Metal

[Strauss]

RAMMSTEIN - 12 iulie 2017 - Arènes de Nîmes

[Andi]

Revin cu recomandarea Kee of Hearts, după mine albumul anului în metal. Și nu doar după mine. Mai ales că înainte de lansare, încă de când au auzit că se adună trupa pentru album, cei mai mulți au făcut mișto. Că are Kee Marcelo păr după ce a fost chel și altele de genul.

Iar albumul a depășit așteptările tuturor. Tăticii încă știu să scoată hard rock de calitate maximă. Tommy Heart are o voce mai bună ca niciodată.

După ce au făcut mișto, acum toți se agită să le rezerve turnee.

">https://www.youtube.com/watch?v=Pt9SRbvq-BU

Personal, pentru mine piesa anului în metal rămâne A new dimension, cu finalul ei fantastic.

">https://www.youtube.com/watch?v=dV9f2Ces2pE

[dinica]

Pentru mine albumul de anul trecut al celor de la Opeth ramane numarul 1.

">https://www.youtube.com/watch?v=LhqijfqecvA&list=RDLhqijfqecvA&t=93

">https://www.youtube.com/watch?v=Kfpnwk-DXrA&index=2&list=RDLhqijfqecvA

[Andi]

Chiar ar merge Sorceress în hi-res la întâlnirea de pe 4.

[Andi]

Câteva albume de mare excepție apărute foarte recent:

Satyricon - Deep Calleth Upon Deep

(

">https://www.youtube.com/watch?v=MAYKQt93Jtc)

Enslaved - E (sunt unele piese aici care, cred eu, anunță viitorul metalului)

(

">https://youtu.be/GRlhMyXmTYQ)

Samael - Hegemony

(

">https://www.youtube.com/watch?v=hL4u-rs4GAQ)

[Andi]

Defining moments from the 90s

Immortal - Blashyrkh, dat pe TVR doar după 12 noaptea

">https://www.youtube.com/watch?v=NP0H491rRFU

Satyricon - Mother North, varianta necenzurată, cu o Monica Braten în toată splendoarea ei goală

La începuturile youtube-ului, dacă postai videoclipul ăsta te ardeai

">https://www.youtube.com/watch?v=Ea1MLx9uaXc

[Andi]

Mayhem este probabil singura trupă din lume care a intrat în legendă și a devenit cunoscută pe plan mondial încă dinainte de a-și lansa primul album.
Evenimentele de la începutul anilor 90 sunt arhicunoscute și probabil deja plictisitoare pentru cei care sunt în domeniu, însă le voi recapitula foarte pe scurt pentru cei străini de black metal: piese fanion gen Freezing Moon sau Funeral Fog au fost scrise pe fundalul unor întâmplări absolut terifiante care probabil ar fi părut exagerate și într-un film de Hollywood, însă, așa cum se știe, viața bate filmul. Vocalistul Dead se sinucide dezamăgit de lumea în care trăia, este găsit cu creierii zburați pe pereți de către chitaristul Euronymous care îi adună creierii de pe pereți pentru a face ulterior niște coliere din oscioarele creierului. Nu uită să și fotografieze scena, fotografie care va orna coperta următorului EP al trupei. Între timp, membrii formației participă la câteva zeci de incendieri de biserici din Norvegia, de o valoare inestimabilă, iar chitaristul Euronymous menționat mai sus este ucis cu zeci de lovituri de cuțit de către basistul trupei, Varg Vickerness. Care intră în închisoare pe câteva zeci de ani, între timp reușește cumva să iasă fiind prins din nou și găsit cu armament greu în portbagaj.
Interesant este că faptele trupeților au ajuns și în presa românească a vremii, însă, deoarece Internetul era cvasi-inexistent în România în acea vreme, ele au ajuns mai mult prin „telefonul fără fir”, total distorsionate. De exemplu, Black Metal Circle în presa românească era dat ca „Black Metal Mafia”, iar în loc de Varg Vickerness apăruse ca criminal nu mai puțin celebrul Fenriz de la Darkthrone, acest lucru probabil șocându-i pe în mod sigur puținii fani români ai creatorului altui album legendar, „Transilvanian Hunger”.
Energia tenebroasă și încărcată de mister a acestor întâmplări poate fi resimțită în piese ca Freezing Moon, de fapt în întreaga atmosferă a obsedantului De Mysteriis Dom Sathanas, în care un criminal cântă alături de victima sa, pe versurile unui sinucigaș.
Ce frapează la acest album, de fapt la toate creațiile celor din Mayhem este sound-ul atemporal, futurist, elitist.
Mayhem sunt de neatins compozițional și instrumental. Fiecare album având totuși un sunet unic. Fiecare album fiind însoțit din nou de diverse fapte „reprobabile”. 
Luați individual, membrii trupei par niște imbecili cu acte. Cu atât mai ciudate par albumele lor. Cum de reușesc niște cretini să scoată ceva de elită? Poate ar fi pe undeva explicabil dacă ar avea în spate vreun manager genial și un management puternic, care să pompeze bani în brandul lor și să-i gestioneze inteligent. Însă cei din Mayhem sunt complet de capul lor și nu pot fi gestionați. Aceasta este aura lor de mister.
Albumele lor sunt considerate Elită de către puriștii genului, casa de discuri Season of Mist, simțind că deține găina cu ouă de aur le scoate creațiile în ediții cu un design deosebit, așa cum se cuvine unei trupe fanion.
Iar legenda lor continuă și în mod sigur i se vor adăuga alte întâmplări care peste mulți ani vor părea greu de crezut și probabil vor intra în câteva „legende urbane”.

