Test de soundbar-uri premium

Soundbar-ul a devenit un element extrem de util în ultimii ani, mai ales de când televizoarele au devenit din ce în ce mai subțiri.  Utilizatorul final vrea televizor cât mai subțire, dar și sunet cât mai bun, fără să își da seama că producătorii nu pot sfida legile fizicii: nu poți avea un televizor mai subțire ca o oglindă, dar în același timp și sunete joase adânci. Pur și simplu nu se poate.

Producătorii au trebuit să vină cu ceva care să aibă un design captivant, un sunet imersiv și să fie plug-and-play, în conformitate cu vremurile actuale. Primul soundbar a fost scos la sfârșitul anilor 90 de Altec Lansing. Însă a fost văzut mai degrabă ca o găselniță de marketing, decât ca ceva util. Companiile japoneze au preluat însă ideea și, încet, încet, pe măsură ce televizoarele au devenit din ce în ce mai ușoare și mai subțiri, soundbar-urile au devenit din ce în ce mai indispensabile pentru pasionații de audio-video. Ca împătimit al filmelor, sunt de părere că sunetul unui film reprezintă cam 50% din experiența cinematografică a filmului respectiv. Pur și simplu e o altă experiență.

În ultimii ani, soundbar-urile s-au transformat din device-uri adiacente unui televizor în adevărate multifuncționale sonice, producătorii optimizându-le și pentru experiențe hi-fi, chiar stereo, deosebite. Au devenit din ce în ce mai elegante, mai puternice, mai imersive. Unele dintre primele companii care au văzut viitorul în soundbar au fost Polk și Yamaha, ale căror două creații în materie le vom și studia azi. O firmă ceva mai recentă în domeniu este Bluesound. Iar cea de-a patra firmă care completează testul nostru este Sony, care, așa cum se cuvine unei firme japoneze, au dus ideea la un grad de rafinament greu de atins de competitori. Iar când spun rafinament, nu mă refer doar la rafinamentul sonic, ci inclusiv la rafinamentul designului, soundbar-ul nu mai este de ceva timp doar un element care îmbunătățește sunetul, ci un element care ne înfrumusețează locuința și dă o plus-valoare estetică spațiului în care trăim.

Soundbar-urile pe care le vom încerca azi fac parte din segmentul middle-high-end al soundbar-urilor. Piața este invadată de soundbar-uri entry-level, destul de ieftine, care vă pot face cu ochiul, însă vă recomand să faceți totuși un mic efort și să luați modele de la firme consacrate, care folosesc tehnologii proprietare, dezvoltate de-a lungul multor ani de cercetare. Știți vorba aceea: „sunt prea sărac ca să-mi cumpăr lucruri ieftine”. Pe lângă calitățile sonice net superioare, veți avea parte de fiabilitate pe termen lung, lucru din ce în ce mai rar în ziua de azi.

Primul soundbar pe care l-am testat a fost Pulse-ul celor de la Bluesound (https://www.bluesound.com/products/pulse-soundbar/). Trebuie să spun încă de la început că acesta a fost și soundbar-ul pe care l-am folosit cel mai mult, chiar și după ce am testat toate celelalte soundbar-uri. Și nu neapărat datorită sunetului său deosebit, ci datorită ușurinței de utilizare. În primul rând, este singurul soundbar din test care nu are un subwoofer. Însă, așa cum bine a spus cineva care era la mine când am testat Pulse-ul, acest lucru e un avantaj pentru acest soundbar, deoarece, pe lângă că sună foarte bine, foarte echilibrat, e și ușor de instalat, de mutat dintr-un loc în altul, pe scurt: de gestionat. Există totuși un dezavantaj, singurul de altfel: deoarece nu are subwoofer, bara de sunet a Pulse-ului este ceva mai masivă decât în mod obișnuit, deoarece trebuie să se ocupe și de sunetele joase, iar dacă televizorul la care este atașată nu e instalat pe perete sau nu are un suport ceva mai înalt, poate acoperi câțiva centimetri din ecran.

Soundbar-ul Pulse a fost de departe cel mai ușor de instalat dintre toate. Practic, dacă faceți un „efort” pentru a vă arunca privirea asupra primelor pagini din manual înainte, tot procesul nu ar trebui să dureze mai mult de cinci minute. Mai plug-and-play ca acest Pulse nu se poate. În plus, se bazează pe tehnologii de amplificare de la NAD și pe tehnologii acustice de la PSB Speakers. Sincer, cel mai greu a fost să trag de mine pentru a deschide manualul ca să văd cum poate fi controlat, după ce am remarcat că nu are telecomandă. Simplu: cu o aplicație. Mai exact: BluOS. Care poate fi instalată extrem de rapid și este extrem de fiabilă și intuitivă. Folosind aplicația, poți conecta Pulse-ul cam la toate device-urile wireless din casă. În nici cinci minute, soundbar-ul celor de la Bluesound reda plin de vervă piese de pe Tidal. Vă spun sincer că, deoarece aveam prea multe soundbar-uri de testat, nu am studiat fiecare caracteristică și funcție a acestora, deci trebuie să le descoperiți voi, de exemplu, printre altele, faptul că Pulse-ul poate fi controlat folosind Alexa, tehnologia Amazon de control vocal.

