Accuphase E-4000, trei ani mai târziu: samuraiul are o casă nouă (partea a-2-a)

În iulie 2023 publicam articolul dedicat amplificatorului Accuphase E-4000 (link catre articol). Aparatul a ajuns la mine pentru scurt timp, aflat în drum spre proprietarul său. A fost o întâlnire intensă, dar prea scurtă pentru a se transforma într-o relație adevărată. Am ascultat amplificatorul, am scris despre el, apoi am împachetat totul în cutie și mi-am luat la revedere. Asemenea episoade fac parte din viața unui pasionat HiFi. Prin sistemele noastre trec aparate interesante, uneori excepționale. Le ascultăm, le comparăm, încercăm să le înțelegem și, în cele din urmă, le returnăm. Au trecut aproape trei ani de la publicarea acelui articol. Între timp, s-a întâmplat ceva ce în 2023 nu plănuisem și nici nu încercasem să anticipez: mi-am cumpărat un Accuphase E-4000. De această dată, amplificatorul nu se mai afla în tranzit către altcineva. Cutia este pentru mine, telecomanda va rămâne pe măsuța de cafea, iar acele vu-metrelor urmează să se miște în fiecare seară în fața fotoliului meu.

De ce am cumpărat Accuphase

Este greu de explicat fără să transform povestea într-o încercare de justificare rațională a unei decizii profund emoționale. Noi, audiofilii, suntem foarte pricepuți la asemenea exerciții. Luăm o dorință, o îmbrăcăm în specificații, adăugăm câteva argumente despre impedanță, curent și factor de amortizare, apoi prezentăm rezultatul tipului din oglindă ca pe o investiție inevitabilă. Adevărul este mult mai simplu: mi-am dorit un amplificator Accuphase. Am pornit de la ideea unui amplificator Accuphase în Clasa A, însă am virat în ultima clipă către un amplificator în Clasa AB. Dorința nu a apărut brusc. A crescut încet în ultimii ani. Partea interesantă este că relația mea cu Accuphase nu a început printr-o iubire la prima audiție. Dimpotrivă. Prima mea iubire adolescentină a început într-un mod asemănător. Primele întâlniri nu au însemnat mare lucru. Nu am simțit fiorul despre care citisem prin cărți și nici nu am auzit vreo orchestră imaginară cântând în fundal. Aveam chiar senzația că fata aceea era complet nepotrivită pentru mine. Părea că venim din lumi diferite și că între noi nu se putea întâmpla nimic important. Apoi s-a petrecut ceva misterios. Nu îmi amintesc ziua, conversația sau gestul care a schimbat totul. Poate că nici nu a existat un moment precis. Probabil au fost mai multe întâlniri, priviri și întâmplări aparent lipsite de importanță care s-au adunat în tăcere. La un moment dat, fără să pot explica în cuvinte când și cum se produsese transformarea, eram îndrăgostit.

Cu Accuphase s-a întâmplat aproape la fel.

