se face prin structură, nu prin aer / spațiu.
      Discuția despre clocking este inevitabilă și, sincer, adesea exagerată. Z10 bifează toate căsuțele moderne: OCXO, PLL, reclocking intern, suport pentru clock extern. Toate acestea sunt utile, dar niciuna nu este magică. OCXO-ul oferă stabilitate bună, dar nu rezolvă singur sincronizarea cu surse diferite. PLL-ul este necesar, dar vine cu propriile compromisuri. Clock-ul extern poate ajuta sau poate strica, în funcție de ce îi dai. Z10 pare construit pentru a funcționa bine într-o varietate de scenarii reale, nu într-un laborator ideal.
      Plămâni digitali
      Un capitol unde lucrurile devin mult mai clare este alimentarea. Trei transformatoare toroidale separate nu sunt un artificiu de marketing, ci o declarație de intenție. Separarea canalelor și a domeniului digital reduce interacțiunile nedorite și stabilizează comportamentul sub sarcină. Nu e ceva despre care să scrii poezii, dar fără o alimentare serioasă, tot restul discuției despre DAC-uri și clock-uri ar fi, sincer, teorie goală.
      Genunchi digital
      Controlul de volum R2R este un alt punct care merită spus clar, fără ambiguități. În Z10, R2R-ul nu este DAC-ul. Este strict control de volum analogic, realizat cu rezistențe de precizie și relee. Soluția este elegantă și logică pentru un aparat care vrea să fie și preamplificator. Păstrează rezoluția DAC-ului și evită compromisurile volumului digital. În același timp, adaugă o etapă suplimentară în lanțul analogic. Nu e un defect, dar nici un cadou gratuit.
      Sistem nervos periferic digital
      Etapa de conversie curent–tensiune este, probabil, locul unde filozofia Z10 se vede cel mai clar. AK4499 scoate curent, iar etapa de conversie I/V-ul este realizat local, cu op-amp-uri OPA1612. Din punct de vedere inginerește, este o soluție curată. Zgomot mic, distorsiuni extrem de reduse, stabilitate excelentă și rezultate predictibile. Este genul de implementare care arată impecabil pe bancul de măsură. Există însă limite structurale, iar ele nu sunt chiar un secret pentru un pasionat audiofil. O etapă de conversie I/V bazată pe op-amp înseamnă că feedback-ul global ridicat și slew-rate-ul finit tind să netezească variațiile foarte fine ale semnalului, mai ales la niveluri joase, ceea ce poate reduce subtil microdinamica și expresivitatea temporală. Nu este o problemă de corectitudine, ci una de caracter. Sunetul rămâne curat și controlat, dar mai puțin “elastic” comparativ cu o topologie discretă bine implementată.
      După etapa de conversie I/V, semnalul trece prin controlul de volum R2R, prin etaje de buffer și prin circuite de rutare. Lanțul este lung, dar coerent cu scopul aparatului. Z10 nu încearcă să pară minimalist. Este un dispozitiv care preferă controlul și funcționalitatea în locul purismului absolut.
      Cerebel digital
      Arhitectura Eversolo DAC Z10 are și o componente FPGA. Rolul acesteia este preluarea sarcinilor precise și sensibile: managementul fluxurilor digitale, rutarea semnalelor, reclocking-ul intern și coordonarea dintre filtrarea digitală și etajele de conversie. FPGA-ul funcționează ca un dirijor invizibil care decide cum și când fiecare informație ajunge la destinație.
       

      Specificații tehnice:
      •    Conversie: PCM până la 768 kHz / 32 biți; DSD512
      •    DAC chips: AKM AK4191 (digital filter & ΔΣ modulator) + AK4499 (full balanced)
      •    Arhitectură: DAC delta-sigma multi-bit, full balanced
      •    Clock: OCXO intern; suport clock extern 10 MHz / 25 MHz
      •    Intrări digitale: USB-B, Coaxial, Optical, I²S (HDMI)
      •    Intrări analogice: RCA, XLR
      •    Ieșiri analogice: RCA și XLR
      •    Nivel ieșire: RCA 2,0 Vrms | XLR 4,0 Vrms
      •    Control volum: Analog R2R cu relee, full balanced
      •    Etaj I/V: Op-amp audio de precizie (tip OPA1612)
      •    THD+N: < 0,0005%
      •    Răspuns în frecvență: 20 Hz – 50 kHz ± 0,3 dB
       
      Cum sună?
      Am testat aparatul în următoarea configurație: MAC Mini & Audirvana (transport & streamer audio), Eversolo Z10 (DAC), Luxman L507Z (amplificator integrat), Marten Django XL ( boxe audio) , cabluri boxe și cabluri curent DIY OFC Mundorf ShieldFlex, cabluri interconect DIY XLR Neotech argint.
      Muzică folosită pentru teste a fost: Nicholas Payton / Unconditional Love/ Triune; Angela Gheorghiu, Claudio Abbado, Daniela Barcellona / Liber Scriptus / Verdi Requiem; John Williams, London Symphony Orchestra / Duel of the Fates / The Phantom Menace; Counting Crows / Mr. Jones / August And Everything After.
      Nicholas Payton / Unconditional Love
      Calitățile lui Z10 au ieșit la suprafață aproape instantaneu, fără efort și fără demonstrații forțate. Sunetul a curs firesc către ureche, cu mult aer între instrumente, ca și cum fiecare ar fi avut propriul spațiu de respirație. Nimic înghesuit, nimic presat – doar o scenă care se deschide natural, relaxat.Vocea Esperanzei Spalding a plutit diafan prin cameră, tridimensională, bine conturată, cu acea senzație rară că nu asculți un difuzor, ci o prezență vie. Avea corp, textură și o poziționare stabilă în spațiu, ușor stridentă, fără să fie neapărat artificial de lustruită. Contrabasul a venit cu suficientă consistență și forță de penetrare, bine ancorat în fundația ansamblului. Aș fi preferat, totuși, un plus de elasticitate – acea capacitate de a se întinde timbral spre zona mai întunecată a notelor joase, cu mai multă suculență și o revenire mai vie a basului după atac. Nu a fost cazul. Și totuși, chiar și așa, instrumentul a sunat surprinzător de real, credibil, fără artificii. Percuția și pianul au completat tabloul cu eleganță, legând vocea și contrabasul într-un ansamblu coerent și viu. Nu au ieșit ostentativ în față, dar au umplut camera cu o energie pozitivă, bine dozată, genul de energie care te face să uiți de analiză și să rămâi pur și simplu cu muzica.
      Angela Gheorghiu, Claudio Abbado, Daniela Barcellona / Liber Scriptus / Verdi Requiem
      Z10 a reușit încă din primele secunde să injecteze muzicii o doză autentică de dramatism, suficient cât să mă tragă fără menajamente în poveste. Vocea Angelei Gheorghiu a apărut din adânc, într-o notă gravă, apăsată de melancolie, ca și cum ar fi fost șoapta unui înger păzitor aflat la capătul drumului, veghind sufletul celui care se pregătește să coboare spre Infern. Orchestra a înconjurat-o imediat, rece și implacabilă, asemenea apelor întunecate ale Stixului, curgând lent, dar cu o forță pe care nu o puteai ignora. Apoi corul s-a strâns treptat, ca o menghină sonoră, o mână uriașă care apasă din ce în ce mai ferm asupra punctului central al scenei. Spațiul s-a contractat, tensiunea a crescut, iar aerul din cameră părea să devină mai greu. Bogăția de informație m-a amețit și aproape m-a copleșit. Era genul de densitate sonoră care te face să pierzi pentru o clipă contactul cu realitatea și să rămâi suspendat între fascinație și abandon. Aș fi fost la un pas de extazul muzical dacă ultima notă izvorâtă din vocea artistei nu ar fi rămas rece, ca o promisiune neterminată, și dacă imaginea tridimensională s-ar fi desfășurat cu mai mult curaj, mult dincolo de suprafața pereților camerei.
      John Williams, London Symphony Orchestra / Duel of the Fates / The Phantom Menace
      Pentru „Duel of the Fates”, în interpretarea lui John Williams alături de London Symphony Orchestra, Eversolo Z10 intră pe un teritoriu unde nu mai e loc de politețe sonoră. Aici muzica nu se cere doar redată corect, ci susținută dramaturgic, cu nerv, masă și coerență orchestrală. Încă din primele lovituri orchestrale, Z10 reușește să fixeze gravitatea ritualică a piesei. Corul apare compact, bine stratificat, nu ca o perdea difuză de voci, ci ca un organism unitar, cu greutate și direcție. Atacul este ferm, aproape solemn, iar articularea silabelor are claritate fără să devină agresivă. Nu e un cor „spectaculos” prin strălucire artificială, ci unul sobru, întunecat, amenințător, exact așa cum cere partitura. Orchestra simfonică este redată cu o separație corectă a grupurilor instrumentale. Coardele au tensiune și coeziune, suflătorii intră cu autoritate, iar percuția punctează dramatic fără a rupe echilibrul ansamblului. Z10 păstrează controlul chiar și în pasajele cele mai aglomerate, unde dinamica mare și densitatea informațională pot transforma ușor muzica într-o masă sonoră confuză. Aici, lucrurile rămân lizibile, iar arhitectura piesei este ușor de urmărit.
      Există însă și o limită subtilă, care se face simțită tocmai într-o astfel de lucrare. În momentele de climax absolut, când orchestra și corul ar trebui să se desprindă complet de planul fizic al camerei, scena rămâne ușor ancorată între pereți. Profunzimea este bună, ordinea este impecabilă, dar expansiunea tridimensională nu ajunge la acel nivel aproape halucinant pe care îl pot oferi DAC-uri cu o etapă analogică mai liberă, mai “aerisită”.
      Counting Crows / Mr. Jones / August And Everything After.
      Îmi amintesc clar că am ascultat „August and Everything After” prima dată prin ’95–’96 – nu mai știu exact anul, dar știu sigur starea. Perioada MTV, nopți lungi, muzică lăsată să curgă fără grabă și sentimentul acela difuz că totul e încă posibil. Este genul de album care nu îți amintește doar de melodii, ci de o vârstă. Mr. Jones, redată prin Eversolo Z10, muzica nu a încercat să pară mai mult decât este. Și asta a fost, paradoxal, unul dintre marile ei atuuri. Piesa a sunat frumos, plăcut, fără excese, cu o naturalețe care nu cere atenție, ci o primește. Vocea lui Adam Duritz a fost reprodusă cald, ușor melancolic, cu acea fragilitate controlată care definește atât de bine spiritul anilor ’90. Nu a fost adusă ostentativ în față, nu a fost împinsă artificial spre microdetaliu, ci a stat exact acolo unde trebuie: în centrul poveștii, relaxată, familiară, aproape confesivă. Chitara acustică a curs lejer, cu un atac blând și un decay natural, fără ascuțimi inutile. Basul a fost corect conturat, mai degrabă discret decât spectaculos, susținând piesa fără să îi schimbe caracterul. Percuția a rămas aerisită, cu un groove calm, lipsit de orice urmă de agresivitate sau hipertrofie dinamică.
      Z10 nu a încercat să „modernizeze” piesa și nici să o împingă spre un sound mai mare decât viața. A ales să o lase să fie ceea ce este: o melodie emblematică pentru o generație, redată coerent, echilibrat și lipsit de artificii. Exact genul de prezentare care nu te face să analizezi sunetul, ci să te trezești, fără să îți dai seama, că fredonezi refrenul.

      Concluzie
      Mi-a plăcut Eversolo Z10 tocmai pentru că, ascultându-l suficient de mult, i-am înțeles limitele. Și odată înțelese, au încetat să mai fie frustrante și au devenit explicabile. Z10 nu promite imposibilul și nu încearcă să joace rolul unui DAC absolut, capabil să rupă pereții camerei și să rescrie legile fizicii. În schimb, își asumă foarte clar identitatea: un aparat modern, bine gândit, care preferă controlul, coerența și echilibrul în locul exuberanței nefiltrate.
      Este un DAC care știe când să se retragă un pas în spate și să lase muzica să curgă, chiar dacă, uneori, ți-ai dori un strop în plus de elasticitate, de abandon, de expansiune tridimensională fără plasă de siguranță. Dar exact această reținere îl face previzibil, stabil și ușor de integrat într-un sistem serios. Z10 nu te seduce prin trucuri rapide, ci te câștigă prin consecvență.
      Nu este pentru cei care caută extaz instantaneu sau dramatism dus la limită, ci pentru cei care apreciază un sunet disciplinat, care încearcă să spună o poveste coerentă de la început până la sfârșit. Iar pentru mine, paradoxal, tocmai această onestitate tehnică și sonoră l-a făcut un aparat interesant.
       
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 8 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
       
    • Eu aflat între pasiunea pentru discul de vinil și perfecțiunea matematică a digitalului. Pe de o parte eu, fanul vinilului, romantic incurabil, ștergându-mi cu grijă discurile cu o lavetă moale, emoționat când aud un mic fâșâit de ac. Pe de altă parte, eu, fanul digitalului, modern, pragmatic, vorbind despre biți, jitter și DAC-uri.
      Amândoi ne așezăm la aceeași masă, cu pahare de whisky și un playlist diferit în cap. Și inevitabil, începe discuția:
      Eu, fanul vinilului: Vinilul este adevărata muzică. E cald, e uman, e viu. Când pui acul pe disc, nu asculți doar sunete, ci faci parte dintr-un ritual. Simți atingerea mecanică dintre ac și șanț, legătura directă cu artistul.
      Eu, fanul digitalului: Vise romantic. Digitalul este perfecțiunea. Zero uzură, zero zgomot mecanic, dinamică teoretică mare. DAC-ul meu îți dă exact ce a înregistrat artistul. Bit perfect! Ce poate fi mai sincer decât adevărul matematic?
      Eu, fanul vinilului: Matematica nu are suflet. Sunetul tău rece, steril, poate fi exact, dar nu mă emoționează. Eu vreau imperfecțiune, vreau să aud viața, vreau să simt că muzica respiră.
      Eu, fanul digitalului: Și eu vreau muzică, nu să ascult cum scârțâie acul pe un plastic uzat. Cum să te emoționeze o eroare mecanică?
      Și astfel începe eterna ceartă dintre vinil și digital. O ceartă care ascunde, de fapt, un adevăr mai profund: indiferent de tabăra din care faci parte, nu vei scăpa niciodată de entropie.
      Te poate interesa:
       
