Un cuirasat japonez old-school: Onkyo Integra DX-6890/788F

Fiecare pasionat de hi-fi are un moment 0, un punct de la care pornește să se inițieze în tainele sunetului de calitate. Momentul meu 0 a fost unul din cele mai celebre brand-uri japoneze si anume Onkyo. Ani de zile am visat la un cd player de top produs de această companie. Însă, în acea perioadă, așa ceva era intangibil financiar pentru un biet proaspăt „amploaiat”. Între timp, după mulți ani și multe scule, pot să recunosc că și acum Onkyo și-au păstrat un loc special în inima mea și tot nu pot să îi bag în aceeași oală cu restul firmelor japoneze, unele mult mai prestigioase de altfel.

Onkyo este unul dintre coloșii japonezi care au reușit să supraviețuiască, iar pentru asta nu a fost necesar să se apuce de produs aspiratoare și prăjitoare, cum au făcut, din păcate, alte firme japoneze pentru a reuși să se mențină. Nu, Onkyo s-au ținut cu obstinație de filozofia lor „Artistry in Sound”, iar acum dețin cel mai mare procent de piață global în receivere. Și mă bucur că este așa.

Playerul de față este Onkyo Integra DX-6890/788F. Dacă nu mă înșel, și nu cred că mă înșel, este singurul player conceput de Onkyo cu ieșiri XLR în anii 90. Nu știu dacă este cel mai bun player făcut de ei în acea perioadă. Pentru că exista totuși un colos ca DX-G10 care nu domina doar toată gama Onkyo ci, prin cele aproape 30 de kg ale sale, cam toate gamele producătorilor japonezi.

Vă rog să observați transportul, cu un aspect parcă reprodus de pe pereții navelor extraterestre din seria Alien: este masiv. Mai masiv ca CDM-0/1 sau BU-1. Este un NEC SPU3013 – Magnetic. Onkyo au folosit acest transport și în alte câteva modele din seriile lor Integra. De ce nu a devenit acest transport la fel de celebru ca CDM sau BU1? Probabil din cauza lentilei laser care, spun unii, nu ar fi la fel de durabilă ca lentilele din sticlă din cele două legendare transporturi.

Mecanismul este extrem de silențios, inaudibil. Sertarul, din metal masiv, se deschide cu viteză, de parcă ar vrea să îți tragă una în nas și se închide la fel de rapid, ca și când ar vrea să îți spună: „m-ai admirat destul, lasă-mă să îmi fac treaba!”. Discul este citit instantaneu.

Destul de atipic pentru Onkyo, în acest model au ales să folosească niște cipuri dac la fel de atipice pentru lumea cipurilor dac, și anume TDA1547, adică celebrul DAC7 (TDA1547 – SAA7350GP), în configurație duală. Ținând cont că TDA1547 este deja un cip dual, avem practic patru cipuri dac la lucru.

Acest cip dac a fost unul foarte complicat de implementat, folosit rareori de producători, fiind de genul „hit or miss”, adică dacă era prost implementat aveai parte de un sunet cu o rezoluție fabuloasă și extrem de neutru, dar lipsit de orice emoție, steril, fără muzicalitate, doar show-off, iar dacă era implementat bine, aveai rezoluție fabuloasă, neutralitate, dar și nirvana din punct de vedere muzical.

Deoarece am avut două playere din prima categorie, pot garanta că DX-6890 face parte din cea de-a doua categorie.

Întreg etajul de ieșire este bazat în mare parte pe componente Philips și probabil este construit pe baza recomandărilor Philips „cum puteți obține performanțe maxime cu acest dac; noi știm, că doar noi l-am făcut”. Păcat că Philips nu au ținut cont de aceste recomandări în cele două sau trei playere în care au implementat ei acest cip dac.  În acest material obligatoriu de citit, Philips denotă TDA1547 ca fiind sigurul lor cip dac „top performance” -http://www.tvcaudio.com/tvc/Philips/documentation/DIGITAL.pdf

Să revenim la Onkyo: au implementat tot ceea ce știau ei mai bine în acea perioadă despre CD în acest player, acesta fiind rodul proverbialei măiestrii japoneze. Nu s-au zgârcit la cupru, totul este curat, bine delimitat, etaje  suprapuse, alimentare dedicată pentru analogic și digital, componente high-end. Piciorușele de suport ale playerului, care susțin baza din strat dublu complet cuprată, sunt cu miez de plută.

Sunetul? Extrem de neutru, să zicem ușor dark comparativ cu alte playere japoneze din acea perioadă, care accentuau, poate uneori chiar prea mult, frecvențele înalte; însă cu o rezoluție extraordinară, supraetajat, tridimensional și, mai presus de toate, adânc. Peretele din spatele boxelor dispare pentru a face loc imaginii proiectate și focalizate cu măiestrie de Onkyo. Poate voi stârni anumite nemulțumiri și proteste aici, însă trebuie să spun că mulți dintre producătorii actuali de DAC-uri ar putea învăța unul sau două lucruri de la acest Onkyo despre cum trebuie proiectată o imagine scenică.

Dacă ar fi să caracterizez acest player într-un singur cuvânt, acesta ar fi: neutralitate. În special cu muzica clasică, delimitarea instrumentelor, instrumentiștilor principali, cu orchestra aflată în spatelor lor este de mare clasă, oferindu-ți acea senzație de „aievea”.

Nu cred că Onkyo au proiectat acest player pentru ascultătorul obișnuit din anii 90, adică cel ahtiat după disco sau techno, ci pentru ascultătorul exclusivist care știa să facă diferența între calitate și mainstream, pentru ascultătorul de clasică, cel care tocmai a asistat la un concert Wagner și se întoarce, transpus, acasă, dorind să continue experiența începută în sala de operă.