Nu a fost dragoste la prima audiție. Primele întâlniri nu mi-au dat sentimentul că descoperisem marca potrivită pentru mine. Dimpotrivă, ani întregi am privit aparatele Accuphase cu admirație, dar și cu o anumită distanță. Le respectam construcția, istoria și precizia, însă eram convins că gusturile noastre nu se potrivesc. În urmă cu aproximativ 25 de ani mă aflam la începutul drumului audiofil. Descopeream HiFi-ul, învățam să ascult și încercam să înțeleg de ce două amplificatoare cu specificații aparent asemănătoare puteau produce reacții atât de diferite. Ca orice audiofil tânăr, căutam sunetul care să mă impresioneze imediat. Voiam energie, atac, detalii evidente și senzația că fiecare schimbare din sistem deschide o fereastră nouă către înregistrare. Răbdarea, echilibrul și rafinamentul nu se aflau neapărat în partea de sus a listei. La începutul pasiunii vrem, de obicei, ca sistemul să ne demonstreze permanent cât este de performant. Nu este suficient să cânte. Trebuie să ne arate fiecare detaliu, să mute pereții camerei și, dacă se poate, să ne confirme după primele treizeci de secunde că banii au fost cheltuiți în mod înțelept. În anii care au urmat am ascultat aparate Accuphase în multe sisteme și în situații diferite. Unele întâlniri au fost scurte, altele mi-au oferit suficient timp pentru a înțelege mai bine caracterul mărcii. De fiecare dată am admirat construcția, atenția pentru detalii și acea senzație că aparatele fuseseră proiectate de oameni care nu acceptau improvizația. Cu toate acestea, plecam aproape mereu cu aceeași concluzie: Accuphase nu este pentru mine. Mi se părea un sunet prea așezat, prea politicos și poate prea preocupat să păstreze ordinea. Eu căutam mai multă explozie, mai multă nervozitate și un sunet care să mă prindă de rever încă din primele minute. Accuphase îmi vorbea calm, în timp ce eu așteptam ca amplificatorul să ridice vocea. Respectam marca, dar nu simțeam dorința de a avea unul dintre aparatele sale în propriul sistem. După 25 de ani de pasiune audiofilă, gusturile mele sonore nu mai sunt aceleași. Atacul a rămas important, dar am început să fiu atent și la ceea ce se întâmplă după atac: dezvoltarea notei, culoarea timbrală, decăderea și tăcerea în care aceasta dispare. Detaliul continuă să mă intereseze, însă nu mai vreau să fie proiectat în față asemenea unui agent de vânzări care își ține prezentarea la zece centimetri de chipul meu. Astăzi caut densitate tonală, naturalețe, fluiditate și un sunet pe care să îl pot asculta ore întregi. Vreau ca vocile să aibă corp, instrumentele să păstreze materialul din care sunt construite, iar scena sonoră să respire fără să pară desenată cu rigla. Prefer un amplificator care mă convinge după trei ore, nu unul care mă cucerește în primele trei minute și mă obosește înainte de sfârșitul albumului. Probabil că, în această perioadă, Accuphase a început să se apropie de gusturile mele. Sau poate eu am început să mă apropii de Accuphase. Acum, în timp ce scriu aceste rânduri, încerc să identific momentul precis în care sigla verde a încetat să mai fie doar numele unei mărci respectate și a devenit un obiect al dorinței. Nu îl găsesc. Nu a existat o revelație spectaculoasă, o anumită piesă sau o audiție după care să fi spus: „Acesta este amplificatorul pe care trebuie să-l cumpăr.” Transformarea s-a produs lent și aproape pe ascuns. Poate a început cu imaginea unui aparat văzut într-un sistem. Poate cu mișcarea liniștită a acelor vu-metrelor. Poate cu o audiție în care sunetul nu a încercat să mă impresioneze și tocmai de aceea a rămas în memorie. Toate aceste momente s-au adunat undeva în fundal, până când sigla verde a început să însemne pentru mine mai mult decât numele Accuphase. Uneori pasiunea nu poate fi redusă la ceea ce auzim. Contează și ceea ce simțim în fața obiectului, povestea companiei care l-a construit și valorile pe care le asociem cu el. În cazul Accuphase, atracția mea s-a legat tot mai mult de Japonia și de felul în care îmi imaginez relația acestei societăți cu precizia, disciplina, continuitatea și respectul pentru lucrul bine făcut. Evident, și japonezii pot construi obiecte banale, iar originea geografică nu transformă automat un aparat într-o operă de artă. Nu orice produs fabricat în Japonia a fost atins, înainte de ambalare, de spiritul unui samurai pensionat. În cazul Accuphase există însă o coerență care se întinde pe mai bine de jumătate de secol. Produsele companiei nu par create pentru a seduce piața timp de șase luni și pentru a fi uitate după lansarea generației următoare. Sunt destule companii HiFi în prezent care funcționează în acest fel. Accuphase construiește pentru o viață. Mi-am dorit să am un asemenea aparat. Nu doar să îl testez, să îl fotografiez și să scriu despre el, ci să fie al meu. Să îi cunosc sunetul dincolo de emoția primelor ore. Să îl ascult în seri obișnuite, nu numai în acele sesiuni de testare în care ascult trei albume de referință și mă pregătesc să examinez fiecare respirație a inginerului de sunet. Voiam să descopăr cum se comportă atunci când nu îl mai testez, când nu mai caut basul, scena sau microdetaliul și rămân doar eu cu muzica. Alegerea a avut legătură și cu încrederea că E-4000 poate deveni un aparat pe care să îl păstrez mult timp. După atâția ani de pasiune, această idee a început să cântărească mai mult decât înainte. La început ești atras de schimbare. Fiecare aparat promite o lume nouă, fiecare tehnologie pare capabilă să rezolve problema pe care abia ai descoperit-o, iar fiecare audiție deschide o altă ușă. Cu timpul, începi să înțelegi că nicio ușă nu duce spre capătul drumului. Dincolo de ea se află doar o altă cameră, alte cabluri, alte îndoieli și, inevitabil, alt audiofil care îți explică de ce sistemul tău nu poate cânta cu adevărat până nu schimbi alimentarea routerului.