 

[bogdanozaurus]

Asta era mai buna la revista. Parerea mea.

[Andi]

Nu sunt vreun mistic de felul meu, dar consider că uneori, în multe situații, o forță superioară își face simțită prezența. Că o fi vorba de Dumnezeu sau de extratereștri, habar nu am. Dar este acolo. Inclusiv în muzică.

Unul dintre albumele în care eu consider că o forță superioară omului și-a băgat nasul este Like Gods of the Sun, al celor de la My Dying Bride.

De câte ori văd carcasa acestui cd îmi amintesc de un review antologic scris de o gacică (!!!) în vechea revistă de la noi, Pop Rock&Show. Undeva prin anii 90. Review-ul era pentru albumul When Dream and Day Unite, Dream Theater. Tipa era atât de obsedată de acest album, era atât de pătrunsă de el, încât relata cu lux de amănunte cum ține ea cd-ul respectiv în mai multe pungi și într-o cutie specială, deoarece nu suporta ideea că vreo muscă sau vreun microb s-ar putea pune pe el. Era venerație pură.

Cam așa și eu cu acest album. 

„Like a thief in the night,
The wind blows so light.
It wars with my tears,
That won't dry for many years.”

Versurile, care par scrise de o reîncarnare a lui Byron, sunt absolut răscolitoare. Vocea lui Aaron Stainthorpe este răvășitoare prin frumusețea ei. Și peste toate acestea, se află VIOARA. Acea vioară magică a lui Martin Powell, care pare să susure vrăji. Irepetabilă, deoarece chiar cei din My Dying Bride au încercat să o repete de mai multe ori și nu au mai reușit.

Pe parcursul pieselor sunt câteva întorsături de instrumentație care te pun serios pe gânduri, în ceea ce privește atât metoda de execuție, cât și ideea în care au fost concepute. 

Acest album a fost un moment unic în timp. Manifestarea unei forțe, zic unii, printre care și eu.

Cei de la fanzine-ul cult chronicleofchaos (ce vremuri....) spuneau că prin acest album My Dying Bride a devenit cea mai bună trupă de pe fața pământului.

 

 

[Andi]

Un album după care am așteptat exagerat de mult până să îmi vină pe comandă.

Un album destul de atipic în discografia Deicide, datorită riffurilor demențiale, dar melodice, ale lui Ralph Santolla. Este și cel mai melodic album al celor de la Deicide. Lucru care probabil nu prea i-a convenit lui Glenn Benton, de a schimbat brusc macazul, revenind la atonalitățile specifice cu următorul album. Probabil i s-a părut că acest album a ieșit prea gay, sau ceva de genul.

Oricum ar fi, e o realizare de mare excepție și, ironic, considerat unul dintre cele mai bune albume ale lor chiar și de către fanii hardcore Deicide.

[Andi]

Acum 39 minute, DJPocaitul a spus:

Forta aceea superioara pe care-o simti este o forta malefica !!! Metalul nu este ceva de la Dumnezeu. Oricum,nu ma mira,ptr.ca esti in afara credintei. 

Să știi că, dimpotrivă, sunt un om foarte credincios. Dar nu văd nicio legătură între credința personală și entertainment-ul reprezentat de metal.

[Andi]

Ca să (ne) revenim:

Ihsahn e un artist desăvârșit, extrem de respectat în comunitatea metal.