Deoarece am fost luat de val observând cât de ușor se instalează soundbar-ul celor de la Bluesound, l-am testat mai întâi cu muzică în loc de filme. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost cât de natural sună. Toate frecvențele superb echilibrate, fără să se simtă vreun moment lipsa unui subwoofer. Experiența a fost atât de plăcută, încât l-am lăsat să meargă și să mă încânte cu muzică de pe Tidal câteva ore bune, înainte să îmi aduc aminte că trebuie totuși să îl testez și pe partea de „cinematografie” și că ascult un soundbar, nu un sistem stereo. Cu filme, prestația Pulse-ului a fost absolut fără cusur: exploziile redate suficient de realist încât să îți ridice părul în cap, vocile clar delimitate, soundbar-ul conlucrând perfect cu imaginea afișată pe ecran.

Unul dintre filmele cu care testez de obicei sunetul filmelor este Titanicul lui Cameron. Indiferent de ceea ce ar spune cârcotașii, acest film este excepțional din punct de vedere al realizării cinematografice. Este o capodoperă cinematică. Puțini își dau seama că aproximativ pe tot parcursul filmului realizatorii au avut grijă ca imensele motoare ale Titanicului să se audă permanent în fundal, ca o frecvență extrem de joasă, extrem de adâncă, cumva amenințătoare. Pulse-ul o reproduce admirabil, acest sunet fiind resimțit în podea, sub picioare, ca și când te-ai afla chiar pe vas! Și repet: fără subwoofer! Fără un sunet pe măsură nu poți trăi experiența de scufundare a Titanicului redată în această capodoperă a cinematografiei universale. Iar cu Pulse vă garantez că o trăiți.

 A urmat Yamaha (https://europe.yamaha.com/en/products/audio_visual/sound_bar/musiccast_bar_400/index.html#product-tabs). După ce vezi toate tehnologiile listate pe cutia soundbar-ului Yamaha, primul gând care îți vine în minte e: oare o să apuc să le încerc pe toate în viața asta? E un întreg „pomelnic”, un întreg arsenal de tehnologii și funcționalități listat pe cutie. Nu pot să spun că soundbar-ul Yamaha a fost cu mult mai greu de instalat ca Pulse. A trebuit totuși să caut o poziție adecvată pentru subwoofer. Până la urmă a ajuns tot în modul obișnuit, recomandat de producători în general, și anume undeva în stânga televizorului.  Acest soundbar folosește o tehnologie de amplificare digitală Qualcomm® DDFA, iar efectul de surround 3D este obținut prin DTS Virtual:X.

Deși Yamaha vine cu o telecomandă, am zis să instalez totuși aplicația recomandată, MusicCast. După instalare, aplicația a ținut morțiș să facă un update al soundbar-ului, care a ținut neașteptat de mult. Deci atenție: nu întrerupeți update-ul. Dacă vi se pare că durează prea mult, vă spun din start: va ține și mai mult. După instalarea update-ului și conectarea prin hdmi, am trecut direct la testarea cu sunetul filmelor. Yamaha a umplut chiar mai bine decât Pulse camera, senzația de film fiind mult mai percutantă, probabil subwooferul având aici un cuvânt serios de spus. Dacă vreți să speriați vecinii, aveți în mod clar nevoie de Yamaha. Parcă în unele momente mi-a lipsit totuși naturalețea resimțită anterior cu soundbar-ul Pulse. Aș spune că Yamaha este în mod clar mai „tunat” pentru filme decât soundbar—ul celor de la Pulse. Probabil că dacă aș lua un soundbar strict pentru blockbuster-urile în a căror coloană sonoră și efecte se investesc de obicei sume enorme, aș merge pe Yamaha. Iar dacă aș vrea totuși ca în unele momente să mă delectez și cu câte ceva de pe Tidal sau Spotify, aș alege Pulse-ul. Poate nu are impactul soundbar-ului Yamaha, dar are o anumită naturalețe care face ca totul să fie mai veridic.