Înainte de Accuphase am avut un Luxman L-507Z, un alt amplificator japonez și, fără nicio exagerare, un aparat excepțional. L-am iubit și prețuit. În combinație cu boxele Marten Django XL, Luxman oferea control, rafinament, transparență și suficientă energie pentru ca muzica să se desfășoare fără constrângeri. A fost unul dintre acele amplificatoare cărora cu greu le poți găsi puncte slabe. Îl admiri fără rețineri și te bucuri de muzică alături de el. Nu l-am schimbat pentru că suna prost. Nu îi lipsea puterea, nu avea un defect ascuns și nu exista o incompatibilitate evidentă cu boxele Marten. Nu m-am trezit într-o dimineață descoperind că scena sonoră se prăbușise, că basul devenise leneș sau că sopranele sunau ca și cum ar fi cântat printr-o răzătoare. Luxman L-507Z continua să fie același amplificator extraordinar.

Tocmai de aceea, decizia de a-l înlocui este greu de explicat.

În HiFi există schimbări făcute pentru a rezolva o problemă și schimbări făcute pentru a urma o dorință. Prima categorie este ușor de argumentat: nu ai suficientă putere, sistemul este prea luminos, boxele sunt greu de controlat sau anumite funcții îți lipsesc. A doua categorie este mult mai periculoasă, pentru că nu pornește de la un defect al aparatului, ci de la neliniștea proprietarului. Luxman nu pierduse nimic. Eu eram cel care începuse să privească în altă direcție. Uneori alegem un aparat nu fiindcă este demonstrabil superior, ci fiindcă povestea lui se potrivește mai bine cu locul în care am ajuns noi. Aceasta este povestea mea reală. Sigla verde, fascinația pentru istoria mărcii, amintirea întâlnirilor din trecut, schimbarea gusturilor mele și ideea unui aparat pe care să îl păstrez mulți ani au lucrat împreună. Încet, aproape fără să observ, E-4000 a încetat să mai fie amplificatorul despre care scrisesem în 2023 și a devenit amplificatorul pe care îmi doream să îl văd în propriul sistem. După 25 de ani de pasiune, am început să caut mai puțin următorul upgrade și mai mult un partener pe termen lung. Un aparat pe care să nu îl privesc imediat ca pe o etapă provizorie. Un amplificator suficient de puternic pentru boxele mele, suficient de rafinat pentru gusturile mele actuale și suficient de bine construit încât întrebarea „ce urmează?” să poată fi amânată. Nu voi spune că E-4000 este ultimul meu amplificator. Un audiofil care rostește asemenea cuvinte riscă să fie pedepsit de univers prin lansarea, după două săptămâni, a unui model nou. Pot spune însă că l-am cumpărat cu intenția sinceră de a-l păstra. În iulie 2023, Accuphase E-4000 a intrat pentru scurt timp în sistemul meu și a plecat către proprietarul său. Aproape trei ani mai târziu, un alt E-4000 a intrat în aceeași cameră. De această dată nu mai este în tranzit.

