Amândoi ne așezăm la aceeași masă, cu pahare de whisky și un playlist diferit în cap. Și inevitabil, începe discuția:
Eu, fanul vinilului: Vinilul este adevărata muzică. E cald, e uman, e viu. Când pui acul pe disc, nu asculți doar sunete, ci faci parte dintr-un ritual. Simți atingerea mecanică dintre ac și șanț, legătura directă cu artistul.
Eu, fanul digitalului: Vise romantic. Digitalul este perfecțiunea. Zero uzură, zero zgomot mecanic, dinamică teoretică mare. DAC-ul meu îți dă exact ce a înregistrat artistul. Bit perfect! Ce poate fi mai sincer decât adevărul matematic?
Eu, fanul vinilului: Matematica nu are suflet. Sunetul tău rece, steril, poate fi exact, dar nu mă emoționează. Eu vreau imperfecțiune, vreau să aud viața, vreau să simt că muzica respiră.
Eu, fanul digitalului: Și eu vreau muzică, nu să ascult cum scârțâie acul pe un plastic uzat. Cum să te emoționeze o eroare mecanică?
Și astfel începe eterna ceartă dintre vinil și digital. O ceartă care ascunde, de fapt, un adevăr mai profund: indiferent de tabăra din care faci parte, nu vei scăpa niciodată de entropie.
Te poate interesa:
Ce este entropia?
Înainte să vedem cum entropia ne sabotează discurile de vinil și fișierele digitale, merită să înțelegem cine este această ”doamnă misterioasă” la scară universală.
În fizică, entropia este măsura dezordinii sau a haosului dintr-un sistem. A fost introdusă de Rudolf Clausius în secolul al XIX-lea și a devenit unul dintre conceptele fundamentale ale termodinamicii. Legea a doua a termodinamicii spune clar: entropia universului tinde să crească. Cu alte cuvinte, orice proces natural degradează ordinea și produce mai mult haos. Un exemplu simplu: ia un pahar cu apă și toarnă în el cerneală. La început, picătura de cerneală e concentrată, ordonată. Dar în câteva secunde, se amestecă în tot paharul. Aceasta este entropia în acțiune: trecerea de la o stare ordonată la una dezordonată, ireversibilă. Universul întreg urmează aceeași regulă. Stelele ard și se sting, galaxiile se ciocnesc, materia se dezintegrează, energia se disipă. Totul se îndreaptă spre ceea ce fizicienii numesc ”moarte termică a universului”. Aceasta este o stare de echilibru maxim, unde nu mai există procese, diferențe de temperatură sau fluxuri de energie. Doar calm absolut și, spun eu, plictiseală cosmică.
În teoria informației, Claude Shannon a dat entropiei o altă definiție: măsura incertitudinii unui mesaj. Cu cât un mesaj e mai plin de informație și mai greu de anticipat, cu atât are mai multă entropie. Cu cât e mai previzibil și simplu, cu atât are mai puțină. La scară universală, entropia e inevitabilă. Ea înseamnă că ordinea absolută nu poate fi păstrată, că energia se degradează, că perfecțiunea nu rezistă. Și tocmai de aceea, entropia se ascunde și în muzica asculltată de noi în fiecare zi. Pentru că muzica nu circulă în vid, ci prin cabluri, circuite, difuzoare și camere de audiție. Și fiecare pas al acestui drum adaugă dezordine.
Distorsiunea – vocea auditivă a entropiei
Când coborâm din cosmos în sufrageria audiofilului, entropia se manifestă sub un alt nume, distorsiune. Din punct de vedere tehnic, distorsiunea audio este orice modificare a semnalului original. Poate fi:
armonică – apar frecvențe noi, multipli ai semnalului original; de intermodulație – frecvențele se combină și nasc altele noi; de fază – sunetele ajung decalate în timp; de amplitudine – volumul diferă pe anumite frecvențe. Pentru ingineri, acestea sunt grafice, cifre, rapoarte THD și IMD. Pentru ascultători, sunt senzații: muzica nu mai curge liber, emoția se pierde, ceva sună ”rece” sau ”obositor”. Distorsiunea este felul în care entropia își face simțită prezența în lumea audio.
Vinilul – teatrul viselor imperfecte
Nicio tehnologie nu e mai vulnerabilă la entropie decât vinilul. Acul zgârie șanțurile, discul se uzează, zgomotul mecanic e omniprezent. Din perspectivă inginerescă, vinilul e un compromis imens. Și totuși, tocmai aceste imperfecțiuni îi dau farmec. Zgomotul subtil de fundal, micile variații mecanice, o anumită incoerență a imaginii stereo, etc – toate creează senzația de sunet cald. Pentru fanul vinilului, fiecare mic defect e o dovadă de viață. Ascult nu doar muzica, ci și istoria ei. Discursul artistului trece printr-un ritual mecanic, palpabil. Imperfecțiunea devine autenticitate.