      Ce este entropia?
      Înainte să vedem cum entropia ne sabotează discurile de vinil și fișierele digitale, merită să înțelegem cine este această ”doamnă misterioasă” la scară universală.
      În fizică, entropia este măsura dezordinii sau a haosului dintr-un sistem. A fost introdusă de Rudolf Clausius în secolul al XIX-lea și a devenit unul dintre conceptele fundamentale ale termodinamicii. Legea a doua a termodinamicii spune clar: entropia universului tinde să crească. Cu alte cuvinte, orice proces natural degradează ordinea și produce mai mult haos. Un exemplu simplu: ia un pahar cu apă și toarnă în el cerneală. La început, picătura de cerneală e concentrată, ordonată. Dar în câteva secunde, se amestecă în tot paharul. Aceasta este entropia în acțiune: trecerea de la o stare ordonată la una dezordonată, ireversibilă. Universul întreg urmează aceeași regulă. Stelele ard și se sting, galaxiile se ciocnesc, materia se dezintegrează, energia se disipă. Totul se îndreaptă spre ceea ce fizicienii numesc ”moarte termică a universului”. Aceasta este o stare de echilibru maxim, unde nu mai există procese, diferențe de temperatură sau fluxuri de energie. Doar calm absolut și, spun eu, plictiseală cosmică.
      În teoria informației, Claude Shannon a dat entropiei o altă definiție: măsura incertitudinii unui mesaj. Cu cât un mesaj e mai plin de informație și mai greu de anticipat, cu atât are mai multă entropie. Cu cât e mai previzibil și simplu, cu atât are mai puțină. La scară universală, entropia e inevitabilă. Ea înseamnă că ordinea absolută nu poate fi păstrată, că energia se degradează, că perfecțiunea nu rezistă. Și tocmai de aceea, entropia se ascunde și în muzica asculltată de noi în fiecare zi. Pentru că muzica nu circulă în vid, ci prin cabluri, circuite, difuzoare și camere de audiție. Și fiecare pas al acestui drum adaugă dezordine.
      Distorsiunea – vocea auditivă a entropiei
      Când coborâm din cosmos în sufrageria audiofilului, entropia se manifestă sub un alt nume, distorsiune. Din punct de vedere tehnic, distorsiunea audio este orice modificare a semnalului original. Poate fi:
      armonică – apar frecvențe noi, multipli ai semnalului original; de intermodulație – frecvențele se combină și nasc altele noi; de fază – sunetele ajung decalate în timp; de amplitudine – volumul diferă pe anumite frecvențe. Pentru ingineri, acestea sunt grafice, cifre, rapoarte THD și IMD. Pentru ascultători, sunt senzații: muzica nu mai curge liber, emoția se pierde, ceva sună ”rece” sau ”obositor”. Distorsiunea este felul în care entropia își face simțită prezența în lumea audio.
      Vinilul – teatrul viselor imperfecte
      Nicio tehnologie nu e mai vulnerabilă la entropie decât vinilul. Acul zgârie șanțurile, discul se uzează, zgomotul mecanic e omniprezent. Din perspectivă inginerescă, vinilul e un compromis imens. Și totuși, tocmai aceste imperfecțiuni îi dau farmec. Zgomotul subtil de fundal, micile variații mecanice, o anumită incoerență a imaginii stereo, etc – toate creează senzația de sunet cald. Pentru fanul vinilului, fiecare mic defect e o dovadă de viață. Ascult nu doar muzica, ci și istoria ei. Discursul artistului trece printr-un ritual mecanic, palpabil. Imperfecțiunea devine autenticitate.
      Și, ironic, tocmai entropia, cu imperfecțiunile ei, face vinilul atât de iubit.
      Digitalul – templul preciziei matematice
      Digitalul promite altceva: precizie. Un fișier de 16 biți la 44,1 kHz (sau 24/192, DSD 512) stochează informația sonoră cu o fidelitate pe care vinilul nu o poate atinge. Un DAC modern reconstruiește semnalul aproape perfect. Dar entropia nu dispare. Ea se strecoară în jitter, în erorile de conversie, în limitările algoritmilor. Și, paradoxal, uneori perfecțiunea digitală pare rece. Fanul digitalului se apără. Perfecțiunea e emoția mea. Să știu că ascult exact ce a înregistrat artistul mă face fericit.
      Creierul uman – ultimul teren de joacă al entropiei
      Chiar dacă lanțul audio ar fi perfect, entropia tot ar câștiga. Pentru că urechea și creierul nostru nu sunt neutre. Creierul recunoaște sunetele prin potrivirea lor cu tiparele din memorie. Dacă semnalul e clar, recunoașterea e rapidă. Dacă e distorsionat, procesul devine mai lent și mai obositor. Este ca atunci când privești o fotografie blurată: poți să o înțelegi, dar îți ia timp. Problema este că muzica nu așteaptă. Ea curge. Dacă mintea e ocupată să descifreze codurile greșite cu care muzica este rescrisă digital, emoția se pierde. Ultima frază este unul din exemplele unde entropia acționează. Nu vă limitați mintea doar la acest exemplu. Sunt multe alte variabile.
      Totuși, paradoxal, unele distorsiuni sunt percepute ca plăcute. Distorsiunile armonice de ordin par, cele generate de lămpi, seamănă cu armonicele naturale ale instrumentelor. Creierul le recunoaște și le îmbrățișează. Entropia știe să fie și o vrăjitoare gata să vă mănânce creierul audiofil și o zână bună gata să vă ofere iubirea ei necondiționat.
      Vinil vs. Digital – două moduri diferite de a dansa cu entropia
      Ceea ce uită atât fanul vinilului, cât și fanul digitalului, este că amândoi dansează cu aceeași parteneră: entropia. Vinilul dansează pasional, cu pași imperfecți, cu zgomot de fundal și variații mecanice. Dar acest dans poate însemna viață, căldură, emoție. Digitalul dansează matematic, precis, posibil steril. Dar pentru unii, acest dans al exactității e cel mai frumos. Niciunul nu scapă de entropie. Unul o îmbrățișează zgomotos, celălalt o ascunde sub algoritmi. Dar ea e acolo, în ambele cazuri.
      Lecția entropiei pentru audiofili
      De ce există distorsiune? Pentru că există entropie. Pentru că universul refuză ordinea absolută. Pentru că orice lanț audio, oricât de scump, introduce imperfecțiuni. Pentru că până și creierul nostru filtrează și distorsionează realitatea. Lecția entropiei e simplă: perfecțiunea nu există. Putem să o căutăm, să o măsurăm, să ne apropiem de ea. Dar la final, muzica nu e despre perfecțiune. Muzica e despre emoție. Și poate că adevărata artă a audiofiliei nu este să fugim de entropie, ci să o alegem pe cea care ne place. Să acceptăm că un mic fâșâit de vinil sau o armonică suplimentară produsă de lămpi pot genera mai multă emoție decât un fișier digital, dar și că, un fișier digital poate oferi o imersiune greu de atins când asculți un vinil.
      Concluzie: să trăim cu diva în fiecare zi și să o acceptăm așa cum este
      Vinilul sau digitalul? Nu există câștigător. Există doar alegeri diferite de a conviețui cu entropia. Vinilul o transformă într-un spectacol teatral, digitalul într-un algoritm matematic. Dar în ambele cazuri, entropia câștigă. Și asta nu e un motiv de tristețe. E o lecție de viață. Perfecțiunea absolută nu există, dar frumusețea se ascunde adesea în imperfecțiuni.
      Așa că ridic paharul cu mine însumi, apasă „Play” pe playerul digital sau cobor acul pe disc. Entropia e deja acolo, chicotind. Dar muzica, cu emoțiile ei, e la fel de vie și nu am de gând să renunț la ea.
      Aștept opiniile voastre aici, pe blog, sau pe grupurile audiofile găzduite de platformele de social media.
       
       
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 7 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
    • Cine nu a auzit, măcar o dată, că I2S sună mai bine decat USB. Sau că SPDIF este “mai muzical” decât orice altceva. În lumea audiofiliei, aceste convingeri circulă precum miturile urbane, fascinante, greu de confirmat, dar și mai greu de demontat. Hai să punem microscopul pe ce se intâmplă atunci când semnalul audio digital pleacă de la sursă și ajunge în DAC. Ce inseamnă fiecare standard de transport al datelor digitale. Ce avantaje reale are fiecare. 
      Semnalul digital nu este o melodie, este o listă de instrucțiuni
      În primul rând, e bine să reținem un adevăr simplu, dar adesea ignorat: semnalul digital nu este o melodie. Nu curge, nu are timbru, nu se aude. Este, in esență, o succesiune precisă de unu și zerouri. Un fel de rețetă pentru bucătarul nostru de serviciu, DAC-ul (Digital to Analog Converter), care o va transforma în ceea ce numim sunet.
      Problema este că, la fel ca orice bucătar, DAC-ul are nevoie nu doar de ingrediente (datele), ci și de TIMING. Trebuie să știe exact când să adauge sarea, când să dea focul mai tare și când să serveasca masa. Aici intră în scenă ceasul digital, un dispozitiv care îi spune DAC-ului când să proceseze fiecare eșantion audio.
      De aici și prima sursă de confuzie. Dacă transmisia este imperfectă sau ceasul este instabil, DAC-ul poate interpreta datele greșit. Nu este ca și cum ar sări o nota din simfonie, dar pot dispărea subtilitati, microdinamica se poate estompa, scena sonoră devine mai puțin precisă, sunetul își pierde timing-ul și vigoarea perfectă.
      Te poate interesa:
       
       
      USB audio – copilul modern al familiei digitale
       
      USB-ul a venit târziu la petrecerea audiofilă, dar a recuperat spectaculos. În prezent, cele mai multe DAC-uri folosesc portul USB ca principal mijloc de intrare. Iar motivul este simplu: controlul total asupra ceasului.
      Într-o conexiune USB asincronă, DAC-ul este cel care conduce dansul. El cere date de la computer sau streamer, le stochează într-un buffer, si le procesează folosind propriul ceas intern. Asta reduce considerabil influența sursei (fie ea un laptop banal sau un transport de date dedicat).
      Avantaje: 
      -    Jitter extrem de redus (in DAC-uri moderne, sub 10 picosecunde) 
      -    Posibilitatea izolării galvanice (pentru a preveni zgomotul electric din PC sau orice altă variantă de transport digital) 
      -    Compatibilitate excelentă cu fișiere de rezolutie mare (PCM 768kHz, DSD1024)
      Dezavantaje:
       - Unele DAC-uri mai vechi au implementări USB mediocre, buffer-ul nu e bine gestionat sau reclocking-ul intern este slab. În practică, un DAC modern bine construit va suna curat și stabil prin USB.
       
      SPDIF – bătrânul nobil care incă își face treaba
       
      SPDIF (Sony/Philips Digital Interface) este ca un gentleman britanic în costum de tweed, elegant, discret, dar puțin anacronic. Funcționează pe un principiu simplu: trimite atât datele audio, cât și semnalul de ceas prin același fir, codate impreună, folosind o tehnică numită Biphase Mark Coding.
      Avantajul: E usor de implementat și este compatibil cu multe echipamente vechi. 
      Dezavantajul: Dacă ceasul sursei (de exemplu un CD player sau streamer) nu este precis, DAC-ul îl va urma orbește, ceea ce poate introduce jitter. Jitter-ul poate fi introdus și de cablul propriu-zis din cauza lungimii sau a impedanței incorecte. 
      Este o soluție bună? Da, mai ales dacă ai un transport de calitate care furnizează un semnal curat și stabil. Dar, comparativ cu USB-ul modern, performanța este ușor inferioară.
       
      I2S – tânărul idealist 
       
      I2S a fost gândit inițial ca o interfață internă, nu pentru a fi folosită între două echipamente externe. Transmite datele audio și ceasurile pe trei linii separate: bit clock, word clock și data. Asta înseamnă că, în teorie, I2S este superior pentru că nu există interferențe între semnalul de ceas și cel de date.
      Din păcate pot apărea mici probleme și aici. I2S este foarte sensibil la lungimea cablului, la zgomotul de masă și la impendanța cablului. Nu există un standard oficial pentru conectori (unii folosesc HDMI, alții RJ45), iar polaritatea semnalului poate fi inversată în funcție de producăor.
      În plus, orice zgomot pe semnalul de ceas se propagă direct in DAC, afectând performanța. În concluzie, I2S poate fi o soluție excelentă, dar doar dacă este bine implementată și folosită pe distanțe foarte scurte, ideal în interiorul aceluiași aparat, nu între două cutii cu carcase metalice și împământări diferite.
       
      TOSLINK – laserul nostalgic (The Star Wars era)
       
      Transmisia optică prin TOSLINK e un soi de magie. Semnalul digital este convertit în impulsuri de lumină, trece printr-o fibră optică și este reconvertit înapoi în semnal electric. Avantajul major. Izolare electrica completă, nu există contact fizic între sursă si DAC.
      Realitatea practică este mai puțin spectaculoasă. TOSLINK are o lățime de bandă redusă, ceea ce limitează suportul pentru formate hi-res (uneori se oprește la 24bit/96kHz). Transmițătoarele și receptoarele optice pot introduce distorsiuni sau jitter. În concluzie, cablul optic este util pentru eliminarea zgomotului electric (de exemplu intre un TV și un DAC), dar nu este cea mai performantă soluție audio.
       
      Ce este important să știm?
       
      Toate aceste tehnologii fac același lucru: transportă un semnal digital către un DAC. Ele NU transporta sunet. Nu coloreaza sunetul. Asta este treaba DAC-ului, a amplificatorului, boxelor și a camerei de audiție.
      Ce contează însă este cât de precis și curat ajunge acel semnal la DAC: 
      - Un ceas prost (jitter mare) poate face ca eșantioanele de date să fie procesate la momente incorecte 
      - Zgomotul electric poate contamina circuitele analogice din DAC 
      - Implementările slabe pot crea pierderi de date sau conversii incorecte
       
      Mituri des intalnite

      •    SPDIF suna mai cald decat USB – Fals. Dar, DAC-ul poate produce un sunet diferit în funcție de intrarea digitală folosită, dacă implementarea variază.
      •    I2S este superior – Doar dacă este folosit într-o conexiune internă, sau dacă conexiunea este foarte bine izolată și sincronizată.
      •    USB are zgomot de la PC – Da, dar există izolatoare galvanice excelente care elimină complet această problemă.
       
      În loc de concluzie: păstrează mintea deschisă și urechile atente
       
      Audiofilia este o călătorie. Uneori e tehnică, alteori emoțională. Cel mai bun aliat al tău este echilibrul între curiozitate și scepticism, între ce auzi și ce întelegi. Data viitoare când cineva iți spune că “I2S sună analogic”, intreabă-l: de ce? Ce semnal se transmite, cum e sincronizat, ce jitter are? Nu pentru că ai chef de ceartă, ci pentru că, în audiofilie, ințelegerea aduce plăcere. Iar plăcerea este ceea ce căutam cu toții.
      Și da, USB-ul chiar e bun. Dar si un SPDIF bine implementat poate suna superb. Iar dacă totuși auzi o diferență, poate chiar există, sau poate ai băut un pahar de vin bun înainte.
      În ambele cazuri: bucură-te de muzică.
      Articol scris pentru audiofilii curioși, dar nu rigizi. Dacă ai intrebări, mituri de demontat sau vrei să impărtăsești experiențe digitale, lasă un comentariu. Cine știe ce mai aflăm împreună?
       
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 7 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
       
    • Trăim vremuri în care poți asculta o simfonie pe YouTube în timp ce îți plimbi câinele. Convenabil? Da. Emoționant? Nici pe departe. Pentru audiofilii care nu se mulțumesc cu ”merge și așa” și vor ca fiecare pasaj muzical să le ridice părul pe ceafă există Ayon Kronos Signature DAC. Acesta poate fi asemeni unui far luminos ce ghidează marinarii audiofili către liniștea plină de promisiuni a țărmului
      muzical. Nu e un DAC obișnuit. Nu vine cu lumină albastră și butoane cool. Vine cu suflet, cu etaj de ieșire pe tuburi, convertor japonez AKM, alimentare dual-mono și un sunet asemănător cu al vinilurilor vintage, nu cele noi, cu sunet digital, spun gurele hâtre ale audiofililor experimentați. Hai să-l cunoaștem pe austriac. Are suflet de meloman? Sau este unul din acele aparate cu măsurători incredibile, dar
      cu un sunet lipsit de personalitate.
      Construcție & Design
      Într-o lume dominată de cipuri, circuite integrate și kilometri de trasee pe plăci PCB, Ayon Kronos Signature vine cu o abordare aproape zen: mai puțin înseamnă mai mult. De fapt, în lumea audio high-end, mai puțin înseamnă mai puțină pierdere de informație, mai puțină culoare artificială, și mai multă muzică pură. Etajul de ieșire este construit pe tuburi triode, clasa A, capabil să funcționeze atât în regim single-ended, cât și balansat. Traseul semnalului este redus la esență: scurt, direct, fără artificii, fără feedback negativ, fără etaje de tampon sau circuite de corecție care „ajută” semnalul să ajungă la destinație. Și pentru că tuburile sunt sufletul acestei povești, Ayon a implementat o pornire secvențială pentru a prelungi viața lor.
      Inima digitală este formată din cipuri AKM premium, capabile să decodeze PCM până la 768 kHz / 32 biți și DSD până la DSD256. Varianta Signature include un modul DSP dedicat, care permite conversia în timp real a PCM în DSD – perfect pentru puriștii digitalului cu urechi fine. Ieșirea analogică este pur sânge audiofil: circuit complet balansat, clasa A, fără feedback negativ, cu tuburi 6H30 și 5687, plus redresare cu tub GZ30.
      Secțiunea de alimentare este tratată cu seriozitatea specifică poporului german, oferind:
      - Două transformatoare R-Core independente, unul pentru secțiunea digitală, celălalt pentru cea analogică, fiecare izolat și proiectat pentru
      zgomot minim.
      - O sursă de alimentare inovatoare, capabilă să răspundă instantaneu la tranzienți – genul de detalii care fac diferența între un „sunet bun” și o experiență live.
      - Etape de amplificare cu surse complet izolate, ca să nu existe nicio contaminare între digital și analogic.
      - Pentru naturalețe și textura sunetului redresare în etapa analogică se face cu tub GZ30.
      - Filtrare liniară cu inductori și alimentare DC reglată cu soft start pentru tuburi, ca să pornească delicat, fără impulsuri brutale.
      - Filtru de rețea AC, menit să blocheze toate mizeriile electromagnetice care vin de pe linia de curent. Kronos nu se alimentează cu ce găsește, curăță cu atenție.
      - 10 regulatoare de tensiune independente, fiecare dedicat unui stadiu de circuit – pentru stabilitate, liniaritate și o imagine sonoră lipsită de
      compromisuri.
      Carcasa este fabricată din aluminiu anodizat gros, cu finisaj negru satinat sau cromat, menită să elimine vibrațiile nedorite și să protejeze circuitul de interferențe electromagnetice. Picioarele din aluminiu sunt special concepute pentru absorbția rezonanțelor, iar întreg ansamblul este asamblat manual, ca o bijuterie inginerească.