De această dată, samuraiul a venit acasă.

Te poate interesa:

Ce se află sub armura samuraiului

Pentru că despre E-4000 am scris pe larg în 2023, nu are prea mult sens să reiau aici întreaga prezentare tehnică. Totuși, înainte să ajung la partea care mă interesează cu adevărat – cum sună acum, în sistemul meu și fără presiunea unui test de câteva zile – cred că merită să ne reamintim ce se află sub carcasa aurie.

E-4000 este un amplificator integrat în Clasa AB care împrumută o parte din soluțiile dezvoltate de Accuphase pentru amplificatoarele sale separate. Etajul final folosește tranzistori bipolari de putere într-o configurație cu patru perechi paralele push-pull pentru fiecare canal. Puterea declarată este de 180 W/canal în 8 ohmi și 260 W/canal în 4 ohmi. Sunt cifre serioase, dar nu ele mi se par partea cea mai interesantă a construcției.

În zona de preamplificare găsim AAVA – Accuphase Analog Vari-gain Amplifier – sistemul proprietar de control al volumului. Ideea este diferită de cea a unui potențiometru clasic, care introduce o rezistență variabilă în calea semnalului pentru a-l atenua. AAVA transformă semnalul de intrare în mai multe componente de curent, iar nivelul este stabilit prin combinarea acestora, după care semnalul este convertit din nou în tensiune. Totul se petrece în domeniul analogic.

În E-4000, Accuphase a revizuit serios această secțiune. Amplificatoarele buffer au fost mutate foarte aproape de conectorii de intrare pentru a reduce zgomotul indus înainte ca semnalul să ajungă la AAVA, iar circuitul ANCC – Accuphase Noise and Distortion Cancelling Circuit – este folosit pentru reducerea suplimentară a zgomotului și distorsiunilor. Este genul de inginerie Accuphase care nu produce neapărat un slogan spectaculos pentru coperta unei reviste, dar spune multe despre filosofia companiei: dacă un circuit funcționează bine, nu îl arunci la gunoi pentru că departamentul de marketing are nevoie de o tehnologie nouă. Îl rafinezi.

Secțiunea de putere este construită după principiul amplificatorului de instrumentație, cu transmisie balansată a semnalului, o soluție aleasă pentru îmbunătățirea respingerii zgomotului. Amplificarea folosește feedback de curent, iar Accuphase a lucrat intens și la reducerea impedanței circuitului de ieșire. Rezultatul este un factor de amortizare declarat de 800 – cu aproximativ 33% mai mare decât la precedentul E-480.

Alimentarea arată exact așa cum te-ai aștepta de la un amplificator de aproape 25 de kilograme: un transformator toroidal masiv, de eficiență ridicată, secondat de condensatoare mari de filtraj. Circuitul de protecție renunță la releele mecanice convenționale din calea ieșirii și folosește comutatoare MOS-FET, contribuind la reducerea impedanței pe traseul către bornele boxelor.

Dacă scoți capacul, toate aceste lucruri devin mai ușor de înțeles. Interiorul lui E-4000 are ceva din ordinea unei uzine japoneze în miniatură. Plăcile sunt așezate geometric, secțiunile sunt clar delimitate, traseele sunt scurte, iar cablurile nu par să fi fost puse acolo unde a mai rămas puțin loc. Nu există nimic demonstrativ sau extravagant. Doar foarte multă ordine.

