Acest articol este un experiment inedit. Nu știu să fi fost incercat până acum, motiv pentru care sunt curios ce reacții va stârni. Subiectul este unul ce pare să stârnească un oarecare interes pe grupurile audiofile de pe Facebook. Din acest motiv am hotărât ca acest articol să fie scris de doi oameni diferiți, cu sisteme diferite și cu opinii diferite despre sunet.
Opinia lui Andi
Nu sunt un mare fan al produselor chinezești. Chiar deunăzi am văzut pe toate știrile cum Bucureștiul e invadat de oale chinezești care imită aproape la perfecțiune oalele tradiționale din ceramică românești, însă conțin cantități exagerate de plumb, fiind toxice pe termen lung. Hai să nu ne mai ascundem după deget, știm toți: chinezii sunt copiatori prin excelență, la calitate mai proastă. Dar să nu generalizăm, totuși: cel puțin în audio, se pare că există unii producători chinezi care parcă vor să spele din imaginea creată de ceilalți (așa cum facem chiar noi de multe ori, încercând din răsputeri, cu fiecare ocazie, să ne spălăm imaginea creată în occident de diverse „naționalități conlocuitoare”…), producând aparate remarcabile din punct de vedere al raportului preț-calitate oferit.
Destul de recent am testat în revista noastră un DAC superb, Aune S6 (https://www.hifitech.ro/revista/audio-hi-fi/aune-s6-r40/), chiar și acum, amintindu-mi de el, sunt impresionat de calitatea audio pe care o oferă în prețul lui. Și acest lucru se datorează, fără putință de tăgadă, chinezilor. O firmă occidentală ar fi oferit așa ceva undeva la triplu preț.
DAC-ul pe care l-am primit acum spre test, deși produs relativ recent, este deja celebru: DAC-ul chinezesc Topping D70. Spun celebru, deoarece el creează în acest moment destul de multă agitație și admirație pe diverse forumuri, adică între utilizatorii reali și nu în ceva review-uri dubioase. Admirație mai ales prin măsurători. Dar pe mine, personal, măsurătorile mă cam lasă rece, eu trebuie să ascult ceva, să aud dacă îmi place cum sună sau nu, nu să mă uit pe măsurători. Ce să aflu de acolo? Vai, că măsoară superb. So what? Mă interesează cum sună. Am avut la mine în sistem DAC-uri cu măsurători admirabile, dar care sunau horror, cel puțin pentru mine.
Topping-ul D70 vine foarte bine ambalat, la un nivel aproape profesional (îmi amintește de NuPrime DAC9 la acest capitol) și nu doar atât: ci și arată foarte bine și e admirabil construit. Când l-am luat în mâini am fost ferm convins că are undeva pe la 5 kg și am fost destul de surprins să aflu că are chiar sub 2 kg. Atât de bine e închegat.
Topping D70 folosește componente aproximativ de la aceeași producători ca Aune pe care l-am admirat atât: convertoare Asahi Kasei, însă 4497 în loc de 4495 și tot o interfață XMOS.
Am comparat Toppingul atât cu Metrum Acoustics Octave Nos, cât și cu Philips DFR9000 (folosit strict ca DAC, fără boxe conectate la el).
Ce mi-a plăcut la D70 încă de la început e că nu are nici urmă de stridență în sunet. Dimpotrivă, are o neutralitate greu de găsit în gama lui de preț și o naturalețe care te dezarmează dacă te gândești la același segment financiar.
În cele câteva zile în care a stat la mine, am testat D70 cu muzica pe care o ascult eu de obicei: în mare parte cu metal extrem de extrem, cu Queen, Pink Floyd, Roger Waters, Mahler, Wagner etc. Cu metalul extrem, Toppingul a prezentat într-o anumită măsură o caracteristică specifică DAC-urilor de calitate superioară: a clarificat lucrurile, a „săpat” în amalgamul de sunete, de multe ori premeditat, și a încercat pe cât posibil să ți le prezinte în forma în care se manifestau în studio. Nu mai rețin exact la care dintre DAC-urile recenzate de mine am observat această caracteristică, de „așezare” în poziție a instrumentiștilor. Dar D70 o are.