      Conectivitate
      Ayon Kronos Signature acoperă o plajă generoasă de intrări digitale: USB, S/PDIF, AES/EBU, BNC, TosLink, I2S și BNC. Ieșirile RCA și XLR sunt disponibile cu un nivel al semnalului având urmatoarele valori 2,6V pentru RCA și 5,2V pentru XLR, iar Kronos poate funcționa și ca preamplificator grație controlului de volum analogic.
      Specificații tehnice:
      - Conversie: PCM 768kHz/32biti; DSD256
      - DAC chips: AKM – full balanced
      - Tuburi: 6H30, 5687, GZ30
      - Ieșiri: RCA și XLR, 2,6V / 5,2V
      - THD: 0,001%
      - Frecvență: 20Hz – 50kHz ± 0,3dB
      - Dimensiuni: 48 x 39 x 13 cm | Greutate: 15 kg
      Sistem de teste
      Am testat Ayon Signature DAC  în următorul sistem: MAC Mini & Intona USB & Audirvana (transport & streamer audio), Luxman L507Z (amplificator integrat), Marten Django XL ( boxe audio) , cabluri boxe și cabluri curent DIY OFC Mundorf ShieldFlex, cabluri
      interconect DIY XLR Neotech argint.
      Muzică folosită pentru teste a fost: Pink Panther / Saxnbass / Markus Philippe, Czardar (live) / Encore! / Caroline Campbell, In the Shape of a Heart / Lives in the Balance / Jackson Browne.
      Te poate interesa:
      Pink Panther / Saxnbass / Markus Philippe
      De la primele acorduri, Ayon s-a prezentat ca un sculptor de sunet, care lucrează nu în pixeli și biți, ci în tonuri timbrale dense și pline de sens. DAC-ul meu obișnuit reda muzica cu o precizie ușor geometrică, aproape matematică. Cu Ayon, acuratețea a fost înlocuită de complexitate, iar claritatea a fost depășită de o bogăție de nuanțe care transformă ascultarea într-un act afectiv, nu doar analitic. Prin DAC-ul Ayon Kronos Signature, contrabasul nu este doar present, este fizic în camera ta. Fiecare atingere a corzilor, fiecare glissando, fiecare vibrație a lemnului se simte în stern, nu doar în ureche. Basul este gras, nu în sensul unei supradozări de frecvențe joase, ci ca o textură sonoră densă, aproape palpabilă. Este energic, cu o pulsație care te prinde din primele secunde și te ține într-o stare de tensiune ritmată, ca o felină care merge pe vârfuri în camera ta. Dar mai presus de toate, este un bas controlat. Nu se varsă peste celelalte frecvențe, nu devine umflat sau difuz, rămâne în matca lui, cu o eleganță ritmică de jazz clasic. Este basul care îți face piciorul să bată ritmul involuntar, dar și care îți oferă detalii despre cum e frecată coarda, despre rezonanța corpului de lemn și despre aerul care vibrează în jurul instrumentistului. În această interpretare, cu doar două instrumente, orice compromis sonor ar fi catastrofal. Dar cu Ayon, balansul
      este perfect. Contrabasul oferă tensiunea, groove-ul, umbrelă compoziției, în timp ce saxofonul vine ca o panteră care alunecă printre armonii, ironic, jucăuș, dar și cu o eleganță ucigătoare. DAC-ul nu doar reproduce aceste sunete, le traduce în senzații, în respirații și în intenții muzicale. Cu un alt DAC, poate că ai fi auzit doar două instrumente. Cu Ayon, ai impresia că asculți doi actori într-un film sonor noir, iar basul este naratorul principal.
      Czardar (live) / Encore! / Caroline Campbell
      În concertul live al Carolinei Campbell, interpretând „Czardas” ca encore, vioara nu este doar un instrument, ci o voce viscerală, cu suflu, intenție și nerv. Este un spectacol al contrastelor: lirism delicat, urmat de pasiuni explozive; pauze tensionate, urmate de cascade de note care se rostogolesc ca o furtună controlată. Prin Ayon Kronos Signature, sunetul viorii nu strigă, nu fascinează printr-un „wow” artificial, ci te seduce prin reținere. Vioara este ușor retrasă în mix, dar cu o prezență palpabilă, ca o flacără care dansează în penumbră. Nu există acea strălucirea digitală agresivă, sclipitoare, care deseori trece drept detaliu. În schimb există finețe. Există aerisire. Există un fir roșu de emoție, țesut în fiecare arc de arcuș. Abordarea Ayon este matură, echilibrată, elegantă, ca un dirijor care știe exact cât de mult să pună în lumină un instrument, fără a umbri orchestra. În interpretarea Carolinei, DAC-ul nu intervine, nu editează, nu amplifică artificial. În schimb, eliberează sunetul, îl lasă să respire, să curgă în toată complexitatea și imperfecțiunea lui live, așa cum doar o înregistrare de concert o poate reda. Ayon păstrează microdetaliile intacte: sunetul respirației înainte de intrarea în pasajul rapid, scârțâitul subtil al coardei care e atinsă mai agresiv, vibrația subtilă a sălii care răspunde la dinamica piesei. Toate acestea sunt prezente, dar niciodată scoase în față în mod nenatural. Am ascultat Czardar în multe sisteme digitale și a sunat ca o piesă demonstrativă: rapidă, spectaculoasă, dar deseori obositoare. Prin Ayon, muzica nu e procesată, este dezvăluită. Este ca o fotografie pe film analog, unde textura, profunzimea și imperfecțiunea devin parte din frumusețe.
      In the Shape of a Heart / Lives in the Balance / Jackson Browne.
      Pe Jackson Browne l-am descoperit în anii ’90, atunci când unchiul meu mi-a pus în mână un disc de vinil care avea să devină o mică comoară personală. Un album pe care îl păstrez și azi, cu urme fine de ac și povești imprimate nu doar în caneluri, ci și în memorie. Browne are una dintre acele voci care nu se impun, ci te invită la lungi ascultări. DAC-ul Ayon Kronos Signature a demonstrat, din nou, că
      nu este doar un intermediar între fișier și boxe, ci un curator de trăiri muzicale. Corzile chitarei au fost redate cu precizia unui ceasornicar audiofil, cu acel atac scurt, bine conturat, care se oprește brusc, fără ecou artificial. Auzi o chitară percutantă, aerisită, ca și cum ai fi în aceeași cameră cu interpretul și nu ar exista niciun fel de ecou. Toba nu este doar un „bum” în fundal. Este un instrument cu corp, cu carne, care umple spațiul într-un mod plăcut, dar neinvaziv. Ayon reușește să-i redea masa materială, fără să o transforme într-un element de presiune sonică pentru camera. Ai senzația unui pilon sonor care dă greutate, fără să apese. Pianul electric, de multe ori redat plat sau strident în sistemele obișnuite, capătă o dualitate fascinantă: vârfuri electrice cu atac, urmate de căderi moi, calde, în care notele se deschid cu o generozitate armonică rar întâlnită. E o combinație între precizie și poezie electrică. Iar peste toate acestea, vocea lui Jackson Browne strălucește cu o naturalitate convingătoare. Nu e amplificată, nu e înfrumusețată digital, ci pur și simplu prezentă, cu un timbru ușor cald, care nu cere atenție, dar o primește instinctiv. Ayon o pune exact unde trebuie: în față, dar nu deasupra, clară, dar nu agresivă, intimă, dar aerisită.
      Concluzie
      Ayon Kronos Signature nu e genul de aparat care caută să epateze. Nu-ți aruncă în față o dinamică explozivă, nu-ți bombardează urechile cu detalii scoase la microscop, și nu încearcă să demonstreze că e cel mai „digital” dintre DAC-uri. Dimpotrivă, dispare din ecuație, lăsând în locul lui muzica, pur și simplu. Este un convertor pentru cei care știu că măsurătorile precise nu spun toată povestea, pentru cei care recunosc emoția în vibrația unei viori reale, în textura unei voci sincere, sau în ecoul cald al unei tobe lovite cu intenție de face muzică. Este un DAC pentru audiofilii care au trecut de etapa comparațiilor sterile și caută acum esența. Ayon nu prezintă efecte sonice, face muzică. O muzică vie, cu tonuri analogice, cu microdetalii care vin nu ca să impresioneze, ci ca să îmbogățească.
      Dacă sunetul digital te-a obosit, dacă simți că lipsește ceva, dar nu știi exact ce, poate e timpul să-ți întâlnești propriul Ayon. S-ar putea să nu-l mai lași niciodată să plece.
       
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 7 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
    • Acest cest articol este dedicat DAC-ului Canor 2.10, însă, înainte de a vă povesti experiența mea cu acest aparat remarcabil, vreau să vă spun câteva cuvinte despre povestea din spatele brandului Canor Audio, vecinii noștri din Slovacia, pe care nu pot să nu-i privesc cu o anumită admirație și, sincer, cu multă simpatie. Nu doar pentru ce construiesc, ci și pentru cum o fac: cu pasiune, cu seriozitate, cu respect pentru muzică și pentru cei care o iubesc. Canor nu e genul de companie care produce sunete. Ei creează experiențe sonore. Pentru mine, contează enorm acest aspect.
      Se spune că cele mai bune povești audio încep cu o chitară. Sau cu un saxofon. Sau cu... șurubelnița. În cazul Canor Audio, toate trei sunt adevărate.
      La o cafea imaginară cu Zdeňek Březovják, co-fondatorul și inginerul-șef al companiei, afli că întreaga aventură Canor n-a pornit dintr-un plan de afaceri cinic, ci dintr-o casă plină de muzică și suflet. Tatăl lui a fost muzician și multi-instrumentist, genul de om care știe să cânte la tot ce are corzi, clape sau valve și care, evident, a umplut copilăria lui Zdeňek cu armonii și mult saxofon tenor. Așa că, înainte să înțeleagă ce e un decibel sau o distorsiune armonică de ordin 2, Zdeňek a învățat să simtă muzica. Mai întâi cu vioara, apoi cu saxofonul, iar mai târziu, inevitabil, cu osciloscopul. Fascinația pentru cum se reproduce sunetul l-a dus pe băncile unui liceu tehnic în Vráble, în umbra legendarului Tesla – cel mai mare producător de amplificatoare din fosta Cehoslovacie. Acolo a prins microbul, nu de gripă, ci de amplificare audio.
      Primele încercări serioase au fost sub brandul Audiospace, niște monoblocuri de 500W și un preamplificator alimentat cu baterii. Piese rare, cumva pionierat audiofil de garaj. Apoi, destinul a făcut să întâlnească o echipă de pasionați care deja produceau un amplificator pe tuburi, clasicul TP101. Așa s-a născut ceea ce astăzi știm cu toții ca fiind Canor Audio.
      De la 3 parteneri și 2 angajați în 2000, la peste 80 de oameni în 2020, Canor a crescut frumos, fără scurtături, fără artificii. Totul făcut “în casă”, cu urechea atentă la fiecare topologie, fiecare bias, fiecare transformator. Că e vorba de lămpi sau tranzistori, un singur lucru e clar: sunetul contează. Emoția contează. Muzica, aceea pe care o simți în piept, nu doar în urechi, este busola după care au mers mereu.

      Iar pentru că tuburile de azi nu mai sunt ce-au fost (nu, nu e doar nostalgia vorbind, este realitate), au construit propriul lor sistem de măsurare, numit Aladdin. Un fel de laborator digital în care lămpile sunt alese mai atent decât vinurile într-un restaurant cu stele Michelin. Dacă ajunge într-un amplificator Canor, înseamnă că e una dintre “lămpile miraculoase”. Dacă nu, probabil și-a greșit vocația și trebuia să ajungă într-un toaster.
      În plus, au explorat tot: conexiuni ultraliniar clasice, feedback catodic, bias automat, clasa A pură și chiar au trecut granița în lumea solid-state, pentru cei care vor magia Canor fără mentenanța lămpilor. Așa a apărut AI 1.10, amplificatorul tranzistorizat care sună de parcă ar avea o inimă cu “filament”.
      Și poate cel mai frumos lucru? Canor încă nu știe ce va urma. Nu există planuri grandioase, ci doar o promisiune sinceră: vom face tot ce putem pentru ca muzica să rămână vie și autentică. Iar dacă ascultați vreunul dintre amplificatoarele lor, veți înțelege exact ce înseamnă asta.
      Respect, domnule Březovják. Și mulțumesc că n-ați uitat că sunetul începe întotdeauna cu o poveste bună.
      Scurtă istorie Canor Audio (de la pasiune la inovație)
      Dacă ai impresia că toți producătorii de amplificatoare pe lămpi spun aceeași poveste cu ”sunet cald și natural”, stai puțin. Canor nu doar că își scrie povestea cu sufletul, dar o și măsoară cu precizie chirurgicală. Și dacă tot vorbim despre măsurători, hai să începem cu Aladdin – un sistem de testare a tuburilor pe care l-au dezvoltat in-house, tocmai pentru că nimic de pe piață nu era suficient de precis pentru standardele lor.
      Aladdin nu este doar un echipament de laborator. Este un soi de bibliotecă magică, în care fiecare lampă audio este măsurată, catalogată și comparată după parametri extrem de stricți. Rezultatul? Doar cele mai bune tuburi ajung în amplificatoarele Canor, iar tu auzi doar ce e mai bun.
      Te poate interesa:
       
      Topologii clasice, rafinate modern
      De-a lungul anilor, Canor a perfecționat mai multe abordări tehnice, dar un fir roșu rămâne constant: căutarea echilibrului între performanță tehnică și plăcere auditivă. Vechile amplificatoarele clasice cu conexiuni ultraliniare, precum TP101 și TP134, ofereau un sunet deschis, aerisit, dar aduceau provocări în alegerea boxelor potrivite (datorită factorului de amortizare mai mic). Pentru mai multă versatilitate, inginerii Canor au trecut la designuri cu feedback catodic și bias automat,  ceea ce se traduce printr-o compatibilitate mult mai mare cu diverse boxe și o stabilitate a sunetului excelentă. Iconicul model AI 1.10, amplificator integrat în clasa A, este chintesența acestei filozofii, cald, detaliat, capabil să facă pereche cu majoritatea difuzoarelor de pe piață.
      Dar dacă nu vrei lămpi? Nicio problemă.
      Chiar dacă sufletul Canor e alimentat de “filamente înroșite”, brandul nu se ferește de tranzistoare. După ce au simțit „magia” clasei A cu lămpi, au încercat să o traducă în lumea solid-state. Rezultatul din prezent este un amplificator care ofera 50 wați în clasa A, Canor Ai 1.20.  Acesta este un amplificator cu tranzistori în Clasa A, care păstrează caracterul muzical, dar adaugă robustețea și fiabilitatea tranzistorilor.
      Este răspunsul pentru cei care iubesc sunetul Canor, dar sunt încă puțin reticenți față de tuburi. Sau, pur și simplu, preferă confortul unei soluții fără dureri de cap. Și ce-i mai frumos e că acum poți allege, nu între bine și rău, ci între două feluri diferite de a te bucura de muzică.
      Canor DAC 2.10 – Conversia digitalului într-o experiență emoțională
      Într-un peisaj audio dominat de promisiuni digitale și specificații care mai de care mai strălucitoare, Canor DAC 2.10 reușește ceva rar: să fie tehnic impecabil, dar și profund muzical. Este acel tip de DAC care nu încearcă să-ți demonstreze cât de precis este, ci cât de reală poate deveni muzica atunci când tehnologia și arta lucrează împreună.
      Inima digitală: ESS Sabre ES9038Q2M
      La baza conversiei digitale se află celebrul cip ESS Sabre ES9038Q2M, un standard de referință în zona high-end. Nu este ales la întâmplare. Canor a testat și ascultat mai multe variante înainte de a opta pentru acest model. Dar, și mai important decât alegerea cipului, este modul în care este implementat. Și aici intervine know-how-ul adevărat. Convertorul este alimentat de o sursă liniară, cu transformator toroidal separat, și include regulatoare dedicate pentru fiecare secțiune, pentru un zgomot de fond extrem de redus. Semnalul digital este tratat cu seriozitate: filtrare de înaltă precizie, separare galvanică între intrări, și un reclocker intern care reduce jitterul la valori aproape imposibil de detectat.
      Magia analogică: ieșire pe tuburi
      Dar ce diferențiază DAC 2.10 de multe alte convertoare digitale este secțiunea de ieșire analogică cu tuburi. Canor a integrat aici un design pe lămpi ce include trioda dublă 6922 (sau echivalentul E88C), operând în clasa A pură – fără compromisuri. Această secțiune adaugă o textură sonoră aparte, un echilibru între microdetaliu și armonici naturale, care transformă orice înregistrare digitală într-o experiență vie. În locul unei prezentări sterile, primești un sunet plin de corp, cu o scenă sonoră largă și adâncă, voci organice și instrumente care respiră.
      Pentru puriști, există și opțiunea de ieșirea complet pe tranzistoare, dacă dorești o prezentare mai neutră sau compatibilitate completă cu un lanț audio total solid-state.
      Conectivitate
      Canor DAC 2.10 include toate intrările esențiale:
      USB-B (cu izolare galvanică) AES/EBU Coaxial S/PDIF Optic Toslink Toate sunt tratate cu grijă pentru a preveni interferențele și pentru a oferi o bază solidă oricărui semnal digital. USB-ul acceptă PCM până la 32bit/768kHz și DSD512 nativ, cu suport complet pentru driverele moderne și asynchronus transfer.
      Design și construcție
      În stilul clasic Canor, DAC 2.10 vine într-o carcasă solidă, realizată cu o atenție obsesivă la detalii. Panoul frontal masiv din aluminiu, afișajul minimalist și simplitatea esteticii inspiră încredere, dar și eleganță.
      Interiorul este împărțit în zone clar definite: digital, analog, surse de alimentare, fiecare cu trasee optimizate, separare fizică și împământare proprie. Este un DAC construit nu doar să sune bine, ci să reziste, să fie reparabil și să aducă satisfacție pe termen lung.

      Sistem de teste
      Am testat Canor DAC 2.10  în următorul sistem: MAC Mini & Audirvana (streamer audio), DAC 2.10, Luxman L507Z (amplificator integrat), Marten Django XL (boxe audio), cabluri boxe și cabluri curent DIY OFC Mundorf ShieldFlex, cabluri interconect DIY XLR Neotech argint.
      Muzică folosită pentru teste a fost: Tchaikovsky: 1812 Overture, Op. 89 / Herbert von Karajan / Berliner Philharmoniker, Fragile: The Thrill Is Gone / Inside of Me, Sylvan: Trust in Yourself / One to Zero.
       