Și, ironic, tocmai entropia, cu imperfecțiunile ei, face vinilul atât de iubit.
Digitalul – templul preciziei matematice
Digitalul promite altceva: precizie. Un fișier de 16 biți la 44,1 kHz (sau 24/192, DSD 512) stochează informația sonoră cu o fidelitate pe care vinilul nu o poate atinge. Un DAC modern reconstruiește semnalul aproape perfect. Dar entropia nu dispare. Ea se strecoară în jitter, în erorile de conversie, în limitările algoritmilor. Și, paradoxal, uneori perfecțiunea digitală pare rece. Fanul digitalului se apără. Perfecțiunea e emoția mea. Să știu că ascult exact ce a înregistrat artistul mă face fericit.
Creierul uman – ultimul teren de joacă al entropiei
Chiar dacă lanțul audio ar fi perfect, entropia tot ar câștiga. Pentru că urechea și creierul nostru nu sunt neutre. Creierul recunoaște sunetele prin potrivirea lor cu tiparele din memorie. Dacă semnalul e clar, recunoașterea e rapidă. Dacă e distorsionat, procesul devine mai lent și mai obositor. Este ca atunci când privești o fotografie blurată: poți să o înțelegi, dar îți ia timp. Problema este că muzica nu așteaptă. Ea curge. Dacă mintea e ocupată să descifreze codurile greșite cu care muzica este rescrisă digital, emoția se pierde. Ultima frază este unul din exemplele unde entropia acționează. Nu vă limitați mintea doar la acest exemplu. Sunt multe alte variabile.
Totuși, paradoxal, unele distorsiuni sunt percepute ca plăcute. Distorsiunile armonice de ordin par, cele generate de lămpi, seamănă cu armonicele naturale ale instrumentelor. Creierul le recunoaște și le îmbrățișează. Entropia știe să fie și o vrăjitoare gata să vă mănânce creierul audiofil și o zână bună gata să vă ofere iubirea ei necondiționat.
Vinil vs. Digital – două moduri diferite de a dansa cu entropia
Ceea ce uită atât fanul vinilului, cât și fanul digitalului, este că amândoi dansează cu aceeași parteneră: entropia. Vinilul dansează pasional, cu pași imperfecți, cu zgomot de fundal și variații mecanice. Dar acest dans poate însemna viață, căldură, emoție. Digitalul dansează matematic, precis, posibil steril. Dar pentru unii, acest dans al exactității e cel mai frumos. Niciunul nu scapă de entropie. Unul o îmbrățișează zgomotos, celălalt o ascunde sub algoritmi. Dar ea e acolo, în ambele cazuri.
Lecția entropiei pentru audiofili
De ce există distorsiune? Pentru că există entropie. Pentru că universul refuză ordinea absolută. Pentru că orice lanț audio, oricât de scump, introduce imperfecțiuni. Pentru că până și creierul nostru filtrează și distorsionează realitatea. Lecția entropiei e simplă: perfecțiunea nu există. Putem să o căutăm, să o măsurăm, să ne apropiem de ea. Dar la final, muzica nu e despre perfecțiune. Muzica e despre emoție. Și poate că adevărata artă a audiofiliei nu este să fugim de entropie, ci să o alegem pe cea care ne place. Să acceptăm că un mic fâșâit de vinil sau o armonică suplimentară produsă de lămpi pot genera mai multă emoție decât un fișier digital, dar și că, un fișier digital poate oferi o imersiune greu de atins când asculți un vinil.
Concluzie: să trăim cu diva în fiecare zi și să o acceptăm așa cum este
Vinilul sau digitalul? Nu există câștigător. Există doar alegeri diferite de a conviețui cu entropia. Vinilul o transformă într-un spectacol teatral, digitalul într-un algoritm matematic. Dar în ambele cazuri, entropia câștigă. Și asta nu e un motiv de tristețe. E o lecție de viață. Perfecțiunea absolută nu există, dar frumusețea se ascunde adesea în imperfecțiuni.
Așa că ridic paharul cu mine însumi, apasă „Play” pe playerul digital sau cobor acul pe disc. Entropia e deja acolo, chicotind. Dar muzica, cu emoțiile ei, e la fel de vie și nu am de gând să renunț la ea.
Aștept opiniile voastre aici, pe blog, sau pe grupurile audiofile găzduite de platformele de social media.
Articol scris de Robert Fleșcan
Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 7 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.