Cu Dark Side of the Moon în varianta Blu-Ray, Topping-ul însă a demonstrat că cea mai bună caracteristică a lui, cea de naturalețe, poate fi și un dezavantaj: atunci când e forțată. Pe „Time”, D70 parcă a încercat să fie prea politicos, prea audiofil, prea „natural” și a pierdut ceva din vâna necesară acestei piese, din impactul interpretării. A recuperat însă pe „The great gig…”, unde acea naturalețe râvnită în mod evident de D70 s-a mulat perfect pe vocea lui Clare Torry. Aici m-am gândit că D70 e genul de amplificator intim cu care poți crea o atmosferă specială în anumite momente. Comparat cu DAC-ul Metrum, acesta din urmă are în mod evident un soundstage mai amplu, mai învăluitor, dar este posibil ca în anumite momente să te simți mai apropiat de Topping; de exemplu, cred că o capodoperă precum Kind of Blue ar fi trăită probabil mai suav cu Topping decât cu Metrum.
Cu Queen, însă, lucrurile se pot schimba și o piesă precum capodopera Innuendo îți poate fi prezentată cu un impact mult mai mare de către Philips DFR9000 cu cipurile sale CS4391, însă construit pentru orchestre ample, decât de Topping, cu atmosfera lui mai intimă. De exemplu, atunci când intră magnificul Steve Howe cu chitara lui spaniolă (Freddie i-a spus de la început ce anume vrea să audă, Howe s-a chinuit ore în șir să obțină ceea ce dorea Freddie Mercury, ajungând să se gândească chiar că nu e bun de nimic, până să îi dea ultra-perfecționistul Freddie „OK”-ul), deci: trecerea bruscă la chitara spaniolă e prezentată cam prea intim de Topping, comparativ cu Philips-ul DFR9000. Intim, dar fermecător, însă totuși, personal, cred că ideea din spatele acestei piese era alta. Îi lipsește un anumit impact cu Topping, o anumită doză de „shock value” pe care eu cred că și-a dorit-o Freddie la acea trecere la pasajul intepretat de Steve Howe.
Pe de altă parte, la o piesă precum „Don’t try so hard” parcă aș prefera din nou Topping-ul. Este o piesă extrem de personală pentru Freddie și dacă ai studiat cât de cât viața acestui geniu absolut al umanității este imposibil să nu te lași impresionat de această melodie. Și, zic eu, să nu preferi redarea oferită de Topping celei oferite de Metrum Acoustics sau de Philipsul DFR9000. Totul devine mai intim, mai cald (nu în sensul de sunet „warm”, atenție), mai personal.
Acum deja cred că v-ați lămurit, Topping D70 nu este un DAC pentru simfoniile lui Beeethoven sau Mahler, însă sunt convins că l-ați putea prefera unor convertoare mult mai scumpe atunci când redați un Triplu Concert al aceluiași Beethoven.
Ca de fiecare dată, vă atrag atenția că aceasta este părerea mea subiectivă, în sistemul meu alcătuit cât se poate de subiectiv. Dacă sunteți atrași de diverse păreri ale unor utilizatori sau de măsurătorile extraordinare ale acestui DAC, atunci: go for it. De un lucru sunt sigur: raportul preț-calitate oferit de acest DAC este chiar deosebit și mai mult ca sigur nu veți considera că ați pierdut banii.
Din partea mea, recomandare maximă pentru raportul calitate-preț oferit.
Opinia lui Dinică
Sar peste prezentarea fizică a produsului pentru că a fost facută de Andi. Eu am ascultat Topping D70 într-un sistem format din următoarele componente: NUC+Daphile, Topping D70, Pass Labs Int 150, Focal Electra 1038BE, XLO Reference (cablu balansat), Vicol Audio (cablu boxe).
Am început testul cu Recviemul lui Verdi. Prima impresie a fost o surpriză placută. Muzica curge coerent din boxe. Am ascultat mai bine de jumătate de oră recviemul fără să mă gandesc serios la sunet. Nimic nu a părut să îmi distragă atenția de la audiție. Senzația aceasta este un plus pentru mine și am să explic de ce. Experiența mea de aproape 20 de ani in domeniu îmi spune că după un timp creierul se obișnuieste cu sunetul și tinde să îl manipuleze. Informații ample despre acest subiect găsiți în tratatele de psihoacustică. Din acest motiv eu sunt foarte atent la primele minute, pentru că nu vreau să las creierul să se joace cu mine.