      Tchaikovsky: 1812 Overture, Op. 89 / Herbert von Karajan / Berliner Philharmoniker
      Poate părea un clișeu, dar această uvertură este cel mai bun test pentru un aparat care pretinde că poate reda nu doar muzica, ci intenția, arhitectura și energia unei partituri construită să ofere ascultătorului o imagine grandioasă.
      Cu DAC 2.10 în sistem, începi să înțelegi cu adevărat ce înseamnă grandoarea muzicală. Nu trebuie să ridici volumul ca să descoperi detalii. Ele vin către tine cu naturalețea și precizia unei percuții dirijate de mâna titanică a lui Herbert von Karajan. Prima impresie, corul este redată cu o forță controlată, o claritate sculpturală și o coerență emoțională care nu lasă loc de îndoială. Ascult ceva cu adevărat special. Muzicalitatea acestui aparat este, fără nicio exagerare, impresionantă. Începutul opusului nu doar că sună grandios, el este grandios. Nu simți doar forța vocilor din cor, ci și intenția din spatele fiecărui atac, fiecare pauză, fiecare crescendo. Uvertura lui Tchaikovsky este  o furtună ce apare de nicăieri în mijlocul unei zile de vară, năpustindu-se peste natură și oameni, iar DAC 2.10 prezintă totul asemeni unui dirijor care își mișcă bagheta cu o precizie aproape înfricoșătoare.
      Pasajele lente se amestecă cu momentele fortissimo, grandoare cu modestia, delicatețea vocilor cu puterea generată de întreaga orchestra, totul într-o unitatea care te înfioară. Atunci când muzica își trage sufletul, și tu o faci. În liniștea aproape totală dintre două fraze, îți auzi propria respirație. Și, pentru o clipă, te întrebi dacă nu cumva îl deranjezi pe cel de lângă tine. Apoi îți amintești: ești singur în cameră. Doar tu, sistemul audio și Dumnezeu. Atât de profundă este senzația de imersivitate, încât pereții camerei dispar, iar în locul lor se naște spațiul vast și respirabil al unei săli de concert, din acelea în care liniștea este atât de densă, încât îți oferă un nou punct de plecare pentru fiecare notă.
      Și exact asta face DAC 2.10: sapă adânc în înregistrare și reconstituie acea liniște vie care precede și urmează fiecare sunet. Nu e doar o redare a muzicii, este o reconstrucție acustică a realității.
      Fragile: The Thrill Is Gone / Inside of Me
      Un jazz distilat până la esență, cu o dinamică ce pare să respire odată cu tine. Vocea nu e doar prezentă, este revelată, proiectată în față ca o confesiune intimă. Percuția? Asemenea unei inimi încordate după o cursă în afara timpului, își face simțită prezența nu doar cu impact, ci cu reverberația unei emoții reale. Pielea tobelor se destramă în fâșii sonore, apoi în firimituri de armonici, creând o imagine tactilă, aproape sculpturală a instrumentului. Flautul și contrabasul apar rar, dar nu întâmplător, devin portaluri sonore, extensii discrete ale sufletului muzicii. Cu DAC 2.10 în lanț, audiția devine o formă de meditație. Asculți... și apoi taci. Pentru că ceea ce se revarsă în cameră nu mai e doar sunet. E o întrebare nerostită. O emoție pură. O amintire uitată.
      Sylvan: Trust in Yourself / One to Zero
      Nicio evaluare completă a unui DAC nu poate ocoli o probă serioasă de muzică rock. Pentru testul final al Canor DAC 2.10, am ales o piesă de la Sylvan, formație de rock progresiv.
      Încă de la primele secunde, se remarcă extensia foarte bună în zona joasă. Frecvențele sub 80 Hz sunt nu doar prezente, ci articulate cu autoritate. Impactul tobei este redat cu suficientă energie mecanică și greutate, încât ai senzația că aerul din cameră se comprimă la fiecare bătaie. Basul electric coboară curat până în zona 50 Hz, o performanță excelentă pentru un DAC în această clasă. Se simte rotund, bine delimitat, fără să devină umflat sau invaziv. În același timp, chitara ritmică și percuția sunt bine conturate, cu transienți preciși și o separație bună între instrumente. Sunetul general este clar și coerent, iar imaginea stereo este bine stabilizată. Fluxul muzical este lin, fără efort, cu o prezentare echilibrată pe toată gama de frecvențe. Vocea masculină alături de cea feminină completează fericit orchestrația acestui cântec invitând ascultătorul să asculte întregul album.
      Totuși, analizând cu atenție zona de bas profund si bas (30–250 Hz), se poate percepe o ușoară pierdere de definiție. Nu este vorba de o lipsă de energie, ci de o estompare fină a finalului de notă, acea micro-textură care separă ”sunetul bun” de ”sunetul excepțional”. În contexte mai solicitante din punct de vedere ritmic, această ușoară imprecizie poate afecta focalizarea și articularea în secvențele dense. Pentru majoritatea ascultătorilor, acest aspect va trece complet neobservat, dar pentru o ureche antrenată devine un detaliu de notat. Totuși, acuratețea pe restul spectrului este remarcabilă, cu un echilibru tonal natural și o dinamică generală de clasă high-end.
      Ce vă pot spune este că, DAC 2.10 își păstrează comportamentul linear și în fața unui gen muzical complex și solicitant, ceea ce îl transformă într-o soluție solidă chiar și pentru sistemele axate pe genuri mai puțin audiofile.
      Concluzie
      Canor DAC 2.10 nu este doar un convertor digital–analog. Este o declarație de intenție: aceea că tehnologia, atunci când este pusă în slujba muzicii, poate deveni invizibilă. Nu pentru că nu există, dimpotrivă, e acolo în toată complexitatea ei inginerească, ci pentru că este atât de bine gândită, atât de fluid implementată, încât dispare din calea emoției. 
      Fie că ești cufundat într-o simfonie colosală dirijată de Karajan, într-un jazz minimalist care îți șoptește în suflet, sau într-un rock progresiv cu greutate în bas și rafale de percuție, DAC 2.10 își păstrează echilibrul, transparența și integritatea tonală. Sapă adânc în înregistrare, scoate la lumină texturi uitate și microdetalii palpabile, fără să obosească, fără să împingă. Este analitic fără a fi rece, muzical fără a fi moale.
      Da, există o ușoară rezervă în zona de bass în contexte dinamice complexe, dar este atât de subtilă încât, în afara unui test concentrat, probabil că nu o vei sesiza. Iar dacă o sesizezi, e clar: te afli deja într-o etapă audiofilă avansată.
      În rest, avem de-a face cu un DAC matur, bine construit, elegant în prezentare și convingător în orice gen muzical. Un aparat care nu încearcă să te impresioneze prin “wow”-uri ieftine, ci prin consistență, rafinament și profunzime.
      Și poate cel mai important: Canor DAC 2.10 îți amintește că muzica nu e o înșiruire de frecvențe, este o formă de trăire.
       
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 7 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
    • Keces Ebravo este un streamer audio digital de înaltă performanță, care are rolul de a transporta datele digitale conținând informație muzicală către  un convertor digital-analogic (DAC). Conexiunea cu DAC-ul se poate face printr-un cablu AES/EBU, un cablu coaxial SPDIF sau un cablu optic TOSlink. Ebravo trebuie să fie conectat la rețea, fie prin cablu Ethernet, fie prin Wi-Fi, pentru a accesa serviciile de streaming și radio pe internet. De asemenea, poate fi conectat la un computer sau un NAS unde poate fi rulat un program server DLNA pentru a reda muzica stocată pe aceste dispozitive.
      Design exterior Ebravo
      Ebravo este disponibil doar pe culoarea neagră, măsoară 22 x 22 x 7,6 cm și are o greutate de 1 kg. Pe față se află un LED care indică starea de standby. Lângă acesta se află butonul pentru a activa sau dezactiva dispozitivul din standby. Selectorul de intrare permite alegerea între rețea sau Bluetooth. De asemenea, există un comutator DIM care dezactivează display-ul.
      Pe partea din spate a dispozitivului se află intrarea de 12 volți DC, care poate proveni fie de la o sursă de alimentare standard, fie de la sursa de alimentare P6, așa cum este cazul în aparatului testat de mine. Antena, aflată lângă intrare AC, se ocupă de conexiunile Bluetooth și Wi-Fi. Lângă antenă se află o conexiune USB la care puteți conecta un dispozitiv de stocare (hard disk) care conține muzică. Deasupra intrării USB găsim conexiunea Ethernet. În continuare sunt prezente ieșirile digitale: TOSlink optic, Coaxial SPDIF și AES/EBU.

      Design interior Ebravo
      În interior se observă trei plăci de circuit: una montată vertical în partea din față, care susține display-ul, una orizontală montată în față și una orizontală montată în spate. Placa situată în față conține un procesor Microchip Technology și un oscilator cu cristale. Un conector multipin leagă această placă de placa de interfață din spate. Aceasta din urmă include intrarea DC, un redresor și alte componente care curăță semnalul de alimentare de 12 volți. Conectorul Ethernet este urmat de un transformator de impuls care izolează galvanic semnalul de rețea, iar Wi-Fi și Bluetooth sunt gestionate de un modul montat suplimentar pe placă.
      Partea de pe placa din spate care se ocupă de ieșirile digitale utilizează un cip Wolfson WF8805. Semnalele digitale sunt trimise către două transformatoare de impuls produse de Pulse. Acestea au rolul de a asigura separarea galvanică a ieșirilor AES/EBU și SPDIF. Ieșirea TOSlink este deja separată prin design.
      Sursa de alimentare P6
      Sursa de alimentare P6 are dimensiuni similare cu stremerul Ebravo. P6 cântărește 4 kg și include un LED de alimentare pe față. Pe partea din spate se află un comutator de putere integrat cu un suport pentru siguranță și un conector IEC pentru alimentarea la rețea. P6 dispune de două ieșiri DC, fiecare capabilă să livreze 3A. Ieșirea 2 este comutabilă la 12, 15, 19 sau 24 volți DC, iar Ieșirea 1 poate fi setată la 5, 7, 9 sau 12 volți DC. P6 oferă posibilitatea de a alimenta Ebravo și alte dispozitive simultan. Două cabluri de alimentare DC sunt incluse, unul cu conector de 5.5/2.1 și celălalt cu 5.5/2.5. Sursa de alimentare P6 este conectată folosind un cablu DC. Pe partea din spate a sursei de alimentare P6 se află o placă mică de circuit care se conectează la modulul de intrare pentru alimentare, siguranță și comutator. În fața acestei plăci, găsim o altă placă mică care conține selectorul de voltaj, care poate fi reglat din partea inferioară a unității. Selectorul permite alegerea între două intervale de tensiune: 110-120V sau 220-240V, în funcție de standardele de alimentare ale regiunii.
      Transformatorul toroidal din interiorul P6 reduce tensiunea la două niveluri inferioare, care sunt apoi conectate la placa principală. Aici, găsim două circuite de alimentare separate, fiecare echipat cu condensatori de 10.000µF, pentru a asigura o alimentare curată și stabilă a dispozitivelor conectate. Pe partea dreaptă a plăcii principale sunt montate două seturi de regulatoare de voltaj. Acestea sunt amplasate pe o placă groasă de aluminiu, ce funcționează ca un sistem de răcire, pentru a preveni supraîncălzirea componentelor. În apropierea ieșirilor DC, sunt montate două grupuri de patru potențiometre reglabili, care permit ajustarea precisă a tensiunii de ieșire pentru fiecare canal. Aceste componente contribuie la menținerea unei performanțe stabile și fiabile a sursei de alimentare.
      Aplicație 4Stream
      Partea de control a streamerului se realizează folosind aplicația 4Strem pe care o descărcați de pe site-ul producătorului. Aplicația este intuitivă și ușor de folosit.
      Ebravo este compatibil PCM până la o rata de eșantionare de 24 biți / 192 kHz.
      Sistem de teste
      Am testat Ebravo în următorul sistem: Ebravo (streamer audio), Yamaha CDS3000 (SACD / DAC), Luxman L507Z (amplificator integrat), Marten Django XL (boxe audio), cabluri boxe și cabluri curent DIY OFC Mundorf ShieldFlex.
      Te poate interesa:
       
      Muzică de test:
      Verdi / Messa da Requiem / Dies irae / Rex tremendae
      Scena sonoră s-a cuagulat într-un mod ciudat de confortabil, ca și cum m-aș fi trezit într-o sală de concert cozy, unde totul e aproape de mine și nimic nu scapă de atenția mea. E ca și cum ai avea o relație de lungă durată cu muzica, unde fiecare notă se apropie de tine, te mângâie și îți șoptește în ureche toate secretele. Spațiul nu era prezentat foarte larg, dar am primit o atmosferă intimă, de în stilul “hai să ne adunăm toți într-o cameră mică și să cântăm împreună”. Corul și soliștii sunt atât de aproape, încât ai senzația că simți respirația lor. Vocea sopranei? Oh, wow! Este o mică bombă de energie care iese în față, ca o super-eroină a muzicii, cu o forță vocală de invidiat. Da, poate că azi vocea ei e un pic mai “up front”, dar e exact ce trebuie pentru a te face să te simți ca și cum ai fi în prima linie a unei mari performanțe.
      Michel Portal: Dolphy / Dockings
      Știți momentul acela când basul electric, clarinetul, trompeta și percuția se înțeleg așa de bine încât parcă fac un duet (sau mai bine zis, un cuartet) perfect, fără să-și calcă pe picioare? Ei bine, asta a fost experiența mea. Basul electric și percuția au respirat o energie vivace care a acaparat spațiul camerei tare și clar, cu o prezență care te făcea să simți fiecare notă ca pe o “lovitură de ciocan pneumatic”, în timp ce clarinetul se mișca agil, ca un dansator pe vârful degetelor, iar trompeta se simte cu un zvon triumfător, ca un îndemn la “miscă-ți fundul din fotoliul tău” A fost un dans al sunetului. Clarinetul cu energia lui vibrantă a adus un contrast perfect cu adâncimea gravă a basului electric, iar trompeta a adăugat un strop de strălucire, un “soare sonor” ce îți luminează ziua. Împreună, toate aceste instrumente au creat o atmosferă electrizantă, de parcă fiecare dintre ele ar fi avut o poveste de spus, dar fără să se calce pe picioare. Nu am fost doar spectator, am fost parte din acest dialog muzical, fiecare nuanță fiind ca o mică viziune sonoră care te face să îți dorești să asculți muzică toată ziua. Ebravo m-a făcut să simt acest crossover muzical, ca și cum aș fi urmărit o conversație între prieteni buni care se completează perfect.
      TesseracT: Natural Disaster / War of Being
      Vocea lui Daniel Tompkins? Wow, este ca un vulcan în erupție, dar fără ca lava să ajungă prea aproape de tine. În loc să fie copleșitoare, agresivitatea lui este completată de niște subtilități care o fac să se miște perfect între forța brută și claritatea controlată. Sunetele acelea aspre și distincte, care sunt emblematice pentru heavy rock, vin cu o intensitate care a electrizat instantaneu atmosfera. Tobele au fost ca niște pumni sonori ce lovesc aerul cu rapiditate și precizie, mușcand cu poftă din pereții camerei. Fiecare lovitură este o explozie de energie care te face să te simți ca și cum ai fi direct în mijlocul unei bătălii muzicale, dar fără niciun zgomot inutil – doar o energie concentrată care îți lovește pieptul.
      Și apoi, chitara... Ah, chitara! Fiecare riff și acord creat de chitarist sunt atât de clare, de distinse, încât sună ca niște focuri de artificii care explodează pe cerul înstelat în timpul unui concert nocturn. Sunetele corzilor electrice se simt ca o adiere electrică ce sparge aerul, pline de dinamism și textură. Fiecare vibrație de coardă pare să îți zguduie întreaga ființă. Sunetul este brutal, fără ocolișuri, tăios ca sabia unui samurai. Mare grijă să nu vă tăiați dacă luați un Ebravo acasă pentru o sesiune de teste.
      Concluzie
      Keces Ebravo, împreună cu sursa de alimentare P6, reprezintă o combinație excelentă pentru cei aflați în căutarea unui streamer de muzică cu un preț rezonabil în aceste vremuri. Sursa de alimentare P6 asigură stabilitate și curățenie în livrarea semnalului, iar interfața intuitivă 4Stream vă permite să navigați cu ușurința prin muzica preferată. Indiferent dacă ascultați muzică clasică, jazz, rock sau orice alt gen, acest sistem reușește să ofere o experiență auditivă captivantă, cu o claritate remarcabilă și o separație excelentă a instrumentelor. 
       
       
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 7 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
       
    • Luxman DA-07X este un DAC japonez  high-end construit pentru a oferi performanțe excepționale în conversia digital-analogică. Carcasa metalică este construită cu mare atenție la detalii. Baza carcasei este consolidată cu o placă groasă de oțel și picioare din fontă turnată pentru a minimiza vibrațiile mecanice și asigurarea stabilității în timpul utilizării. Este realizată dintr-o combinație de aluminiu anodizat și materiale metalice rigide care ajută la reducerea interferențele electromagnetice. Panoul frontal este din aluminiu șlefuit și este tratat cu un finisaj alb mat pentru a oferi privitorului un aspect modern. Pe acest panou este montat un afișaj OLED de înaltă rezoluție, care oferă informații clare despre formatul audio, rata de eșantionare și alte setări.

      Detalii tehnice
      Etajul de Alimentare
      Utilizează un transformator toroidal OI de înaltă calitate, proiectat să ofere o alimentare stabilă și curată. Circuitul de alimentare este conceput pentru a minimiza zgomotul și interferențele, asigurând performanțe optime pentru etajele digitale și analogice. Fiecare circuit beneficiază de un sistem de reglare al tensiunii propriu, completat de condensatori de filtrare de înaltă calitate, pentru a reduce zgomotul și interferențele. Luxman este cunoscut pentru utilizarea unor condensatori personalizați care permit reglarea voltajului extrem de precisă, ceea ce contribuie la stabilitatea curentului. De asemenea, transformatorul și componentele de alimentare sunt amplasate aproape de circuitele aferente pentru a reduce pierderile de energie și menține integritatea semnalului pe tot parcursul lanțului de procesare.
      Decodare Digitală
      - Este echipat cu două chip-uri ROHM BD34301EKV din seria “MUS-IC”, configurate în mod dual-mono pentru o separare stereo maximă și reducerea distorsiunii.
      - Integrează un modul de ceas ultra-low phase noise pentru reducerea jitter-ului, esențial pentru un semnal digital precis.
      - Semnalul digital procesat este transmis către etajul analogic printr-o conversie complet balansată curent-tensiune (I/V). Aceasta utilizează ieșirile diferențiale ale fiecărui chip DAC și integrează un circuit buffer discret ce funcționează și ca filtru low-pass pentru semnalul audio. Este utilizată o combinație de ceasuri de referință ultra-low phase noise și comunicare asincronă gestionată de un DSP dedicat, care minimizează jitter-ul și optimizează semnalul digital, în special pe intrarea USB. Sistemul include și un ceas DAIR pentru semnale S/PDI. 
      Te poate interesa:
       
      Etajul Analogic
      - Circuitul analogic este complet echilibrat, folosind o conversie I/V diferențială care beneficiază de ieșirea mono a chip-urilor DAC.
      - Etajul analogic dispune de un circuit discret dedicat, care funcționează atât ca buffer, cât și ca filtru low-pass (LPF).
      - Etajul de buffer folosește circuite discrete pentru filtrare low-pass, asigurând o transmisie curată a semnalului către ieșirile analogice. Această abordare ajută la eliminarea zgomotelor de înaltă frecvență, asigurând o transmisie curată a semnalului analogic către ieșirile RCA și XLR.
      Calitatea Componentelor Interioare
      - Traseele circuitelor sunt realizate fără unghiuri ascuțite, un element specific Luxman, pentru a reduce pierderile de semnal.
      - Cablajul intern este din cupru OFC de puritate înaltă, ceea ce îmbunătățește transmisia semnalului.
      - Șasiul este ecranat pentru a proteja circuitele de interferențele electromagnetice și vibrații, iar baza este construită din oțel gros pentru rigiditate structurală.
      - Rezistențe și condensatori sunt selecționați manual pentru performanță optimă.
      Alte Detalii Tehnice
      - DAC-ul integrează o tehnologie de filtrare digitală avansată care permite dezactivarea ieșirilor digitale neutilizate pentru a reduce interferențele în calea semnalului analogic. Este echipat cu o funcție de bypass pentru filtrare digitală, optimizând performanța redării în funcție de preferințele utilizatorului.
      - Suportă PCM până la 768kHz/32-bit și DSD până la 22.5MHz prin USB, cu compatibilitate pentru MQA și alte formate audio high-resolution.
      - Luxman DA-07X oferă următoarele conexiuni:
      Intrări digitale: 1 x USB pentru conectare la computere sau servere de rețea, 2 x S/PDIF coaxial și 2 x S/PDIF optic, 1 x AES/EBU.
      Ieșiri digitale: 1 x coaxial și 1 x optic
      Ieșiri analogice: XLR (simetric), RCA (asimetric)
      Teste
      Am testat Luxman DA-07X în urmatorul sistem: MAC Mini & Audirvana & Intona USB (transport digital / streamer de muzică), Luxman L-507Z (amplificator stereo), Marten Django XL (boxe)
      Muzica folosită: Metallica – The Black Album, Maria Callas – Norma / Bellini, Jazzmeia Horn – Messages.