Este probabil una dintre explicațiile pentru care aparatele Accuphase îmi transmit acea senzație aparte de obiect construit pentru mult timp. Nu pentru următorul ciclu de marketing și nici pentru momentul în care proprietarul începe să citească despre modelul care îl va înlocui.

E-4000 are și o latură modulară interesantă. Două sloturi permit instalarea unor plăci opționale – de exemplu DAC sau phono – fără ca amplificatorul de bază să fie construit în jurul unor circuite digitale care inevitabil vor îmbătrâni mai repede decât secțiunea analogică. Mi se pare o soluție foarte Accuphase: păstrezi amplificatorul și schimbi, dacă este nevoie, ceea ce timpul și tehnologia fac perisabil.

Toate aceste date explică însă numai cum este construit E-4000. Nu explică de ce l-am cumpărat și, mai ales, nu spun mare lucru despre felul în care cântă.

Un factor de amortizare de 800 nu îți spune dacă o voce îți va produce piele de găină. Patru perechi de tranzistori în paralel nu îți spun dacă o orchestră va apărea în spatele boxelor. Iar un transformator toroidal suficient de mare încât să inspire respect atunci când ridici amplificatorul nu garantează că vei rămâne până la două noaptea ascultând încă un album.

Sistemul actual

Există însă o diferență importantă față de întâlnirea mea cu E-4000 din 2023. Amplificatorul s-a întors într-o casă în care, între timp, s-au schimbat lucrurile. Sistemul actual este format din Mac Mini & Audirvana, urmat de Intona (decuplator galvanic), Luxman DA-07X (DAC), Accuphase E-4000 (amplificator integrat) și Sonus Faber Sonetto VIII G2 (boxe audio). Este un context diferit și cred că merită subliniat acest lucru înainte de orice discuție despre sunet. Un amplificator nu cântă singur. Ceea ce auzim este rezultatul întregului lanț, al interacțiunii dintre componente, al boxelor și, inevitabil, al camerei. Mai ales schimbarea boxelor este importantă. E-4000 nu mai trebuie să conducă Marten Django XL, ci Sonus Faber Sonetto VIII G2. Din acest motiv, nu vreau să transform articolul într-o comparație artificială între ceea ce îmi amintesc că am auzit în 2023 și ceea ce aud astăzi. Au trecut aproape trei ani, sistemul s-a schimbat, iar memoria auditivă nu este un instrument de măsură pe care să-l putem calibra înainte de audiție. Există însă un avantaj mult mai important. În 2023 am avut la dispoziție câteva zile pentru a înțelege E-4000. Acum nu mai există termenul de returnare și nici presiunea testului. Pot asculta același amplificator săptămâni și luni, pot schimba muzica, pot reveni asupra unor impresii și, mai ales, pot vedea ce se întâmplă după ce dispare entuziasmul produs de apariția unei componente noi în sistem. Pentru mine, acesta este de fapt adevăratul test. Nu cum sună E-4000 în primele două ore. Ci dacă, după câteva luni, mai simt nevoia să mă gândesc la amplificator în timp ce ascult muzică.

Pentru asta trebuie să închidem fișa tehnică și să apăsăm Play.

Verdi – Messa da Requiem: „Dies irae” și „Rex tremendae”, aproape trei ani mai târziu

Aproape trei ani mai târziu am revenit la aceeași înregistrare. Acum, amplificatorul face parte dintr-un sistem diferit: Mac Mini cu Audirvana, Intona, Luxman DA-07X, Accuphase E-4000 și Sonus Faber Sonetto VIII G2. Nu este, așadar, o comparație de laborator între două audiții identice. S-au schimbat sursa, DAC-ul, boxele și, inevitabil, ascultătorul. Pot compara însă cele două experiențe și felul în care aceeași muzică ajunge astăzi la mine.