După această primă parte a audiției am început să fiu atent la detalii. În fața mea aveam o orchestră, un cor și patru cântăreți solo. Spațiul dintre ei l-am găsit destul de realist, puteam să identific ușor pozițiile tuturor pe scenă. Ce lipsea acestei prezentări de ansamblu era senzația de adancime și de extindere a scenei dincolo de zidurile camerei. Să nu mă ințelegeți gresit, scena sonoră are dimensiune, doar ca aș fi preferat să se întindă mai mult. Am continuat concentrâdu-mă pe voci. Am remarcat imediat o oarecare politețe tonală. Vocea sopranei avea vigoare și dinamică, insă se oprea undeva la ultima octava de parcă ar fi rămas fără aer în plămâni. Intervențiile corului sunt tratate cam în acelasi fel. Primești o mulțime de informații, muzica se revarsă peste tine, simți acumularea energiei și tensiunii muzicale, valul de sunet te izbește, dar pare ca lipseste ultimul detaliu al acestui tablou. Din cauza acestui mic amănunt sunetul pare să nu atingă intregul potențial si să fie mai puțin imersiv. Dincolo de aceste observații sunetul este convingător, detaliat și muzical.
Am încheiat audiția recviemului și am trecut la rock. Urmatorul album a fost Amused To Death – Roger Waters. Pe această înregistrare a fost clar pentru mine ca acest DAC este gândit / tunat să aibă un sunet voit analogic. Chinezii au construit un DAC care pe lânga măsuratori excelente oferă și un sunet de bandă magnetică, de casetă audio. Am să explic de unde această senzație. Dacă ați avut ocazia să comparați sunetul oferit de un casetofon versus un cd-player, probabil ați remarcat cum sunetul casetofonului pare mai usor de ascultat. Același lucru se intâmplă și când ascultăm muzică în format mp3 sau comprimată dinamic. Informația importantă pentru creier este ingrămădită dinamic oferind senzația unui sunet complet la un volum al audiției mic, sau se foloseste un algoritm psihoacustic care evidențiaza frecvențele aflate în zona vocii umane. De ce această zona? Urechea noastra este foarte sensibilă aici, pentru că in această zonă a spectrului audio comunicăm între noi. Topping D70 nu comprimă sunetul, insă are tendința să minimalizeze anumite frecvențe. Din acest motiv este posibil ca o chitară sau o tobă să nu sune suficient de incisiv. De exemplu, sunetul adaugat unei chitări din pedala de distors trebuie să fie sfredelitor, asemeni zgomotului unui burghiu electric ce se înfinge în ureche, cu Topping D70 sunetul nu are aceasta agresivitate. Sună convingător, oferă energie și dinamică, dar ratează în unele momente partea aceea numită realism muzical. Pe ansamblu audiția albumului lui Roger Waters a fost plăcuta. Vocea lui Roger a fost bine evidențiata cu toate detaliile inregistrării, fetele din backing vocals au completat scena sonoră fără să deranjeze vocea centrala și fără să se amestece cu instrumentele. Sunetul a avut focus, instrumentele au fost separate, spațiul tridimensional destul de realist. Pe acest album sunt folosite o mulțime de efecte audio menite să ofere ascultătorului senzația unui sunet circular. La partea aceasta Topping D70 a avut o oarecare slăbiciune. Sunetul s-a desfășurat împrejurul boxelor destul de limitat.
Te-ar mai putea interesa si urmatorul articol.
Închei partea mea de articol cu câteva concluzii. Pe ansamblu Topping D70 a fost o surpiză plăcută. Mă așteptam să sune ca o placă de sunet infiptă intr-un calculator. Nu a fost deloc așa. Sunetul lui te acaparează cu ușurință și oferă o felie consistentă din ceea ce ar trebui să fie sunetul unei surse digitale bune. Aceasta este principala lui calitatea. Cu un preț de 500 euro poate fi o alegere atractivă pentru cei aflați la început de drum în audiofilie sau pentru cei care caută produse cu un raport preț-performanță bun.
- 5
- 1
Comentarii Recomandate
Nu sunt comentarii de afișat
Join the conversation
You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.