      Metallica – The Black Album
      DA-07X pare să netezească imperfecțiunile înregistrării cu o grație aproape analogică. Sunetul este rafinat și liniștit, ca și cum ar aplica un filtru subtil care îndepărtează asprimea distorsiunilor digitale, oferind o audiție fluidă și plăcută. Vocea lui Hetfield își păstrează o agresivitate bine definită, nuanțată de subtilități care îi mențin forța brută, dar fără a deveni copleșitoare. Tonurile aspre și distincte, emblematice pentru heavy rock, sunt redate cu o intensitate care electrizează atmosfera. Tobele lui Lars creează un impact visceral, lovind aerul cu rapiditate și precizie. Fiecare bătaie se oprește brusc, fără rezonanțe inutile, concentrându-și energia direct în pieptul ascultătorului, ca o explozie controlată de adrenalină. Chitariștii creează un dialog perfect distinct, fiecare riff și acord fiind clar conturat. Sunetele corzilor electrice străpung spațiul sonor, simțindu-se asemenea unor focuri de artificii ce dansează pe un cer nocturn, oferind dinamism și textură compoziției.
      În timpul audiției am constata că, chiar și atunci când ne confruntăm cu o compresie dinamică severă și un master audio suprasaturat, Luxman DA-07X reușește să transforme experiența de audiție într-o plăcere pură. Această performanță este rară în contextul în care mixurile comprimă dinamica naturală a instrumentelor și a vocii, iar clipping-ul digital – distorsiunea cauzată de depășirea limitei de amplitudine – poate deveni o prezență deranjantă, agresând urechea ascultătorului.
      Maria Callas – Norma / Bellini
      Ați auzit de realitate augmentată? Audiția Mariei Callas prin Luxman DA-07X a fost o experiență ce depășește granițele convenționale ale sunetului, transformând înregistrarea într-o versiune aproape suprarealistă. Era ca și cum vocea emblematică a sopranei ar fi fost reproiectată cu un strat de realitate augmentată, în care informațiile digitale păreau să amplifice subtilitățile originale, oferind nu doar o redare fidelă, ci și un univers extins al sunetului. DA-07X nu doar redă înregistrarea așa cum a fost concepută de inginerul de sunet; mai degrabă, pare să descopere și să amplifice microdetalii ascunse, construind o experiență sonoră mai densă și mai bogată. Vocea Mariei Callas devine o combinație de delicatețe și forță, iar detaliile timbrale se manifestă cu o claritate surprinzătoare. Momentele în care vocea cântăreței atinge notele înalte sunt de o puritate celestă, aproape palpabilă, în timp ce pasajele grave exprimă o melancolie profundă, creând un contrast emoțional dramatic. DAC-ul adaugă adâncime și spațialitate fiecărei note, transformând scena sonoră într-o experiență tridimensională. Fiecare respirație, fiecare vibrație subtilă a corzilor vocale, fiecare nuanță timbrală par să fie amplificate într-un mod care depășește așteptările obișnuite. Aceasta nu este doar o audiție, este o reconstrucție a momentului artistic, ca și cum Callas ar fi prezentă în cameră, oferind o interpretare personală, directă și irepetabilă subsemnatului.
      Jazzmeia Horn – Messages
      Vocea caldă a interpretei se așază în spațiul camerei într-un echilibru fragil, oscilând între notele joase și cele înalte,  încercând să identific punctele de sprijin aflate între note asemeni unui echilibrist pe sârmă. Totuși, Luxman DA-07X are o altă misiune: refuză să lase liniaritatea să domine, preferând să dezvăluie fiecare detaliu subtil ascuns în spațiul dintre respirațiile artistei. Această abordare aduce o profunzime emoțională care depășește simpla audiție, transformând fiecare notă într-o confesiune muzicală intimă. Instrumentele din fundal sunt scoase la lumină cu o claritate uimitoare. Imaginea sonoră se desfășoară în fața ta asemenea unui evantai elegant mânuit de o doamnă într-un salon exotic. Pianul, energic și jucăuș, dansează ca un delfin care sparge suprafața apei. Tobele și contrabasul se contopesc într-un ritm constant, ca murmurul uniform al elicei unui vas de croazieră care îți ghidează călătoria sonoră. Instrumentele de suflat adaugă o delicatețe rafinată, evocând senzația unei brize ușoare ce se strecoară printre frunzele unui copac. Fiecare notă este șlefuită și redată cu o autenticitate care transformă muzica într-o experiență cinematografică. Muzica devine magnetică, atrăgându-te și învăluindu-te cu o forță care te ține captiv, asemenea cântului sirenelor din legendele marine. Fiecare moment este o invitație spre introspecție și abandon complet în lumea sonoră creată de Luxman DA-07X.
      Concluzie
      Luxman DA-07X redefinește noțiunea de redare audio. Nu se mulțumește doar să reproducă sunetele, le amplifică sensul, textura și emoția. Este un partener ideal pentru cei care caută să redescopere muzica, oferind nu doar fidelitate, ci și magie, făcând ca fiecare piesă să fie o aventură unică. Această calitate transformă inclusiv masterizările imperfecte într-o experiență plăcută și emoționantă. Comparativ cu alte convertoare digital-analogice, Luxman DA-07X redefinește modul în care imaginea stereo este percepută. În loc să limiteze prezentarea la un plan plat, bidimensional, acest DAC creează o scenă sonoră tridimensională cu o adâncime clară și o separare excepțională între instrumente și voce. Chiar și în genuri precum rock, unde multe detalii sunt adesea îngrămădite într-un spațiu îngust, DA-07X oferă o claritate care scoate la iveală nuanțele fine și energia fiecărei interpretări.
      Prețul Luxman DA-07X în România este de 7500 euro. Pentru mulți dintre voi suma este destul de mare. Totuși, raportat la ce se întâmplă în prezent în industria audio high-end, acest DAC are un preț care reflectă cu adevărat performanța lui brută.
       
       
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând mii de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. În ultimii ani am scris o perioadă  articole pentru blogul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcantă în ultima vreme. Acum 4 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de la începutul anului 2022 dețin un magazin HiFi dedicat prietenilor mei audiofili care doresc o altfel de abordare a acestui hobby. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
    • Așadar, ai investit într-un sistem audio care probabil poate fi auzit din spațiu, iar prietenii tăi cred că locuința ta e de fapt o sală de concerte. Ai boxele, amplificatorul, DAC-ul, pickup-ul și chiar cablurile, acele fire magice care, aparent sau real, îmbunătățesc sunetul pentru că, ei bine, știința (sau voodoo-ul, depinde cu cine vorbești). Și totuși, ceva lipsește. Nu-ți poți da seama ce, dar acea scenă sonoră tridimensională dorită se simte mai degrabă ca o scenă plată. Iar basul tău? Fie îți zdruncină pereții ca un buldozer ce trece prin cameră, fie dispare ca speranțele tale că vei ajunge milionar.
      Ce se întâmplă? Ei bine, intră în scenă Acustica Camerei, nivelul final pe care fiecare audiofil trebuie să îl depășească, dar despre care puțini vorbesc. Da, camera ta—refugiul tău sacru pentru sunet—de fapt îți sabotează experiența de ascultare. Dar nu-ți face griji, nu ești singurul. În acest articol, vom analiza de ce sistemul tău sună mai mult ca un „meh” decât un „wow” și cum poți rezolva problema fără să-ți vinzi un rinichi pentru și mai multe upgrade-uri. Până la final, vei înțelege de ce camera este la fel de importantă ca sistemul audio și de ce ar trebui să iei în considerare tratamentul acustic sau un sistem digital de corectare a răspunsului camerei, înainte de a te gândi la următorul upgrade al boxelor, sursei digitale (streamer / DAC), amplificatorului. Și da, va fi amuzant. Promit!
      Camera: Sabotorul Tăcut (Dar Zgomotos)
      Să fie clar, camera ta nu este doar un container pasiv pentru sistemul tău audio. Este un participant activ în modul în care sună sistemul tău și, în cele mai multe cazuri, este superticălosul “The Riddler” din povestea ta de audiofil. Înțeleg chinul prin care treci, dorința de a avea un sistem audio perfect într-o  cameră dedicată sunetului pur, la fel cum Batman are propria peșteră plină de gadgeturi high-tech. Fii atent! Camera ta are tendința să îți distrugă toată munca. De la basul puternic până la lipsa detaliilor în zona frecvențelor înalte, întreaga gama de frecvențe audio este obligată să se supună legilor fizicii (Legea I - Constituția Acusticii).
       
      Reflexii și Unde Staționare
      Vezi tu, undele sonore nu doar că ajung la urechile tale și gata, ele ricosează pe pereți, podele, tavane și pe orice altă suprafață pe care o întâlnesc. Aceste reflexii creează unde staționare, comb filtering și tot felul de coșmaruri care fac boxele tale să plângă noaptea. E ca și cum ai fi la un concert, dar în loc să stai lângă scenă, ești blocat în baie unde tot ce auzi este basul care reverberează prin faianță.
      Modurile Camerei
      Apoi există problema modurilor de cameră, acele rezonanțe enervante care fac ca anumite frecvențe să fie fie amplificate excesiv, fie anulate complet. Imaginează-ți că încerci să gătești o masă gourmet, dar de fiecare dată când atingi aragazul, fie se dă la maxim, fie se oprește complet. Asta sunt modurile de cameră într-o singură frază. Boxele tale alese cu grijă nu pot compensa aceste probleme.
      Sub-bas (20 Hz – 60 Hz): Amenințarea Invizibilă a Frecvențelor Joase
      Să începem cu frecvențele joase. Vorbim despre sub-bas, acel sunet care îți zdruncină stomacul și podeaua, care face exploziile din filme să pară reale și drop-urile din muzica electronică să te lovească precum o bilă uriașă de oțel folosită la demolarea unei case. Sau cel puțin, ar trebui să facă asta. Dar în multe camere netratate, sub-basul e ca un adolescent timid la o petrecere - ori nu apare deloc, ori este mult prea high și creează haos.
      Basul (60 Hz - 250 Hz): Umflat sau Pierdut
      Dacă basul tău sună mai degrabă ca și cum ar veni din casa vecinului decât din boxele tale, probabil că ai de-a face cu ceva numit moduri de cameră. Acestea sunt rezonanțe ale camerei care fie amplifică, fie anulează frecvențele joase. Imaginează-ți că ai invitat o trupă de heavy metal la o petrecere cu ceai. Acesta este sub-basul care face ravagii. S-ar putea să te trezești cu anumite note care sunt mult prea puternice (Hello, boominess!) și altele care dispar pur și simplu în aer. Dacă ai ascultat vreodată melodia ta preferată și te-ai gândit: „Wow, basul tocmai a dispărut!”, să știi că nu înnebunești. Ei bine, poate că da, dar nu din cauza basului. Adevărul este că încăperea înghite acele frecvențe joase asemeni unui căpcăun care se ospătează cu o cireada întreagă la o masă.
      Ce înseamnă asta pentru tine?
      Pentru un audiofil, asta este tragic. Basul definește fundația majorității genurilor muzicale. Fără el, rămâi cu un sunet subțire și incomplet, care nu face dreptate playlist-ului tău atent selectat să pună în valoare sistemul audio. Sigur, ai putea să achiziționezi un subwoofer pentru a completa lipsurile. Am rezolvat, îți spui în gând în timp ce crești volumul subwoofer-ului. Dar asta este ca și cum ai pune bandă adezivă pe o țeavă care curge, nu rezolvă problema, doar o maschează (și probabil îți enervezi vecinii sau familia).
      Te poate interesa: 
       
      Frecvențe Medii-joase și Medii (250 Hz – 2 kHz)
      Ah, mediile-joase și mediile, piureul de cartofi și sosul din spectrul audio. Aceste frecvențe poartă căldura, plinătatea și corpul majorității instrumentelor, în special vocile. Aici auzi bogăția unui violoncel, sunetul metalic al unei chitare și sufletul din vocea unui cântăreț.
      Unde este căldura sunetului?
      Într-o cameră netratată, mediile-joase și mediile pot suna fie prea subțire (ca acea supă dezamăgitoare pe care mama ta în copilărie se jura că o moștenise de la străbunica), fie prea dens (mai degrabă noroioase decât muzicale). Dacă nivelul SPL (Sound Pressure Level) este peste tot în această gamă, poate face ca melodiile tale preferate să sune fie fără viață, fie aglomerat.
      Defazajele și Claritatea
      Dar asta nu e tot. Să vorbim despre defazaje! Nu, nu este vorba despre vreo jargon sci-fi legat de îndoirea spațiului-timp, deși așa ar putea părea. Defazajele apar atunci când frecvențe diferite ajung la urechile tale cu ușoare întârzieri din cauza reflexiilor din cameră. Gândește-te la asta ca la o conversație în care interlocutorul tău rămâne în urmă, exact ca un apel Zoom prost.
      Ce înseamnă asta pentru tine? Ei bine, claritatea dispare pe fereastră. Este ca și cum ai asculta muzică având o ușoară răceală—totul devine puțin încețoșat și nu poți auzi acele detalii fine care fac muzica magică.
      Frecvențe Medii-înalte și Prezența (2 kHz – 6 kHz)
      Această gamă este locul unde vocile strălucesc, unde chitările străpung mixul și unde tobele snare îți dau acea senzație de „wow” (în sensul bun). Este nucleul emoțional al majorității pieselor, partea care te face să simți ceva, fie că este vorba despre tristețea unei balade, fie energia unui cântec classic rock.
      De ce muzica mea sună îndepărtat?
      Dacă există un gol în această gamă, ca cel pe care îl auzi în multe camere netratate, vocile și instrumentele par să sune îndepărtat, ca și cum ar veni de la capătul unui tunel lung. Exagerez cu bună știință. Senzația poate fi interpretată diferit de către un alt ascultător. Totuși, gama formată din frecvențele medii-înalte oferă viață și prezență muzicii, așa că atunci când lipsește, te-ai putea trezi dând volumul mai tare, doar pentru a fi dezamăgit, pentru că sunetul a rămas plat.
      Muzica mea sună... plictisitor?
      Într-o cameră netratată, zona numită în literatura de specialitate “presence” poate fi adesea estompată, făcând ca muzica  să sune plat, fără inspirație. Știi acel sentiment când lustruiești mașina (sau, să fim sinceri, când te gândești să o lustruiești) și brusc strălucește în soare? Asta ar trebui să facă această gamă pentru muzica ta. Când lipsește, totul pare puțin întunecat, ca și cum ai asculta printr-o pătură subțire.
      Probleme de fază? Din nou?!
      Oh, da, problemele de fază sunt din nou prezente, și în această gamă sunt deosebit de enervante. Când apar defazaje aici, sunetul își pierde focalizarea. În loc să poți identifica exact de unde vine acea voce sau acel solo de chitară, totul pare puțin estompat, ca și cum sistemul tău audio ar desena cu o pensulă cu vârf gros în loc să folosească o pensulă cu vârf fin.
      Strălucirea (6 kHz – 20 kHz): Sau Lipsa Ei
      Pe măsură ce urcăm mai sus, ajungem la gama care oferă muzicii strălucirea unui foc de artificii. Cinelele, notele înalte de pian și detaliile aerate din voci trăiesc aici. Aici are loc magia, sau, poate fi locul unde totul merge îngrozitor de prost. Aici trăiesc cele mai fine detalii ale muzicii: aerul, ambianța, strălucirea. E ca ultimul strat de lac pe o pictură. Nu schimbă esența, dar face totul să arate (sau în acest caz, să sune) mult mai bine.
      Prea multă strălucire? Aoleu!
      Pe de altă parte, prea mult din această gamă poate face ca sistemul tău să sune aspru. Piesa ta rock preferată începe să se simtă mai degrabă ca un cui în ureche, și brusc dai volumul mai încet în loc să-l dai mai tare. Un exces în această gamă poate duce la oboseala auditivă, care este un mod elegant de a spune „Iubesc muzica, dar acum am nevoie de un somn.”
      Sunet Aerisit sau Obositor?
      Frecvențele înalte sunt complicate. Când sunt bine echilibrate, oferă un sentiment de deschidere și aer. Dar când sunt fie prea pronunțate, fie prea slabe, pot face ca experiența ta de ascultare să fie fie obositoare, fie plictisitoare.
      Într-o cameră care nu a fost tratată acustic, aceste frecvențe înalte sunt adesea primele care se distorsionează din cauza reflexiilor, făcându-le să sune fie prea tăioase, fie inexistente. Dacă ai simțit vreodată că un “crash” de cinele îți atacă urechile, știi despre ce vorbesc.
      Soluția problemei: Tratamentul Acustic sau Corecția Digitală a Camerei.
      Acum că am distrus o parte din visele unora dintre voi, mă opresc. Audiții plăcute!
       