Din păcate are o problemă în concerte: cei care vin se așteaptă să audă un fel de Emperor-revisited. Din păcate pentru ei, capitolul Emperor s-a cam încheiat pentru Ihsahn, așa că spectatorii au parte de un fel de combinație metal-black-progressive-jazz. La pasajele soft spre jazz, majoritatea celor veniți stau cam buimăciți și nu prea înțeleg ce se întâmplă, iar la tempo-urile mai alerte încep să se agite amintindu-și că îl au în față pe legendarul Ihsahn.

Ihsahn este o personalitate foarte evoluată, cu un IQ cu mult peste medie și, după cum spun mulți ziariști care i-au luat interviuri, o discuție cu el te ajută să faci un upgrade serios la firmware-ul propriu.

Recomand orice album de-al lui.

[Andi]

Continuăm prezentările metalice.

(Notă: toate pozele albumelor puse aici sunt ale albumelor mele reale, nu luate de pe net.)

Pe Divine Intervention se află ceea ce consider eu a fi cea mai bună piesă Slayer, și anume Divine Intervention. O compoziție monumentală. La o piesă de acest gen se aude, de exemplu, cât de importantă este o sursă bună. Cel mai bine sună redată de XA50ES, cu sunetul lui masiv, „larger than life”.

Albumul a fost scos în 1994 și are un sound specific metalului din acea perioadă.

Un album destul de controversat la vremea lui, din cauza versurilor.

Atât imaginea de pe CD-ul în sine, cât și partea interioară a bookletului sunt destul de creepy (și reale!) și mai bine nu pun poze cu ele aici, poate sunt unii mai sensibili.

Cum bine zice review-erul de la Metal Hammer, mai ales despre muzica acestui album: „I am speechless!”

[Andi]

Cei mai mulți cunosc Tiamat după celebrul lor album Wildhoney, care este cel mai vândut album de doom metal și cel mai vândut album al casei de discuri Century Media.

Este pe acest forum un link către piesa Gaia, puteți auzi geniul componistic care i-a dominat pe trupeți în acea perioadă.

Wildhoney a fost lansat în Roma în 1994, iar la lansare s-a lăsat cu geamuri sparte ale magazinului respectiv, trupe de poliție, pe scurt: un adevărat scandal.

Puțini știu că acea psihoză de a pune mâna pe Wildhoney nu s-a datorat albumului Wildhoney (pe vremea aceea netul era limitat și posibilitatea de a auzi albumul înainte de lansare era aproape nulă), ci s-a datorat albumului anterior, și anume Clouds.

Un album cu piese impresionante, ascultabil chiar și de către cei care nu prea agreează metalul, datorită muzicalității lui și geniului componistic al lui Johan Edlund, aflat la apogeul lui creativ.

Ediția pe care o prezint în poză este o ediție limitată scoasă în 2012, parte a masivei campanii de reeditări Century Media, așa zisa campanie „Death Certificate Black Disc”. Practic, albumul este editat pe un CD negru. Și este remasterizat. Dacă remasterizarea sună mai bine sau nu decât versiunea originală, nu știu, deoarece nu am versiunea originală. Sună însă suficient de bine încât să nu îmi doresc o altă versiune,

[Andi]

Marduk. O trupă căreia îi place să epateze, însă nu gratuit: tot ceea ce au scos este de super calitate. Par mereu actuali și de fiecare dată par la primul lor album, deși au peste 20 de ani de activitate. Cumva au reușit să rămână de fiecare dată relevanți și am încredere că acești suedezi vor rămâne la fel și pe viitor.

Albumul La Grande Danse Macabre a urmat ultra violentului Panzer Division Marduk, care s-a vrut un fel de replică black metal la Reign in Blood. Dacă a reușit sau nu, încă se dezbate, cert e că albumul respectiv e un amalgam de tancuri, mitraliere și riffuri violente de black metal.

La Grande Danse Macabre a fost un fel de relaxare (dacă se poate vorbi de așa ceva în cazul celor de la Marduk), adică piesele au devenit mai complexe, mai profunde, mai lente (poate un cuvânt nepotrivit, dar după ce asculți Panzer..., Grande Danse chiar așa pare!)

Sigur, atunci când e vorba de black metal (de calitate), trebuie să treci peste violența sunetului, să asculți de mai multe ori și vei descoperi geniul wagnerian din spatele structurilor muzicale. E ca și când o parte din Wagner s-a întrupat în zecile de trupe care creează black metal de top (de fapt, nenumărate trupe l-au și decretat pe Wagner ca influență primară). La Wagner se vorbea de „muzica infinitului”. În black metal se poate vorbi fără îndoială de „riffurile infinitului”.