Nu am putut să nu apreciez construcția impecabilă și elegantă a barei de sunet în sine, însă subwooferul, comparativ cu dimensiunile lui, mi s-a părut cam ușor și cred că Yamaha încearcă să reproducă mult prea mult digital din ceea ce ar fi trebuit să reproducă mecanic, dacă pot să spun așa. Însă repet: sunt convins că sunt utilizatori, și chiar foarte mulți, care apreciază sunetul acesta mai percutant, mai intrusiv. E de efect, nimic de zis. La testarea cu muzică de pe Tidal, am observat că obțin o scenă mult mai focalizată amplasând subwooferul cât mai aproape de bara de sunet. Însă acest lucru a fost valabil în camera mea, în camera voastră e posibil ca lucrurile să stea diferit, deci trebuie testat.

Polk: Polk (https://en.polkaudio.com/products/magnifimaxsr) este un sistem soundbar mai atipic: vine inclusiv cu două mici boxe pentru surround separate. Cu alte cuvinte: „vreți experiență imersivă? Luați de aici!”.  Polk folosesc o tehnologie de surround patentată chiar de ei, și anume Stereo Dimensional Array (SDA). Iar pentru claritatea vocilor, tot o tehnologie proprie, VoiceAdjust.

Încă de la despachetare, Polk-ul vine cu un factor WAF extrem de ridicat, lucru care îi va încânta pe unii împătimiți audio-video care nu știu cum să explice soției sau iubitei că au nevoie de un soundbar. Inimioarele aplicate pe componente vor explica în locul vostru! Cei de la Polk s-au gândit pentru voi la acest impediment. Vă garantez: scoateți din cutie componentele și nu veți mai întâmpina rezistență. Veți auzi doar „Vai, ce drăguț!”.

Apropos, nu încercați să dezambalați sistemul Polk de unul singur. Aveți nevoie de încă o persoană. Nu neapărat pentru că ar fi greu, ci pentru că este destul de masiv și destul de greu de dezambalat. Are mai multe componente ca alte soundbar-uri. Priviți doar accesoriile: tot ceea ce aveți nevoie și chiar și ceea ce nu aveți nevoie pe moment. Polk s-au gândit la toate cazurile. Totul ambalat cu atenție, păstrându-se același factor WAF ridicat care trebuie să vină în ajutorul bietului împătimit audio-video. Telecomanda este deosebit de calitativă, fiind de departe cea mai frumoasă dintre toate telecomenzile din acest test. Dă o notă de lux, de prestanță, simpla ei prezență pe masa din sufragerie conferind o notă de stil aparte.

Bara de sunet este foarte bine alcătuită, putând fi poziționată fără probleme în fața televizorului chiar dacă acesta nu este instalat pe perete. Cele două boxe suplimentare surround wireless au dimensiuni destul de reduse și pot fi poziționate în funcție de specificul camerei. După instalare, prima mișcare din partea mea a fost instalarea celei mai simple aplicații, și anume Google Home. Iar prima mișcare din partea soundbar-ului a fost să ceară update. Care update a durat cam la fel de mult ca în cazul soundbar-ului Yamaha. La un moment dat, deoarece am rulat update-ul de pe telefon, chiar îmi făceam griji că mi se va termina bateria telefonului înainte să se termine update-ul. Cu alte cuvinte, lăsați update-ul să se lăfăie în voie. Nu îl întrerupeți sub nicio formă, atenție dacă vă sună cineva exact în momentul în care faceți update-ul, să nu apăsați tastele greșite.

După update, am trecut direct la Titanic. Se achită Polk-ul sau nu de datorie? Din nou am avut aproximativ aceeași senzație ca la Yamaha, și anume că efectele sunt ușor mai scoase în evidență decât în cazul Pulse-ului, pentru a amplifica senzația de imersiune în film. Probabil că cei mai mulți ar fi foarte impresionați de asta. Totuși, există o anumită senzație, oarecum redusă, dar perceptibilă, de artificial aici, de „mult prea mult”. Sigur, prima tendință este de a fi impresionat de sunet, deoarece te lovește direct în plex, prietenii voștri vor fi în mod clar impresionați, chiar dacă per total, efectele filmului nu au naturalețea celor reproduse de soundbar-ul Pulse. Cu Pulse totul părea mai natural, Polk parcă se străduiește pe undeva să reproducă prea mult sunetul sălii de cinema. Așa cum am mai spus, și în cazul Polk-ului sunt convins că mulți vor aprecia acest lucru, e de efect, e flashy.

Pe partea de muzică, lucrurile au stat aproximativ la fel ca în cazul soundbar-ului Yamaha. Pe scurt, ca să nu mai insist, cred că soundbar-ul Polk este „tunat” la rândul său pentru efectul de sală de cinema. Dar, cu riscul de a mă repeta, sunt convins că există utilizatori care vor aprecia acest lucru, de care vor avea parte din plin. Poate sunt eu prea audiofil. În fond, probabil că nu foarte mulți își cumpără soundbar-ul și pentru muzică. Cei mai mulți vor dori cinema acasă imediat, iar Polk le va oferi fără îndoială acest lucru.