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând mii de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. În ultimii ani am scris o perioadă  articole pentru blogul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcantă în ultima vreme. Acum 4 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de la începutul anului 2022 dețin un magazin HiFi dedicat prietenilor mei audiofili care doresc o altfel de abordare a acestui hobby. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
       
    • Hai să discutăm despre ceva extrem de important care se întâmplă în capul tău fără ca tu să fii măcar conștient: Efectul Haas. Da, pare un termen pe care l-ai putea întâlni într-un curs de fizică, dar în realitate, este un fenomen super interesant care ne afectează percepția zilnică a sunetului și modul în care creierul nostru procesează informațiile auditive. În termeni simpli, Efectul Haas te ajută să navighezi într-o lume zgomotoasă fără să îți pierzi mințile.
      Acest fenomen este la fel de fascinant ca o mică magie acustică, nu chiar o variantă simplă de tipul ”iepurele ascuns în joben”, ceva complex, care face ca urechile tale să fie mult mai inteligente decât ai crezut vreodată. Hai să vedem cum funcționează și de ce ar trebui să-i mulțumești creierului tău de fiecare dată când asculți o melodie sau încerci să înțelegi ce-ți spune prietenul tău într-o cameră aglomerată.
      Ce este Efectul Haas?
      Ok, ca să fim sinceri, Efectul Haas nu este magie, deși sună așa. Este mai mult o ”șmecherie” pe care creierul o folosește pentru a te ajuta să navighezi prin haosul sonor din jurul tău. Totul începe atunci când două sunete aproape identice ajung la urechi cu o mică întârziere în timp – sub 35 de milisecunde, mai exact. În loc să te facă să auzi două sunete distincte, creierul tău le "traduce" ca fiind unul singur și decide că acesta vine din direcția primului sunet pe care l-ai auzit. Genial, nu?
      Este o formă de supraviețuire auditivă: imaginați-vă că sunteți într-o pădure și auziți două zgomote care seamănă foarte mult. În loc să încerce să decodeze două semnale distincte (ceea ce ar fi confuz și chiar periculos), creierul tău ia o decizie rapidă: „Sunetul ăsta vine din direcția X. Gata, rezolvat!”. În esență, Efectul Haas îți permite să identifici sursa primului sunet și să ignori reflexiile acestuia. Super puterea asta auditivă a fost descoperită de un inginer german, Helmut Haas, care ne-a făcut tuturor un serviciu fără să știe.
      Cum funcționează Efectul Haas?
      Hai să intrăm puțin în detalii, fără să plictisim prea tare. Creierul tău are acest algoritm incredibil care compară timpii de sosire ai sunetelor la fiecare ureche. Dacă diferența dintre sunetele care ajung la urechile tale este de mai puțin de 35 de milisecunde, creierul va "decide" că ambele sunete provin din aceeași sursă. Cu alte cuvinte, dacă primești două sunete cu o întârziere de, să zicem, 10 milisecunde, tu nu vei auzi două sunete diferite. Creierul tău le va fuziona și va crede că sunt un singur sunet venind din prima direcție.
      Dar ce se întâmplă când întârzierea este mai mare de 35 de milisecunde? Atunci lucrurile se schimbă. În loc să fuzioneze sunetele, creierul începe să le perceapă separat. Începem să auzim ecouri sau reverberații. Dacă ai fost vreodată într-o biserică mare, într-o sală de concerte sau chiar într-un canion, ai simțit asta – acel ecou clar care apare când sunetele întârziate revin la tine.
      Efectul Haas este un mecanism grozav în viața de zi cu zi. Fără el, am auzi un haos de sunete suprapuse, mai ales în spațiile cu reflexii sonore. Imaginează-ți cum ar fi să auzi toate sunetele reflectate de pe pereți în același timp. Da, o mică apocalipsă auditivă!
      Puțină matematică (umple un pahar de vin roșu pentru curaj!)
      Matematica sunetului este destul de simplă, dar extrem de fascinantă. Sunetul călătorește prin aer cu o viteză de aproximativ 343 metri pe secundă. Asta înseamnă că, în viața reală, diferențele mici în timpii de sosire ai sunetului la urechi nu sunt cauzate de vreo întârziere masivă, ci de diferențe subtile în distanță. De exemplu, dacă distanța dintre boxe și ascultător este de 2,35 metri, sunetul va ajunge la ureche în aproximativ 6,85 milisecunde. Iar dacă sunetul reflectat de un perete lateral, să zicem, ajunge la tine în 13,7 milisecunde, creierul tău va combina acele două sunete fără să le percepi ca fiind separate.
      Dar chiar dacă ai doar 7 milisecunde de întârziere, totul pare „natural”. Și aici intervine Efectul Haas! Dacă reflexiile sosesc rapid, sunetul va părea să vină doar din direcția boxelor, fără să pară că tot ce auzi este învăluit într-un nor de ecouri.
      Te poate interesa:
      Ce se întâmplă când sunetul depășește pragul Haas?
      Hai să vedem ce se întâmplă când sunetul depășește acele faimoase 35 milisecunde. De aici încolo, începe distracția acustică. Reflexiile nu mai sunt integrate perfect în sunetul original, iar creierul tău începe să le perceapă ca ecouri. La fel ca atunci când strigi într-un canion sau într-o sală mare și sunetul ți se întoarce. În acest caz, în loc să asculți o chitară clară, s-ar putea să o auzi de parcă s-ar repeta de undeva din fundal.
      Dacă întârzierea este între 35 și 50 milisecunde, ai parte de acea senzație ușoară de ecou. Peste 80 de milisecunde, ecoul devine clar, distinct, iar sunetul devine mult mai complex. În spațiile mari sau neregulate (cum ar fi bisericile sau sălile de concerte), acest efect poate transforma sunetul într-o experiență mult mai bogată. Dar pentru o sesiune de ascultat muzică în camera ta de zi... nu vrei asta.
      Cum afectează Efectul Haas muzica și timbrele instrumentelor?
      Bun, acum că ne-am jucat cu ecourile, hai să vedem ce efect are Efectul Haas asupra muzicii. Gândește-te la o melodie bună, cântată la chitară acustică sau la pian. Dacă ești într-o cameră mică, fără prea multe reflexii, sunetul instrumentelor va fi clar și detaliat. Vei auzi fiecare atingere a corzilor, fiecare notă bine plasată.
      Dar ce se întâmplă dacă reflexiile devin mai proeminente? Chiar dacă Efectul Haas îți ajută creierul să fuzioneze sunetul direct cu cel reflectat, aceste reflexii pot afecta timbrurile instrumentelor. De exemplu, în frecvențele înalte, cum ar fi cele produse de vioară sau chitară, reflexiile pot duce la un sunet ”strălucitor”, sau dimpotrivă, un sunet ”murdar” și confuz. Detaliile subtile ale sunetului pot fi estompate, iar ceea ce auzi poate fi diferit de ceea ce intenționau muzicienii și inginerii de sunet.
      Frecvențele joase nu scapă nici ele. Reflexiile pot amplifica aceste frecvențe, ducând la un sunet de bas ”boomy” și exagerat. Într-o cameră cu multe reflexii, percepția frecvențelor joase poate deveni neuniformă și poate acoperi alte detalii sonore.
      Diferențele sonore față de înregistrarea originală
      Una dintre cele mai mari provocări în ascultarea muzicii într-o cameră cu o acustică proastă este că reflexiile și ecourile pot schimba sunetul original. Deși Efectul Haas face o treabă bună în a menține sunetul coerent, reflexiile și interferențele pot distorsiona imaginea stereo sau pot adăuga o "culoare" nedorită sunetului. Poți sfârși prin a auzi un mix audio care nu seamănă deloc cu ce a fost înregistrat în studio. Imaginea stereo devine confuză, iar claritatea sunetului scade.
      În loc să auzi clar fiecare instrument la locul său, s-ar putea să te simți de parcă fiecare sunet vine din toate direcțiile simultan. Este un fel de confuzie sonică, unde localizarea sunetelor este complicat de realizat.
      În concluzie: de ce să-ți pese de Efectul Haas?
      Efectul Haas este un mic truc pe care creierul tău îl folosește zilnic fără ca tu să-ți dai seama. Este ca un mic asistent audio care se asigură că sunetele pe care le auzi sunt clare și coerente, chiar și în cele mai haotice medii acustice. Deși reflexiile și ecourile pot afecta sunetul în anumite circumstanțe, Efectul Haas îți oferă o protecție naturală împotriva lor – cel puțin până când întârzierile devin prea mari.
      Așadar, fie că ești un iubitor de muzică, un audiofil sau doar cineva care apreciază un sunet clar, Efectul Haas este acolo pentru a te ajuta. Ai grijă cum îți amenajezi spațiul, cum îți plasezi boxele și cum controlezi acustica, iar creierul tău va face restul, oferindu-ți o experiență sonoră pe măsura așteptărilor. 
      Și nu uita să-i mulțumești lui Helmut Haas pentru descoperirea asta genială!
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând mii de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. În ultimii ani am scris o perioadă  articole pentru blogul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcantă în ultima vreme. Acum 4 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de la începutul anului 2022 dețin un magazin HiFi dedicat prietenilor mei audiofili care doresc o altfel de abordare a acestui hobby. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
    • Partea I – Matihur MT202 
      Ce sunt interferențele electromagnetice (EMI)?
      EMI reprezintă perturbări electrice care pot afecta performanța echipamentelor electronice, în special a celor sensibile, precum sistemele audio HiFi. Aceste interferențe pot proveni din mai multe surse, cum ar fi:
      - Echipamente electronice de mare putere (frigidere, mașini de spălat, computere, etc.).
      - Transformatoare electrice sau linii de înaltă tensiune.
      - Dispozitive fără fir (Wi-Fi, Bluetooth) sau telefoane mobile.
      EMI pot produce zgomot de fond în echipamentele audio, afectând claritatea sunetului. De asemenea, aceste perturbări pot duce la distorsiuni în semnalul audio și pot afecta funcționarea corectă a echipamentelor audio-video sensibile.
      Cum afectează EMI echipamentele audio HiFi?
      Într-un sistem audio HiFi de înaltă performanță, orice interferență electrică poate introduce zgomot de fond în semnalul audio, scăzând calitatea generală a sunetului. Aceasta se manifestă adesea prin:
      - Zgomote statice sau bâzâituri în boxe.
      - Frecvențele mai înalte sau mai joase ar putea fi distorsionate sau înăbușite, afectând claritatea sunetului și experiența de ascultare.
      - Scăderea detaliilor sunetului sau a clarității generale.
      Sursa de alimentare electrică are un impact semnificativ asupra performanțelor acestor sisteme, iar EMI provenite de pe linia electrică reprezintă una dintre cele mai frecvente probleme.
      Te poate interesa:
      Filtrul AC MT202
      Acum câteva zile am cumpărat un filtru de putere AC marca Matihur, modelul MT-202. Acesta este un filtru de putere AC, care este utilizat pentru a proteja echipamentele sensibile, precum sistemele audio HiFi, de zgomotele din linia de alimentare (EMI - Interferențe Electromagnetice). La exterior carcasa MT-202 este construită din aluminiu vopsit în negru. Filtrul are în partea superioară un afișaj digital al tensiunii (ex. 235V). Acesta indică faptul că monitorizează tensiunea de ieșire, fiind un detaliu util pentru a urmări în timp real fluctuațiile tensiunii. MT-202 este prevăzut cu un întrerupător de protecție, ceea ce înseamnă că poate întrerupe alimentarea în caz de suprasarcină. În interiorul său există un mic circuit cu rol de filtrare construit din condensatori și inductori. Pentru că nu am deschis filtrul, nu pot confirma prezența circuitului de filtrare EMI. Există o imagine pe net cu varianta americană unde se poate observa circuitul de filtrare EMI. MT-202 permite conectarea a 4 aparate HiFi.
      Rolul unui filtru AC în reducerea EMI
      Un filtru de curent EMI este conceput pentru a elimina aceste interferențe din linia de alimentare. În mod normal, acesta utilizează o combinație de condensatori, inductori, și alte componente electronice pentru a bloca sau a diminua zgomotul de frecvență înaltă (EMI) care vine din rețeaua de alimentare electrică.
      Când acest filtru este conectat între sursa de alimentare și echipamentul audio:
      - Condensatorii pot elimina componentele de zgomot cu frecvență înaltă, creând o alimentare mai curată.
      - Inductorii pot bloca zgomotele de joasă frecvență, reducând efectele nedorite asupra alimentării.
      - Rezultatul este o reducere a interferențelor care ar putea ajunge la echipamentele audio și o îmbunătățire a performanței generale a sistemului audio.
      Teste
      Pentru a măsura efectul de filtrare a interferențelor electromagnetice de pe linia electrică  am folosit un EMI meter. Valorile măsurate au fost mult sub valoarea medie a rețelei AC a unui oraș, cu mențiunea că meritul filtrului MT-202 a fost marginal. Nivelul EMI la mine acasă a avut o valoare medie de maxim 90 mV cu sistemul audio pornit. Într-un oraș nivelul EMI poate ajunge la valori de 500 mV, sau chiar mai mult, pentru zonele cu rețele electrice zgomotoase sau încărcate. În cazuri speciale, interferențele pot depăși 1 V (1000 mV), ceea ce ar putea provoca probleme semnificative pentru echipamentele audio.
      Concluzie 
      Diferențele între interferențele EMI filtrate prin MT-202 și rețeaua AC nefiltrată au fost în cel mai bun caz de ordinul a câtorva minivolți. Aceste variații minore nu pot imbunătăți calitatea sunetului sistemului audio asa cum ne-am aștepta unii dintre noi.
       
      Partea a II a – Influența aparatelor electrocasnice măsurata folosind un EMI meter
      În această parte voi atașa o serie de clipuri video filmate cu telefonul în timpul măsurării rețelei AC folosind un EMI meter. Rezultatele sunt cu adevărat surprinzătoare. Veți descoperi că influența centralei termice de apartament, a frigiderului, tinde spre 0; în timp ce alte aparate cum ar fi aerul condiționat, sau un mini PC Apple aflat în rețea, pot crește nivelul RFI. În opinia mea creștere nu este semnificativă, însă unii dintre voi puteți gândi diferit. Dacă aveți altă opinie, o aștept în comentariile pe care le puteți lăsa la sfărșitul articolului sau pe unul din grupurile HiFi de Facebook. 
       
       
       
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând mii de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. În ultimii ani am scris o perioadă  articole pentru blogul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcantă în ultima vreme. Acum 4 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de la începutul anului 2022 dețin un magazin HiFi dedicat prietenilor mei audiofili care doresc o altfel de abordare a acestui hobby. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
    • HoloAudio May DAC Level 2 este subiectul acestui nou articol. Un convertor digital-analogic bine-cunoscut pasionaților HiFi din întreaga lume. În România, popularitatea brandului este destul de solidă, însă, din păcate, nu există un articol scris în limba română.Nu absența unei opinii scrisă în limba mea maternă m-a determinat să scriu acest articol. Motivul este cu totul altul și îl veți afla pe parcursul acestui articol. Inchei introducerea cu un exercițiu de imaginație în care vă poftesc să vă gândiți la o pictograma emoțională cu o față zâmbitoare. A apărut fața rotundă și zâmbitoare în centrul ecranului? Perfect. Gata. Hai să trecem la lucruri serioase.
      În audio HiFi performanța este recepționată inițial de ureche, organul dedicat detecției sunetului, apoi este analizată de creier, organul central al sistemului nervos, șeful șefilor, cel responsabil cu controlul și reglarea tuturor activităților cognitive, emoționale, motorii și senzoriale. Un drum scurt și simplu la prima vedere ar opina o persoana fără niciun interes în audio HiFi. Oare așa să fie? Noi cei pasionați de domeniu știm deja că răspunsul este nuanțat. Percepția sunetului este influențată de numeroși factori. Amintesc câțiva:
      - Experiențele trecute și așteptările legate de sunetul HiFi pot modela percepția. De exemplu, dacă cineva este obișnuit cu un anumit tip de sunet, poate evalua diferit un sistem HiFi nou.
      - Sunetul poate evoca emoții puternice, iar aceste emoții pot influența modul în care sunetul este perceput. De exemplu, un sunet care evocă o amintire plăcută poate părea mai cald sau mai clar.
      - Acustica încăperii, inclusiv forma, dimensiunile și materialele din care este construită, poate influența semnificativ percepția sunetului. Reflexiile, difracția și absorbția sunetului în cameră pot schimba caracterul sunetului perceput.
      - Pe măsură ce o persoană devine familiarizată cu sistemul HiFi sau cu un anumit tip de muzică, capacitatea sa de a discerne diferențele subtile în sunet se poate îmbunătăți. Creierul are capacitatea de a se adapta la diferite tipuri de sunete și de a se acomoda  în funcție de contextul auditiv, ajustând percepția pentru a optimiza interpretarea sunetului.
      - Gusturile personale și preferințele muzicale influențează percepția calității sunetului. Cei care preferă un sunet cald ar putea evalua diferit un sistem HiFi față de cei care preferă un sunet mai clar și analitic.