Prima diferență a apărut înainte să încep să analizez sunetul: boxele au dispărut complet. Nu au devenit doar mai greu de localizat. Pur și simplu nu mai existau ca surse sonore. Le vedeam în fața mea și știam exact unde sunt, însă muzica refuza să pornească din poziția lor. Vocile, corul și orchestra ocupau un spațiu independent, cu propriile dimensiuni și propria logică. În 2023 am fost impresionat de amploarea scenei și de separarea planurilor. Acum impresia a mers mai departe. Nu mai am senzația că sistemul construiește în fața mea o scenă sonoră foarte bună. Am senzația că sistemul a încetat să participe la eveniment. Nu ascult un sistem HiFi performant care încerca să reproducă o orchestră. Ascult orchestra. Realismul nu provine dintr-un exces de detalii sau din conturarea agresivă a vocilor și instrumentelor. Credibilitatea apare din relația dintre toate componentele sunetului: dimensiunea vocilor, distanța dintre planuri, energia corului, reverberația sălii și felul în care sunetele se nasc, cresc și dispar. Vocile au corp și prezență umană. Corul nu este o colecție de guri perfect decupate în spațiu, ci un organism uriaș, format din multe voci care respiră împreună. Orchestra nu pare împărțită didactic în sectoare, ca într-o diagramă pregătită pentru un curs de localizare stereo. Este un ansamblu viu, capabil să treacă de la fragilitate la violență fără să piardă legătura dintre muzicieni. Dinamica mi s-a părut mai naturală decât în audiția din 2023. Nu neapărat mai brutală sau mai spectaculoasă, ci mai apropiată de felul în care energia apare într-un eveniment real. Pasajele puternice nu par împinse înainte de amplificator pentru a-i demonstra rezerva de putere. Creșteau firesc din interiorul muzicii. Orchestra acumulează tensiune, corul se ridică, aerul începea să se miște, iar explozia vine ca o consecință inevitabilă.

Aceasta este diferența dintre dinamica impresionabilă  și dinamica plauzibilă. Prima te face să admiri sistemul. A doua te face să uiți că există.

Cel mai mult m-a impresionat culoarea spațiului în care fusese realizată înregistrarea. Nu am auzit doar reverberația unei săli, ci am simțit caracterul ei. Spațiul are densitate, dimensiune și o anumită nuanță întunecată. Vocile nu plutesc într-un gol perfect tăcut, ci sunt înconjurate de aerul acustic al înregistrării. Reverberația nu apare ca o coadă adăugată după fiecare notă. Se formează împreună cu sunetul, se răspândește în jurul lui și continua să trăiască după dispariția sursei. Pentru câteva minute am avut senzația stranie că acustica propriei camere s-a modificat. Spațiul familiar din jurul sistemului fusese înlocuit de spațiul înregistrării. Camera mea continuă să existe fizic, dar amprenta ei a devenit secundară. Peste ea se suprapusese o altă arhitectură, mai vastă și mai întunecată.

În 2023 scriam că încăperea s-a transformat într-o catedrală gotică. Imaginea rămâne valabilă, însă experiența actuală a avut mai multă credibilitate și mai puțin caracter demonstrativ. Atunci am fost impresionat de dimensiunea catedralei create de sistem. Acum am avut senzația că mă aflam în interiorul ei. Acum sistemul nu își încordează mușchii și nu îmi arăta cu degetul detaliile. Mă lăsa singur în fața muzicii.

Jan Harbeck Quartet – „Balanced”, aproape trei ani mai târziu

După violența aproape biblică a Recviemului lui Verdi, „Balanced” m-a readus într-un spațiu mai intim, construit în jurul dialogului dintre saxofon, pian, contrabas și tobe. Aici amplificatorul nu se mai poate ascunde în spatele puterii. Trebuie să urmărească ritmul, timbrul și acele variații minuscule care transformă executarea corectă a unor note într-o interpretare vie.