[Andi]

Of, știu că am neglijat mult metalul în ultima perioadă. Chestia e că noua mea pasiune pentru clasică îmi ocupă tot timpul. Mi se pare că nu o să-mi ajungă o viață să gust suficient din geniul clasicilor.

Însă nu aș vrea ca acest thread să moară. Metalul rămâne prima mea dragoste. Chiar dacă se zice că cea de-a doua dragoste e cea mai profundă, prima tot nu se poate uita

 

Unul dintre cele mai bune albume Slayer (probabil că asta nu sună foarte bine pentru Tudor  ), dar eu sunt fan Slayer de o viață și cred că îmi pot permite să spun care dintre albumele lor sunt cele mai bune 

Este cel mai slow (mă rog, slow comparativ cu „standardele” Slayer) și cel mai „atmosferic” (cei care se așteaptă la ceva gen Klaus Schulze lăsați orice speranță  ).

Tom Araya în full clean voice și, zic eu, cea mai bună formă a lui.

 

Dacă versuri gen:

I'll show you sights that you would not believe

Experience pleasure thought unobtained

At one with evil that has ruled before

Now smell the stench of immortality.

You spill the blood

Eternal soul...

nu vă spun nimic, înseamnă că sunteți niște pussies  

Albumul sună foarte mișto pe un CD204, cu un farmec aparte.

[Andi]

Sunt într-o adevărată dezbatere cu câteva persoane.

Vă rog să îmi spuneți părerea voastră: vocea care începe la 1:34 și se termină aproximativ la 1:38 are un efect de ecou deliberat sau nu? Eu spun că există un efect de ecou deliberat pe înregistrare, însă cei mai mulți de aici spun că e doar o iluzie auditivă.

Probabil e mai greu pe youtube, dar nu am cum să pun un alt link la piesa respectivă.

 

 

[dinica]

Nu aud ecou via youtube.

Am exact aceeasi editie Slayer. Pentru mine albumul acesta este un fel de DSOTM al thrash-ului.

[Andi]

Acum 6 minute, dinica a spus:

Am exact aceeasi editie Slayer. Pentru mine albumul acesta este un fel de DSOTM al thrash-ului.

Perfect spus!!!

[Andi]

@trancotistu, nu am înțeles dacă auzi sau nu un ecou acolo.

Ce naiba, doar eu îl aud??!! Aș putea băga mâna în foc că acolo există un ecou. Îl aud chiar și pe youtube.

[Andi]

A, am postat în același timp cu tine, deci îl auzi, corect?

[dinica]

O sa imi arunc castile Sennheiser-rile Momentum pe geam.

[Andi]

Acum 6 minute, trancotistu a spus:

e mixajul

 

Clar, așa zic și eu! Deci nu am eu auzenii.

Nu-mi vine să cred, suntem aici patru persoane, doar eu îl aud, restul spun că nu există, unul zice că de fapt e o iluzie și „creierul vrea să-l audă” dar că nu există în realitate pe înregistrare.

[Andi]

O trupă care a îmbătrânit frumos: Europe.

Noul lor album, Walk the Earth, (ascultat în format flac 24/96) e o plăcere. Fără a rămâne cantonați în glam/hair metalul care i-a consacrat, cei din Europe și-au dat seama că au o vârstă și trebuie să evite ridicolul. 

Albumul e o combinație de blues/classic rock foarte matur, cu multe accente de rock progresiv clasic, cu multe influențe din anii 70, chiar și 60. De multe ori senzația e că asculți un album apărut la începutul anilor 70, odată cu explozia Deep Purple, și doar structurile muzicale si producția, totuși modernizate, îl fac să sune actual.

Rockul (prog rockul) anilor 70 pare să fie din ce în ce mai experimentat de multe trupe.

Repet, Europe e o trupă care știe să evite ridicolul.

Și când spun „ridicol” mă gândesc la Def Leppard, i-am văzut și zilele trecute dând concerte cu Taylor Swift...sunt îngrozitor de penibili, vor să arate că încă sunt tineri și virili...nu-mi dau seama cum se pot prosti în halul ăsta, toți cu operații estetice, chiar dezgustător, pur și simplu nu par capabili să iasă din formula cu care au dat lovitura. O trupă pe care am iubit-o atâta, acum mă simt eu ridicol să văd penibilul lor. 

Pe scurt, recomand Walk The Earth, dacă aveți chef de ceva mai ușor, mai aerisit, dar de foarte bună calitate. Clasic.

 

 

[dinica]

Soen - am dat peste ei la Sport Total FM. Radioul cu cel mai bun rock din tara asta. Emisiunile de sport sunt putine la numar, practic emit in eter rock toata ziua.