      În concluzie, percepția sunetului în contextul HiFi audio este un proces complex, influențat de o combinație de factori fiziologici, cognitivi, emoționali, tehnici, ambientali, subiectivi și culturali. Fiecare dintre acești factori contribuie la experiența de ascultare subiectivă și poate afecta modul în care sunetul este interpretat de creier.
      După cum puteți observa, contextul nu este favorabil celor care scriu despre produsele HiFi. Dacă evaluarea unui aparat HiFi este prin excelență subiectivă, ce nevoie mai am eu, cititorul, de opinia lui X? Dragilor, vă las pe voi să găsiți răspunsul. Eu am să continui articolul despre HoloAudio May DAC Level 2 ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este un alt moment în care vă poftesc să vă gândiți la o pictograma emoțională cu o față zâmbitoare.
      HoloAudio May DAC Level 2 este ceea ce vorbitorii de limbă engleză numesc un produs state of the art. Folosesc o expresie occidentală pentru a descrie un DAC dezvoltat de un inginer chinez, Jeff Zhu. Am căutat informații despre trecutul lui Jeff Zhu, despre experiența lui tehnică, despre locul unde locuiește. Nu am găsit nimic. Jeff Zhu pare un fel de fantomă digitală. Lipsa informațiilor reale despre acest om sporește misterul din jurul produselor sale creând o aură mistică. Pentru că am eșuat ca detectiv aflat în căutarea de informații despre Jeff Zhu, m-am concentrat pe dovezile palpabile ale trecerii lui prin viață. Obiectul care mi-a atras atenția este HoloAudio May DAC Level 2. Strategia mea este simplă. Voi cerceta cu atenție fiecare părticică a convertorului digital – analogic (DAC). Informațiile obținute vor fi extinse ipotetic, pe baza unui raționament prin analogie, la personalitatea lui Jeff Zhu. 
      Detalii tehnice HoloAudio May DAC Level 2 (sau cum arată mintea lui Jeff Zhu)
      HoloAudio May DAC Level 2 este un convertor digital-analogic (DAC) R2R care impresionează datorită separării complete a etajului de conversie D/A de etajul de alimentare. Ar mai fi și designul bicolor al carcasei, combinația de aluminiu vopsit în negru cu butoane și margini exterioare de culoarea cuprului. Ceva similar se poate întâlni la amplificatoarele lui Dan D’Agostino. Folosește doar cele mai bune componente, asigurând fundamentele unei performanțe excepționale, fără compromisuri. Am pregătit mai jos o descriere detaliată a componentelor tehnice și a modului în care funcționează acest dispozitiv remarcabil.
      Te poate interesa:
      Alimentare
      1. Alimentare Liniară Multiplă
      HoloAudio MAY DAC utilizează surse de alimentare liniare multiple, fiecare dedicată unui anumit bloc sau circuit din DAC. Aceasta este o metodă de proiectare care separă fizic și electric sursele de curent pentru diferitele secțiuni ale dispozitivului. Această abordare reduce riscul ca zgomotul sau interferențele dintr-o secțiune să afecteze performanța altor secțiuni.
      2. Transformatoare Toroidale
      Sursa de alimentare folosește transformatoare toroidale de înaltă calitate. Designul toroidal minimizează pierderile prin inducție și curenți paraziți, ceea ce se traduce într-o eficiență mai mare și mai puțin zgomot electromagnetic. Forma și structura transformatorului toroidal limitează emisiile de interferențe electromagnetice, care ar putea afecta circuitele sensibile ale DAC-ului.
      3. Regulatoare de Tensiune cu Zgomot Redus
      Pentru a asigura stabilitatea tensiunii și curentului, HoloAudio MAY DAC utilizează regulatoare de tensiune cu zgomot redus, care joacă un rol esențial în alimentarea circuitelor sensibile. Ce fac aceste regulatoare de tensiune? Stabilizează tensiunea, se asigură că tensiunea furnizată fiecărei secțiuni este constantă și lipsită de fluctuații, ceea ce este crucial pentru performanța optimă a circuitelor audio. Se ocupa de filtrarea zgomotului. Reduc și filtrează zgomotul de la sursa de alimentare înainte ca tensiunea să fie furnizată componentelor critice, cum ar fi etapele de conversie digital-analogică și amplificatoarele de semnal.
      4. Separarea Alimentării între Diferitele Secțiuni
      O caracteristică importantă a HoloAudio MAY DAC este separarea surselor de alimentare pentru diferitele etape ale circuitului. Secțiunea digitală care cuprinde circuitele de prelucrare digitală și intrările digitale este alimentată separat pentru a preveni ca zgomotul digital să se transfere către secțiunile analogice. Secțiunea analogică care include convertoarele R2R și etapele de ieșire analogice este la rândul ei alimentată printr-o sursă separată, stabilizată și filtrată pentru a asigura o puritate maximă a semnalului audio. De asemenea, parte de control este alimentată separat. Astfel se elimină posibilitatea ca zgomotul de comutare să interfereze cu circuitul audio.
      5. Condensatori de Calitate Înaltă
      HoloAudio utilizează condensatori de calitate superioară în sursele de alimentare. Aceștea au rolul de a filtra și stoca energie pentru a menține stabilitatea curentului. Condensatorii sunt aleși pentru performanțele lor specifice audio, contribuind la reducerea distorsiunilor și a zgomotului de fond.
      6. Izolarea Galvanică
      HoloAudio MAY DAC integrează izolarea galvanică între secțiunile de alimentare și etapele critice de conversie și prelucrare. Izolarea galvanică previne trecerea curenților paraziți și a interferențelor între secțiuni, menținând puritatea semnalului audio.
      În concluzie, sursa de alimentare liniară a HoloAudio MAY DAC este un ansamblu complex, proiectat meticulos pentru a oferi un curent stabil, curat și bine filtrat, asigurând fiecărei secțiune a DAC-ului funcționarea la o performanță maximă fără a introduce zgomot sau distorsiuni în semnalul audio. 
      Etajul de conversie digital – analogic
      1. Structură R2R Discretă
      Ce este R2R? Structura R2R (rezistență la rezistență) este un tip de conversie digital-analogică care folosește o rețea de rezistențe pentru a transforma semnalele digitale în semnale analogice. Spre deosebire de DAC-urile cu cipuri Delta Sigma, care folosesc o combinație de circuite interne pentru a realiza conversia, HoloAudio MAY DAC utilizează componente discrete – adică rezistențe individuale atent selecționate.
      Beneficiile unei structuri R2R discrete: Folosirea rezistențelor discrete permite un control extrem de precis asupra semnalului analogic rezultat. Fiecare rezistență este calibrată cu grijă pentru a asigura o precizie ridicată și o distorsiune minimă, ceea ce conduce la un sunet foarte clar și natural.
      2. DAC pe Două Nivele
      Separarea biților: Conversia digital-analogică este realizată pe două nivele distincte pentru fiecare canal audio. În primul nivel, DAC-ul gestionează cei mai semnificativi biți (MSB - Most Significant Bits), care au cea mai mare influență asupra semnalului analogic final. În al doilea nivel, se ocupă de biții mai puțin semnificativi (LSB - Least Significant Bits).
      Această separare pe două nivele reduce considerabil erorile de conversie care pot apărea în special în cazul biților mai puțin semnificativi. Prin gestionarea precisă a fiecărei părți a semnalului digital, DAC-ul obține o rezoluție și o liniaritate îmbunătățită, asigurând o reproducere sonoră extrem de detaliată și coerentă.
      Canalele audio stânga și dreapta sunt complet separate fizic și electric, minimizând diafonia și asigurând o separare stereo excelentă.
      Etajul analogic
      HoloAudio MAY DAC folosește un etaj de ieșire analogic în Clasa A, crucial pentru menținerea integrității semnalului analogic convertit, spune Jeff Zhu. Acesta permite o redare fidelă și precisă a sunetului, oferind un răspuns detaliat și dinamic. Clasa A este cunoscută pentru liniaritatea sa, ceea ce înseamnă că semnalul de ieșire este o reproducere extrem de fidelă a semnalului de intrare.
      Respirați puțin, beți un pahar cu apă rece, încă nu am terminat. HoloAudio MAY DAC oferă mai multe opțiuni de filtrare digitală.
      Filtre Digitale
      Filtre cu multiple faze: HoloAudio MAY DAC oferă mai multe opțiuni de filtrare digitală, care pot fi selectate de utilizator pentru a optimiza performanța în funcție de preferințe și tipul de muzică ascultată. Filtrele sunt concepute pentru a minimiza aliasing-ul și pentru a asigura o conversie cât mai fidelă a semnalului digital.
      Filtru FIR (Finite Impulse Response): Unul dintre filtrele disponibile este un filtru FIR de înaltă precizie, care oferă o fază liniară și un răspuns precis în frecvență, ideal pentru cei care doresc cea mai exactă reproducere a sunetului.
      Filtru NOS (Non-OverSampling): O altă opțiune este modul NOS, care nu utilizează nici un fel de oversampling sau filtrare digitală, oferind un sunet foarte natural și analogic. Acesta este preferat de proprietarul aparatului, alături de mulți alți audiofili, pentru fluiditatea și realismul sunetului.
      Design Exterior și Construcție
      HoloAudio MAY DAC este montat in două carcase groase din aluminiu, care nu doar că protejează componentele interne, dar ajută și la disiparea căldurii. Credeti-ma, chiar ajută. Ieșirea în Clasă A transformă partea de DAC intr-un cuptor încins. Una din carcase adăpostește alimentarea, cealaltă carcasă adăpostește convertorul digital – analogic. Etajul de conversie digital-analogic este alimentat printr-un cablu dedicat, care conectează sursa de curent din propria carcasă la convertorul D/A, aflat și el într-o carcasă separată. HoloAudio MAY DAC Level 2 dispune de multiple intrări digitale, inclusiv USB, I2S, AES și S/PDIF.
      HoloAudio MAY DAC este compatibil DSD 1024 și PCM 1536 MHz.
      Am terminat partea în care descriu în amănunt înfățișarea HoloAudio MAY DAC Level 2. Mă întorc la misterul meu. Cine este Jeff Zhu? Probabil se află într-o calatorie prin univers în care speră să găsească perfecțiunea. Din acest motiv locația unde trăiește este necunoscută. Dovezile fizice ascunse în MAY DAC Level 2 ne îndreaptă către următoarele concluzii. Mintea lui Jeff Zhou reprezintă o combinație rară de precizie tehnică sofisticată, operând pe mai multe niveluri complexe, redefinind constant limitele convenționale acceptate de comunitatea audio HiFi. Ar putea fi el un cyborg, un hibrid biomecanic, jumătate mașină, jumătate ființă biologică? Foarte posibil. MAY DAC Level 2 este, de fapt, o îmbinare sofisticată între creier (etajul de conversie digital-analogic) și componenta mecanică (etajul de alimentare). Aceasta este concluzia mea. Dacă aveți alte opinii le aștept.
       
       
       
      Teste Audio
      Am ajuns la partea preferată de toți audiofilii: testele audio. Sistemul audio a fost compus din următoarele componente: MAC mini & Audirvana & Intona USB (decuplator galvanic) & filtru digital de liniarizare a răspunsului acustic al camerei, MAY DAC Level 2, Yamaha CDS3000, Luxman L507Z (amplificator stereo), Marten Django XL (boxe audio).
      MAY DAC Level 2 a fost la mine timp de exact 4 zile. Din acest motiv, am fost nevoit să aloc audițiilor și testelor cel puțin 5-6 ore pe zi, în 3 din cele 4 zile. A fost un adevărat tur de forță pentru mine. Am ales o selecție variată de stiluri muzicale. Operă, muzică clasică, jazz, rock. Nimic nu a fost uitat.
      Sunetul  MAY DAC Level 2 a fost o adevărată surpriză pentru mine. Este primul convertor digital – analogic bazat pe tehnologia R2R cu o filosofie de sunet distinctă. Am scris în aprilie despre un alt convertor digital - analogic, Gustard R26, care folosește tehnologia R2R. Diferența sonică, emoțională, dintre cele două ar putea fi descrisă în felul urmator. Dacă cele două ar fi televizoare de ultimă generație, Gustard R26 ar avea claritatea unui QLED, în timp ce MAY DAC Level 2 ar oferi imaginea rafinată a unui OLED. MAY DAC Level 2 adaugă un dramatism și realism muzicii rar întâlnit de mine. Audiția se transformă într-un spectacol palpabil, care îți captează atenția nu pentru a descoperi detalii noi, ci pentru a te ajuta să înțelegi esența și structura muzicii. 
      Am ascultat cu mare atenție una din înregistrările considerate de mine a fi de referință pentru testarea unei componente audio, Verdi: Messa da Requiem. Înregistrarea îl are la pupitrul dirijoral pe Claudio Abbado. Alături de el se află Berliner Philharmoniker, tenorul Roberto Alagna și soprana lirică Angela Gheorghiu. Pentru prima dată am simțit teamă in vocea Angelei Gheorghiu. Ceva s-a strecurat dincolo de informațiile obișnuite. Puteam să simt frica, teroarea,  în fața morții. Au trecut 3 zile de la audiție fără ca amintirea momentului să își fi pierdut din intensitate. MAY DAC Level 2 mi-a direcționat atenția către partea emoțională a muzicii. Eram obișnuit să simt puterea brută a dinamicii orchestrei și a corului, un spectacol grandios pus în scenă pentru propria-mi plăcere hedonistă. MAY DAC Level 2 a adăugat subtilități unice, transformând fiecare secundă a înregistrării într-un moment memorabil.
      Următoarea înregistrare pe care o voi menționa aparține artistei suedeze Josefine Garden. Numele albumului este ‘’Wild Garden’’. Muzica s-a revărsat fără efort peste suprafața camerei. Sunetul a curs fără obișnuitele explozii strălucitoare accentuate de frecvențele înalte împinse în față de digitalismul electronic al altor surse digitale ascultate de mine. Vocea a fost puternică, directă și vie. Cu toate acestea urechile nu mi-au fost agresate. Sunetul contrabasul a fost la fel de ofertant. Octavele de jos au avut greutate, consitență și realism. Cutia de lemn a contrabasului nu am mai fost doar o prezență eterică, a căpătat formă adăugând detalii timbrale colorate. MAY DAC Level 2 s-a ocupat de pian cu aceeași forță de pătrundere. Sunetul intens al apăsării clapelor pianului și vibrațiile corzilor ascunse în interiorul instrumentului mi-au captat atenția, oferindu-mi o perspectivă nouă asupra interpretării.
      Ultimul album de care voi aminti în articol vine din frumoasa Spanie. Numele artistei: Buika, album ‘’Nina de fuego’’, cântec  ‘’Mieteme bien’’. Acum aproximativ 3-4 săptămâni am fost în vizită la un prieten pasionat de audiofilie,  pentru a testa împreună un clock dedicat rețelei Ethernet. Amicul folosea una dintre piesele de pe album pentru teste. În timpul acelei vizite am observant că, ajustarea rețelei Ethernet a accentuat pronunția literelor "s" și "ș", afectând percepția muzicală într-o asemenea măsură încât sunetul a devenit obositor și deranjant. Am decis, așadar, să folosesc această piesă în unele dintre testele mele de acasă. Motivația este cât se poate de obiectivă: chiar și cel mai mic detaliu poate afecta plăcerea audiției în cazul acestui cântec. Redarea cântecului cu MAY DAC Level 2 a fost hiperpură, fără nuanțe granulate digitale, sensibilă, afrodisiacă și în același timp dionisiacă, intens texturată, bogată în tonuri capricioase ce amintesc de after taste-ul vinului vechi. Pronunția literelor "s" și "ș" în exces nu a existat. A fost una dintre cele mai profunde și plăcute experiențe digitale trăite de mine până în prezent. 
      Timpul devine un lux prețios atunci când nu îl ai. În timpul testării acestui convertor digital-analogic am simțit acut povara lipsei de timp, care apăsa asupra mea asemenea cerului pe umerii titanului Atlas. Din această cauză, nu am reușit să testez filtrele de supraeșantionare. Testarea lor o las în seama voastră. Eu am ascultat folosind filtrul NOS.
      Concluzie
      MAY DAC Level 2 a fost o revelație pentru mine, transformând fiecare audiție într-o călătorie profund emoțională. Acest DAC a reușit să dezvăluie nu doar detaliile tehnice ale fiecărui sunet, ci și esența emoțională a muzicii, oferind o redare rafinată și autentică. Fiecare piesă ascultată a fost transformată într-un spectacol intim, plin de nuanțe și subtilități, care m-au conectat la un nivel profund cu muzica. 
       
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând mii de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. În ultimii ani am scris o perioadă  articole pentru blogul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcantă în ultima vreme. Acum 4 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de la începutul anului 2022 dețin un magazin HiFi dedicat prietenilor mei audiofili care doresc o altfel de abordare a acestui hobby. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.

    • Gustard R26

      De HiFi Tech, în Recenzii HiFi.

      Articolul meu despre Gustard R26 sosește cu o întârziere de un an de zile, însă vă asigur, este o opinie corectă, lipsită de orice influență comercială. Ideea articolului a apărut în urma unei discuții private cu subiectul: ce este la modă în HiFi-ul românesc. Gustard R26 nu este un produs aflat în lumina reflectoarelor în România, îmi spunea interlocutorul meu în timp ce povestea despre calitățile acestui DAC audio. Cum nu am linie telefonică directă cu China, am cerut ajutorul comunității pentru a putea testa un DAC Gustard. La câteva ore după ce am postat anunțul pe unul din grupurile de Facebook dedicat pasionaților HiFi, am primit câteva mesaje private prin care eram informat că pot împrumuta un R26 pentru articol. 24 de ore mai târziu aparatul a ajuns la mine. O săptămâna mai târziu am scris articolul pe care îl citiți în acest moment.
      Gustard R26 este un DAC bazat pe tehnologia R2R. Ce este această tehnologie?