În 2023 am remarcat căldura sunetului, precizia ritmică și felul în care E-4000 păstra detaliile integrate în muzică. Aproape trei ani mai târziu, aceste calități există în continuare, dar impresia dominantă este alta: lipsa intervenției sistemului în reproducere.

Muzica se desfășoară cu un flow coerent, natural și organic. Nu simt că amplificatorul împinge ritmul, că DAC-ul luminează anumite detalii sau că boxele separă instrumentele pentru a demonstra cât de precis pot desena scena. Contrabasul și tobele stabilesc fundația, pianul intervine cu atacuri ferme, iar saxofonul se așază deasupra întregii construcții fără ca vreun element să pară desprins de restul ansamblului. Ritmul nu este produs de un singur instrument. Se naște din relația dintre cei patru muzicieni. Fiecare intervenție primește un răspuns, fiecare pauză păstrează tensiunea, iar notele par să curgă unele către altele fără întreruperi mecanice. Sistemul nu fragmentează interpretarea în bas, medii, înalte, atac și decădere. Toate aceste elemente există, dar nu cer să fie analizate separat. Detaliile sunt prezente: aerul împins prin ancia saxofonului, respirația interpretului, atingerea clapelor pianului, periile pe tobă și revenirea corzilor contrabasului după fiecare ciupitură. Totuși, nimic nu este scos forțat în față. Nu am senzația că ascult o demonstrație de rezoluție,că sunt la un eveniment audiofil unde flow-ul muzical este înlocuit cu sunete individuale perfect redate. Aud pur și simplu gesturile firești ale unor muzicieni care cântă împreună. Instrumentele au corp, căldură și materialitate. Saxofonul păstrează metalul și aerul, contrabasul are lemn și rezonanță, pianul are greutate, iar cinelele au o textură fină, lipsită de strălucire artificială. Detaliul nu transformă muzicienii în siluete perfect decupate într-un fundal negru. Le oferă prezență.

Din nou, boxele dispar complet. Nu mai ascult un sistem HiFi care reconstruiește atent imaginea unui cvartet. Senzația este că cineva a construit în fața mea camera unui studio de înregistrări, a adus instrumentele și i-a invitat pe muzicieni să cânte.

Spațiul nu pare golul abstract dintre boxe. Are dimensiuni, aer și propria sa culoare acustică. Pot simți apropierea dintre interpreți și felul în care sunetul fiecărui instrument se răspândește în încăpere înainte de a se amesteca firesc cu celelalte. Nu privesc patru imagini sonore așezate corect pe o scenă. Privesc patru oameni aflați în aceeași cameră. Aceasta mi se pare una dintre marile calități ale sistemului actual. Poate oferi foarte multă informație fără să transforme muzica într-un obiect de laborator. Este controlat, dar nu rigid; cald, dar nu lent; precis, fără să devină clinic. Mai presus de toate, păstrează curgerea interpretării.

În 2023, E-4000 mi-a arătat cât de frumos poate organiza și reda un cvartet de jazz. Astăzi, sistemul dispare, iar organizarea nu mai pare să-i aparțină. Rămân doar studioul, cei patru muzicieni și muzica desfășurându-se firesc în fața mea.