Și așa am ajuns la soundbar-ul Sony (https://www.sony.ro/electronics/bare-de-sunet/ht-st5000).

Trebuie menționat încă de la început că soundbar-ul Sony este cel mai scump dintre soundbar-urile testate, fiind și capul de gamă al soundbar-urilor Sony. Acest lucru este evident încă de la dezambalare: este extrem de greu, cu un subwoofer care prin construcția lui denotă respect și cu o bară de sunet de o finețe uluitoare care, la rândul ei, arată respect față de utilizator.  Este și singurul soundbar dintre cele testate care este dotat cu Dolby Atmos. Sunt necesare două persoane pentru a  scoate masivul subwoofer, cu cele 15 kg ale sale, din cutie. Calitatea acestuia amintește de vechile scule Sony din anii 80-90: este greu, este ranforsat cu metal masiv, toată construcția lui inspiră high-end. Cred că o companie cu un segment de piață mult mai redus decât segmentul global al celor de la Sony ar fi avut mari probleme în a vinde o astfel de construcție chiar și la preț dublu fără să iasă în pierdere. Bara de sunet, de asemenea, inspiră încredere, inspiră „pride-ownership”, protecția magnetică putând fi detașată și lăsând la vedere cele nu mai puțin de 9 difuzoare cu fluid magnetic (o tehnologie inventată de NASA și preluată de Sony pe sistemele lor de top), dintre care două sunt orientate în sus.

Instalarea nu a durat foarte mult și în scurt timp m-am trezit trimițând muzică de pe youtube-ul telefonului spre Sony. Apoi de pe Tidal și Spotify. Sony-ul poate reda chiar și de pe stick USB, cam toate tipurile de fișiere: mp3, wav, flac, ape, aiff, dsd etc. Da, inclusiv renumitul dsd.

Sony s-a făcut remarcat din prima clipă prin scena masivă reprodusă, lucru care era cumva de așteptat. Am regăsit naturalețea de la soundbar-ul Pulse, însă o naturalețe susținută cu mult mai multă forță, soundbar-ul Sony nu încearcă să compenseze nimic artificial, nici nu are de ce, are suficient „material” încât să se bazeze pe propriile difuzoare. În special vocile au o claritate incredibilă, fiind delimitate și așezate ca și când cei care le reproduc se află chiar în fața ta. Senzația chiar e deosebită. Vocile nu sunt „agățate” de bara de sunet, ci suspendate în spațiu, oferind senzație de „aievea”, de realism covârșitor. Practic, bara de sunet dispare complet din peisaj. După câteva audiții cu piese de pe Tidal, pot spune că acest soundbar Sony poate fi folosit cu succes chiar și pe post de sistem hi-fi de calitate.

Cu filme, Sony-ul și-a demonstrat din nou clasa, realismul reproducerii fiind chiar covârșitor. Este singurul soundbar care chiar a reușit să creeze senzația de sală de cinema. Sunetul te învăluie. În Titanic, valurile lovite de masivul vapor chiar se aud undeva sub tine, încât îți vine să te uiți în jos. Asta înseamnă sunet cu adevărat 3D. Asta înseamnă să fii literalmente în mijlocul acțiunii.

Ca o scurtă concluzie a testelor de mai sus, în mod evident dintre toate soundbar-urile testate, Sony ST5000 a demonstrat că joacă într-o clasă separată, net superioară. Realism, naturalețe, forță. Apoi urmează soundbar-ul Pulse al celor de la Bluesound, care a fost și cea mai plăcută surpriză a testului. Dacă de la masivul Sony știam cam la ce să mă aștept, mărturisesc cu sinceritate că de la Pulse mă așteptam la început la cel mai puțin, mai ales după ce am văzut că nu are subwoofer. Dar m-am înșelat, Pulse mi-a depășit toate așteptările, iar cel mai mult m-a impresionat naturalețea reproducerii.

Urmează elegantele soundbar-uri de la Polk și Yamaha. În special frumușelul Polk, care va plăcea tuturor. Aceste soundbar-uri reușesc, fără discuție, să creeze imersiune în sunet, însă par ceva mai tunate pentru filme, decât pentru muzică, sunetul lor fiind mult mai  percutant, mai „în plex” comparativ cu sunetul Pulse-ului.

Însă, exceptând Sony-ul, mie tot soundbar-ul Pulse mi-a rămas mai mult în suflet. Naturalețea și veridicitatea lui sunt rare în gama soundbar-urilor. Una peste alta, testul a fost o adevărată plăcere pentru mine și indiferent ce model dintre cele prezentate veți alege, vă garantez că după un film vizionat în parteneriat cu acesta, nu vă veți mai putea lipsi de el.