      Principiile de Bază ale tehnologiei R2R
      Tehnologia R2R utilizează un lanț de rezistoare de valori precise pentru a converti semnalul digital în analogic. Spre deosebire de convertoarele Delta-Sigma folosite în multe DAC-uri moderne, un DAC R2R folosește o matrice de rezistoare pentru a produce o scară de tensiune, care reprezintă semnalul audio analogic. În teorie, aceasta permite o conversie care respectă mai fidel forma de undă originală, oferind un sunet considerat de mulți natural și mai puțin procesat.
      Avantajele Tehnologiei R2R 
      1. Absența Filtrării Agresive: Multe DAC-uri bazate pe arhitectura Delta-Sigma utilizează filtre digitale complexe pentru a gestiona aliasing-ul și alte artefacte. Aceste filtre pot, uneori, să "netezească" sunetul, eliminând unele dintre detaliile subtile care conferă muzicii o textură vie. În contrast, DAC-urile R2R tind să folosească filtre mai simple sau mai puțin invazive, ceea ce permite un răspuns mai natural și mai complet al frecvențelor, contribuind la percepția unui sunet cald și plin.
      2. Gestionarea Erorilor: DAC-urile R2R, cum ar fi Gustard R26, utilizează o rețea de rezistoare calibrate precis pentru a converti semnalele. Aceasta poate introduce o formă foarte subtilă de nelinearitate numită "eroare de rețea", care paradoxal poate adăuga o calitate plăcută sunetului. Această "eroare" nu este de obicei suficient de semnificativă pentru a degrada calitatea audio, dar poate adăuga o "culoare" acustică percepută ca fiind caldă și naturală.
      Implementarea tehnică Gustard R26
      Tehnologia R2R este implementată printr-un design propriu care optimizează performanța rețelei de rezistoare. Acest design include utilizarea unor rezistoare de înaltă precizie, pentru a asigura o eroare minimă în conversia digital-analogică. În acest fel se reduc distorsiunile și se îmbunătățește transparența sunetului.
      Pentru a combate jitter-ul, care poate afecta negativ calitatea sunetului în DAC-urile R2R, Gustard R26 folosește un sistem avansat de clocking denumit "Gustard Femto Clock - K2". In acest fel se asigură sincronizarea precisă a semnalelor digitale.
      De asemenea, R26 folosește un sistem de auto-calibrare care ajustează periodic rețeaua R2R pentru a menține performanța optimă pe durata utilizării, compensând orice variații termice sau de altă natură care ar putea influența calitatea sunetului.
      R26 este compatibil cu urmatoarele formate audio: PCM până la 32/768, DSD până la DSD 512. Acceptă protocoale de rețea cum ar fi AirPlay, UPnP, Roon Bridge. Conexiunea BlueTooth 5.0 este la rândul ei disponibilă. De asemenea, poate fi folosit ca preamplificator, fiind dotat cu un volum digital.
      Te poate interesa:
      Design exterior
      Gustard R26 are un design industrial plăcut ochiului. Carcasa este din aluminiu gros, pentru a proteja componentele interioare de interferențele electronice aflate în apropiere. Partea frontală este acoperită cu un micuț ecran pe care sunt afișate informații esențiale, cum ar fi rata de eșantionare, filtrele digitale, intrarea digitală folosită. Lângă ecran se găsește un buton circular care poate fi folosit pentru a intra in setările interne. În partea din spate avem o pereche de conexiuni XLR balansate și RCA normale, conexiune LAN, USB audio, I2S, coaxial, AES/EBU, conexiune optică și o conexiune dedicată unui ceas de referință extern. Aspectul este în general minimalist, aderând la o estetică specifică HiFi-ului secolului XXI.
      Teste
      Am testat Gustard R26 în următorul sistem: streamer - MAC Mini M2 @ Audirvana cu decuplare galvanică de la Intona cu semnal trimis prin USB sau R26 legat direct la internet, folosind Audirvana ca player prin protocolul UPnP, amplificator stereo – Luxman L507Z, boxe – Marten Django XL. 
      Muzică de test:  Bacalov:Misa Tango – Kyre; The Ray Brown Trio: Live at Loa - The Real Blues; The Cinematic Orchestra / The London Metropolitan Orchestra: The Crimson Wings, Mystery of the Flamingos - The Dance; Esperanza Spalding: Songwrights Apothecary - Formela 10. R26 a fost o săptămână la mine. În tot acest timp am ascultat cel puțin 10 albume cu muzică. Lista de test cuprinde o parte din muzica ascultată.

      Bacalov:Misa Tango – Kyre
      Cu R26 scena sonoră a pierdut din dimensiunea cu care eram obișnuit, evocând imaginea unei interpretări muzicale într-un spațiu concentrat, cu fiecare detaliu sonor împins către ascultător. Această prezentare intimă sugerează un cadru restrâns, o sală mică de concert, un spațiu unde audiența poate simți apropierea fizică a interpreților, creând o conexiune directă și personală cu muzica prezentată. Lipsa profunzimii acustice este percepută de creier ca un sunet fără reverb. Acesta rămâne la nivelul soliștilor și al corului, conferind o calitate brută și directă interpretării. Plasarea corului aproape de cântăreții solo amestecă vocile, spațiul se comprimă, afectând diferitele timbre și linia melodică. Prezentare care contribuie la un sentiment de unitate și coeziune a interpretarii, dar, de asemenea, amestecă vocile corului și soliștii. Vocea sopranei a avut o nuanță dură, sporind intensitate și forță vocală, proiectând-o în fața aglomerării de sunete produse de cor și orchestră. În plan subiectiv, am perceput caracterul dur al vocii sopranei ca fiind 'o zi în care vocea este mai puțin flexibilă'. 
      The Ray Brown Trio: Live at Loa, The Real Blues
      Audiția acestei piese înregistrate în concert m-a transportat într-un univers muzical vibrant, unde interacțiunea dintre contrabas și pian creează o atmosferă densă și captivantă. Acest amestec de sunete, într-un spațiu unde instrumentele par aproape de ascultător, oferă o experiență intensă și imersivă, specifică unui concert de jazz. Atacul contrabasului s-a simțit profund, a avut o prezență puternică și o autoritate muzicală percutantă. Abordare fiecărei note a avut o articulație clară, permițând notelor joase să rezoneze adânc și să creeze o fundație sonică solidă. Pianul a fost energic și luminos, contrastând frumos cu tonurile mai joase și mai grele ale contrabasului. Energia pianului a nuanțat ritmul oferind o dinamică variată melodiei, dar și o calitate clară și vibrantă a sunetului. Această combinație de vigoare și claritate face ca pianul să pară ca un dansator agil pe lângă stabilitatea robustă a contrabasului. R26 mi-a permis să observ fiecare nuanță și detaliu sonor, oferindu-mi oportunitatea de a urmări dialogul muzical într-o manieră aproape tangibilă. 
      The Cinematic Orchestra / The London Metropolitan Orchestra: The Crimson Wings: Mystery of the Flamingos
      Muzica a fost asemeni unui val puternic de sunete ce animă întreaga încăpere. Scena sonoră a acoperit complet spațiul de audiție. Fiecare colț al camerei a vibrat  la unison cu ritmurile și armoniile melodiei. Mai mult, presiunea acustică a fost atât de palpabilă, încât am simțit cum presiunea acustică se transformă într-o forță fizică ce mă împinge adânc în canapea, sporind senzația de imersiune totală. Amestecul de dinamism și putere a transformat ascultarea muzicii într-o experiență aproape tactilă, unde sunetele nu doar că se aud, ci se resimt fizic, intensificând conexiunea emoțională și senzorială cu muzica.
      Esperanza Spalding: Songwrights Apothecary, Formela 10
      Vocea Esperanzei a fost direct,clară,fără echivoc, cu momente crispate, ușor tensionate. Contrabasul, deși energetic, a părut limitat în zona rezonanțelor, ca și cum spațiul acustic nu permite extinderea completă a sunetului său, dând o senzație de restrângere, în contrast cu potențialul său vibrant. Pianul, pe de altă parte, adaugă o dimensiune dramatică, comparabilă cu intensitatea unei furtuni de vară, crescând în forță și volum, aducând un element de neprevăzut și spectaculozitate interpretării. Combinația de elemente a contribuit la o experiență auditivă captivantă, plină de nuanțe, reflectând complexitatea înregistrării. Tușă finală, cea de care R26 se face vinovat, este aceea a unei înregistrări digitale moderne. 
      Concluzie
      R26 este un convertor D/A solid, cu o construcție robustă și de încredere, elemente esențiale pentru un aparat care costă 1500 euro. Calitatea solidă garantează durabilitate, dar, împreună cu prețul competitiv, îl face o opțiune atrăgătoare pentru entuziaștii HiFi care caută performanță audio de top într-un buget rezonabil. Implementarea eficientă a tehnologiei R2R îi permite să concureze cu succes pe piața convertorarelor D/A, oferind o alternativă viabilă la modelele bazate pe cipuri Delta-Sigma. 
      Așteptările mele sonice se îndreptau către un sunet "dulce", "analogic", cu frecvențe medii care să evoce senzația unui sunet de "mătase". Calități, care după cum știți, sunt adesea asociate cu echipamentele audio analogice, care pot adăuga o coloratură plăcută sunetului, conferindu-i o calitate umană și caldă. Spre surpriza mea, sunetului produs de R26 a fost precis, matematic, solid. Sunetul a avut o fidelitate foarte bună, cu o claritate și o acuratețe impresionantă. Performanța brută a depășit așteptările mele, însă au lipsit calitățile estetice specifice “sunetului analogic”.
      Evaluarea unui aparat HiFi
      Complexitatea evaluării echipamentelor audio depinde de modul în care preferințele personale pot influența percepția calității sonore. Sunt convins că, pentru unii dintre voi, mă refer la proprietarii de Gustard R26, DAC-ul are un sunet analogic, dulce-rotund, iar opiniile acestui articol ar putea să-i descumpănească.V-ați întrebat vreodată dacă sunetul pe care îl percepeți este influențat de articolele citite despre un anumit convertor audio? Literatura de specialitate poate modela așteptările noastre, la fel cum o reclamă văzută la TV ne poate determina să cumpărăm un produs electrocasnic. În general, convertoarele D/A R2R sunt descrise ca având un sunet cald, analogic, în contrast cu sunetul Delta-Sigma, considerat a fi digital. În cazul Delta-Sigma opiniile sunt împărțite. Unii susțin că redau un sunet perfect analogic, în timp ce alții afirmă că au un tentă digitală. Oare un DAC R2R nu poate suna identic cu un Delta-Sigma? Întrebarea aceasta ridică posibilitatea ca prejudecățile noastre, formate din articole și opinii culese de pe net, să ne distorsioneze percepția realității sonore. Nu intrați în panică. Acest fapt demonstrează diversitatea gusturilor audiofile și importanța alegerii unor aparate care să corespundă preferințelor personale și cerințelor acustice specifice camerei de audiție.
      La final va reamintesc că, acustica camerei influențează major modul în care creierul percepe sunetul. Eu, pentru a evita influența acustică a camerei și implicit colorarea sunetului, am creat un filtru de liniarizare digitală a răspunsului acustic. În imaginea următoare atașez unul din graficele cu răspunsul acustic al camerei de audiție. 
      PS: După apariția articolului am fost întrebat cu care din filtrele digitale ale DAC-ului am testat aparatul. Am încercat toate variantele de filtre, preferând filtrul "fast". Diferențele au tins către infinitezimal, de aceea am preferat să nu pomenesc nimic. Cu greu aș trece un test blind la schimbarea filtrelor digitale ale acestui DAC.

       
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând mii de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. În ultimii ani am scris o perioadă  articole pentru blogul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcantă în ultima vreme. Acum 4 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de la începutul anului 2022 dețin un magazin HiFi dedicat audiofililor. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
    • În oceanul de înregistrări muzicale al căror master este aproape o ofensă adusă muzicii și calității artiștilor, ocazional, apare din nimic o perlă strălucitoare cum este albumul artistei olandeze Margriet Sjoerdsma - With The Whisper Of A Morning.
      Margriet Sjoerdsma este o cântăreață olandeză, cunoscută pentru că îmbină influențe din jazz și pop în creațiile sale muzicale, colaborând îndeaproape cu pianistul și compozitorul Dimitar Bodurov.Născută pe 5 octombrie 1983 în Sittard, Olanda, a început să cânte la vioară de la o vârstă fragedă, dar pasiunea ei adevărată a fost întotdeauna vocea.După terminarea liceului, a studiat jazzul la Conservatorul din Rotterdam.În 2002, a fost premiată la concursul prestigios ‘Prinses Christina Jazz Concours’. 
      Albumul "With The Whisper Of A Morning" al Margriet Sjoerdsma a fost lansat în anul 2006 sub egida casei de discuri olandeze Pink Records.Conține un total de 11 piese și este clasificat ca fiind un album de jazz / cool jazz.Albumul este disponibil pe CD și pe platformele de streaming Tidal, Qobuz, Spotify.Piesele de pe acest album au fost foarte bine primite, cu critici pozitive din partea publicațiilor precum Jazzflits și Tubantia, care au lăudat aranjamentele deschise și faptul că muzica jazz și pop se îmbină într-un mod convingător.De asemenea, Financieel Dagblad a remarcat apariția unei noi voci de jazz foarte promițătoare în Olanda. 
      Am terminat cu politețurile prezentării artistei, urmează să vă scriu despre adevăratul motiv al acestei recomandări.Dragi tovarăși de suferință audiofilă, după cum bine cunoașteți, hobby-ul nostru este solicitant și presupune multă muncă întinsă pe o perioada numărată în  ani. Totul pentru ca la final să avem acasă un sistem audio stereo cu un sunet excepțional.Visele noastre le depășesc pe cele ale melomanilor de rând.Lucrăm la acustica camerei, schimbăm boxe, amplificatoare, sursa digitală sau analogică, cabluri, siguranțe. Investim bani și efort mental pentru a surprinde în mediul confortabil de acasă momentul de grație și inspirație atins de muzicieni în timpul înregistrării.Ne dorim ca audiția unui album de muzică să depășească barierele fizice.Folosim sistemul audio asemeni unei mașinării cu care călătorim în timp și spațiu pentru a ne întâlni muzicienii favoriți în carne și oase.   
      Din păcate interesele industriei muzicale sunt departe de ce am dori noi.Pentru liderii de la Universal Music Group, Sony Music Entertainment, Warner Music Group, RCA Records, Columbia Label Group, audiofilii reprezintă un public insignificant.Interesele lor sunt simple. Muzica trebuie să ajungă în toate casele cu ușurință, pentru a putea fi ascultată pe orice dispozitiv de redare a muzicii, indiferent de calitatea acestuia.Ordinele venite de sus sunt clare.Tehnicieni de studio, ingineri de master, artiști, se aliniază cuminți intr-un rând perfect ordonat și produc înregistrări comprimate dinamic, definite ironic 'wall of sound'.În acest fel muzica poate fi ascultată în condiții rezonabile pe aparate hifi care costă câțiva dolari.  
      Albumul "With The Whisper Of A Morning" nu este un album aliniat trend-ului. Inginerul de master, tehnicienii de studio, producatorul albumului și nu în ultimul rând muzicienii, au lucrat fără presiune și au creat o înregistrare de referință.Pentru oamenii implicați în proiect, conceptul ‘wall of sound’ nu există.Cei din studioul Pink Records înțeleg aproximativ engleza.Din această cauză au tradus termenul ‘wall of sound’ incorect.Au înțeles cu totul altceva.Norocul nostru.Ascultați albumul.Vă promit un banchet sonic luxuriant, somptous, gargantuanic. Înregistrarea instrumentelor, a vocii, este impecabilă.Dinamica înregistrării alături de rapiditatea tranzienților oferă o naturalețe și un realism copleșitor muzicii.De exemplu, sunetul contrabasului acoperă un interval dinamic de 30 dB într-o singură ciupitură a corzii, iar asta vă permite să sesizați detalii timbrale inaudibile pe alte înregistrări.Atacul pianului este perfect definit.Fiecare notă muzicală pornită din interiorul corpului pianului seamănă cu un atlet ce tocmai a plecat ca din pușcă din bloc start.Simți cum tensiunea se acumulează și apoi cum este eliberată într-o fracțiune de secundă.Senzația de sunet live este cu adevărat incredibilă.Camera de audiție se va umple cu detalii timbrale fine și variații subtile ale notelor instrumentelor rar întâlnite. Muzica respiră natural, curge aerisit către ascultător, fără să fie inghesuită intr-o masă sonoră plată.Creșteți volumul audiției fără frică.Entuziasmul audiției va fi multiplicat la o scară pe care rar ați atins-o. Bucurați-vă la maxim de muzică și de sistemul audio stereo construit cu atâta efort.With The Whisper Of A Morning, este albumul perfect pentru un show casnic stelar.
      Te poate interesa:
      Dacă răndurile mele nu au reușit să fie suficinet de convingătoare și încă vă gândiți dacă merită acest album 43 de minute din timpul vostru, aflați că Margriet Sjoerdsma a cucerit Olanda cu un alt proiect al său "A Tribute to Eva Cassidy".A cântat în peste 80 de săli de spectacol, unde biletele au fost sold-out.Performanța ei a fost apreciată pentru caracterul său exuberant, dar și pentru farmecul delicat al interpretării. A fost recompensată cu prestigioasa Oeuvreprijs Nederlandse Kleinkunst en Cabaret (Premiul Olandez pentru Realizări pe Viață în Arta Mică și Cabaret), un semn al recunoașterii largi a talentului și contribuției sale la muzică. 
      "A Tribute to Eva Cassidy" de Margriet Sjoerdsma este un omagiu adus legendarului talent al Evei Cassidy, o artistă americană ale cărei interpretări de folk, jazz, și country au fost apreciate pe larg abia după moartea ei prematură în 1996.Sjoerdsma a fost profund impresionată de Cassidy după ce a auzit-o cântând pentru prima dată, remarcând sinceritatea și minimalismul vocii ei.Acest proiect muzical a inclus o selecție de 8 coveruri interpretate de Sjoerdsma, cu participarea lui Dan Cassidy, fratele Evei Cassidy, la vioară pe anumite piese.Lansarea a fost marcată de recenzii entuziaste, descriind interpretarea lui Sjoerdsma ca fiind aproape de nivelul și calitatea Evei Cassidy, un tribut considerat mai mult decât demn de talentul său." (Hiend Audio World).
      Proiectul a avut un mare succes, concertele s-au întins pe perioada a doi ani, 2014 și 2015, inclusiv prezența la Festivalul North Sea Jazz și în Concertgebouw Amsterdam.A fost lăudat pentru capacitatea de a reda cu fidelitate și sensibilitate piesele iconice ale lui Cassidy, oferind astfel un nou nivel de apreciere și aducând un omagiu autentic artei sale. (Margriet Sjoerdsma).
      În plus, Sjoerdsma a lansat o ediție audiophilă a proiectului pe vinyl 45 RPM, care include piese semnificative precum "Fields of Gold" de Sting și "Time After Time" de Cyndi Lauper. Vinilul poate fi cumpărat in România de aici.
      Am început articolul cu gândul unei recomandări punctuale către un album al artistei Margriet Sjoerdsma și am sfârșit cu o dublă recomandare. Sper să mă iertați și să le ascultați pe amândoua.
      Audiție plăcută!
       
      Articol scris de Robert Fleșcan
      Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
      Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând mii de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. În ultimii ani am scris o perioadă  articole pentru blogul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcantă în ultima vreme. Acum 4 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de la începutul anului 2022 dețin un magazin HiFi dedicat audiofililor. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.
×
×
  • Creează nouă...

Informații Importante

Acest site foloseste cookie-uri! Prin continuarea navigarii va exprimati acordul asupra folosirii acestora. Citeste Politică Intimitate si Termeni de Utilizare.

  Accept