 Massive Attack – „Angel”, aproape trei ani mai târziu

În 2023 am folosit „Angel” pentru a afla dacă E-4000 are putere adevărată sau doar a fost umplut de departamentul de marketing cu promisiuni. Basul acestei piese cere extensie, control și capacitatea de a păstra limpezi frecvențele medii atunci când energia joasă începe să ocupe camera. Accuphase a răspuns atunci cu autoritate: bas profund, precis și suficient de puternic pentru a transforma audiția într-o experiență fizică. Aproape trei ani mai târziu, descopăr o altă calitate. Nu cantitatea de bas mă surprinde și nici forța loviturii, deși ambele continuă să fie impresionante. Noutatea este felul în care basul electronic capătă o poziție exactă și o formă proprie în interiorul scenei. Primele secunde pregătesc terenul, apoi basul apare din adâncime, înaintează lent către mine. Nu pare să pornească din cele două boxe și nici să se răspândească nediferențiat prin cameră. Îl percep undeva în spatele scenei, perfect centrat, de parcă inginerul de mixaj l-ar fi așezat acolo cu aceeași grijă cu care ar poziționa o voce. Este o senzație neobișnuită. Suntem obișnuiți să vorbim despre localizarea vocilor și instrumentelor, dar mai rar despre poziția precisă a unui bas generat electronic. De cele mai multe ori, frecvențele joase sunt percepute ca energie, presiune și fundație. Aici, basul devine un eveniment distinct. Are un loc al lui. Conturul basului este atât de bine definit, încât pare să aibă o formă geometrică. Nu este doar o undă care umple camera, ci un corp sonor dens, delimitat și așezat în centrul imaginii stereo. Senzația este că în adâncimea scenei există o singură sursă dedicată exclusiv producerii acelui sunet: un instrument imaginar, masiv, pe care nu îl pot vedea, dar a cărui prezență o pot indica aproape cu degetul. Fiecare pulsație pornește din același punct, crește, împinge aerul spre mine, fără să acopere restul muzicii. Basul are greutate și adâncime, dar păstrează ritmul și tensiunea piesei. Când vocea apare, rămâne stabilă deasupra fundației electronice. Cele două prezențe ocupă poziții diferite în scenă și nu se luptă pentru același spațiu. Basul continuă să pulseze din adâncime, în timp ce vocea înaintează și plutește în fața lui. Imaginea este aproape cinematografică: energia joasă construiește decorul, iar vocea introduce personajul ce pare să plutească la 1 metru de fundația acestui decor. 

În 2023 am remarcat latura de samurai a amplificatorului: forța ascunsă sub calm și eleganță. Această impresie rămâne valabilă. Diferența este că acum puterea pare mai bine organizată în spațiu. E-4000 nu doar controlează difuzoarele și presează camera. Ajută sistemul să transforme basul într-o prezență credibilă, precis localizată.

Nu aud două boxe mari încercând să producă o frecvență foarte joasă. Aud un singur obiect sonor, plasat în centrul și în adâncimea unei scene reale.

Basul din „Angel” nu mai este doar fundația muzicii. A devenit unul dintre personajele ei.
 

Concluzie

Pentru mine, E-4000 înseamnă tot ce am descris în acest articol: control, naturalețe, capacitatea de a organiza muzica fără să o fragmenteze și o putere ascunsă sub o politețe aproape japoneză. După aproape trei ani, nu simt că i-am descoperit limitele. Simt că am învățat să îi înțeleg mai bine calitățile.

Dar E-4000 nu înseamnă numai sunet.

Înseamnă și prezența lui fizică în cameră. Construcția impecabilă, care vorbește despre precizie japoneză și despre lucruri create să dureze. Sigla aceea verde-hipnotică, imposibil de ignorat, care pare să lumineze nu doar panoul frontal, ci și o mică zonă irațională din creierul audiofilului. Și, mai ales, senzația că nu am în casă doar un amplificator, ci un obiect cult, venit dintr-o lume construită în jurul răbdării, rigorii și respectului pentru detalii.

Știu, este o prostie emoțională, fără o bază obiectivă. Un aparat nu devine mai performant pentru că îl privesc cu admirație în timp ce îmi beau cafeaua. Dar îmi asum această slăbiciune. Pasiunea pentru HiFi nu a fost niciodată construită exclusiv din măsurători, specificații și comparații perfect controlate. Uneori ne atașăm de obiecte și pentru povestea pe care alegem să o vedem în ele.

Iar E-4000 pare să îmi spună în fiecare dimineață, prin lumina verde a siglei sale:

「ロバート、私たちの特別な島へようこそ。」
 

Articol scris de Robert Fleșcan

Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 8 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.