HeadMania UpSampler – un milion de taps și vechea mea curiozitate pentru tot ce este nou în HiFi

Recunosc: am o slăbiciune pentru tehnologia audio nouă. Un filtru diferit, o metodă nouă de procesare, un algoritm care promite să rezolve o problemă veche – toate au asupra mea efectul unui sertar pe care scrie „nu deschide”. Evident, îl deschid.
Așa am ajuns la HeadMania.org UpSampler. Am citit «1-Million Taps of Digital Purity» și primul meu gând a fost că un milion este o cifră foarte bună pentru a stârni interesul unui audiofil. Este suficient de mare încât să mă gândesc la un câștig neașteptat la loto. Acesta a fost primul meu gând și, după cum puteți observa, era departe de universul audio. Apoi am început să mă gândesc serios: 1 000 000 ar trebui să fie mai bun decât 100 000. Sau nu. Am trecut și eu prin etapa în care numărul de biți, rata DSD și lungimea filtrului păreau să formeze un clasament simplu. Între timp am învățat că audio digitalul este mai puțin dispus să respecte clasamentele mele.
Totuși, HeadMania nu este doar un număr mare pus pe o pagină. Este un proiect software ambițios, dezvoltat de un audiofil român și construit în jurul unei biblioteci extinse de filtre FIR. HeadMania este, în primul rând, un upsampler și procesor digital. Poate reda direct fișiere locale FLAC, MP3 și WAV, dar această funcție este una dintre modalitățile de alimentare a motorului DSP, nu îl transformă într-un player muzical complet, comparabil ca organizare și integrare cu Audirvāna, Roon sau JRiver. Include și funcții DSP pentru căști, iar versiunea de bază este gratuită.
Într-o industrie în care o cutiuță metalică, două mufe și o alimentare liniară pot primi fără emoții un preț cu patru cifre, apariția unui asemenea program mi s-a părut suficient de interesantă încât să vreau să aflu ce se află dincolo de prezentare. 

Despre relația dintre filtrarea externă și DAC

Un upsampler extern nu funcționează însă într-un spațiu complet separat de DAC. Semnalul procesat de acesta ajunge într-un aparat care poate aplica, la rândul său, propriile filtre digitale, conversii de rată și alte forme de procesare internă. Rezultatul final depinde de felul în care toate aceste etape lucrează împreună.
Uneori, filtrarea externă poate completa foarte bine arhitectura DAC-ului. Alteori, procesarea externă și cea internă se pot suprapune într-un mod mai puțin fericit. Un DAC poate trata diferit semnalele primite la 705,6 sau 768 kHz, dar acest lucru depinde strict de implementarea aparatului și nu poate fi presupus fără documentație sau măsurători. Se pot schimba headroom-ul disponibil și comportamentul la intersample overs, iar o diferență mică de nivel poate influența impresia auditivă mai mult decât ne place să admitem.
Aceasta este una dintre ideile importante cu care am rămas după ce am studiat HeadMania: un filtru digital nu poate fi judecat separat de DAC-ul cu care este folosit. Ascultăm rezultatul întregului lanț de procesare, nu doar performanța izolată a programului. Același upsampler poate produce o schimbare evidentă în cazul unui DAC R2R NOS, o diferență subtilă cu un delta-sigma modern sau doar o altă aromă sonoră într-un aparat care realizează deja o procesare digitală complexă.

Upsampling-ul nu inventează muzică

Să începem cu lucrul care se pierde cel mai ușor printre formule și adjective: upsampling-ul nu creează informație muzicală nouă. Dacă un fișier a fost înregistrat la 16 biți/44,1 kHz, programul nu găsește între eșantioane o orchestră secretă, ținută până atunci în captivitate de formatul CD. Nu reface armonicile eliminate, nu repară microfoanele prost așezate și nu redă dinamica unei masterizări strivite până la forma unei cărămizi de un inginer de master.
Ce face este mai puțin spectaculos în formulare, dar mult mai interesant tehnic. Pe baza ipotezei că semnalul original este limitat în bandă, upsampler-ul interpolează eșantioane noi și reprezintă semnalul la o rată mai mare. Un flux de 44,1 kHz poate ajunge la 352,8 sau 705,6 kHz, iar unul din familia 48 kHz la 384 sau 768 kHz. Filtrul de interpolare atenuează imaginile care ar apărea în jurul multiplilor ratei inițiale; imaginile asociate noii rate de eșantionare rămân mult mai sus în frecvență. Astfel, o parte importantă a interpolării digitale poate fi realizată în computer, unde există mult mai multă putere de calcul.
Aceasta este ideea care m-a atras de la început. Nu promisiunea că voi auzi un arcuș suplimentar în rândul al doilea al orchestrei, ci posibilitatea de a alege caracteristicile filtrului de interpolare înainte ca semnalul să ajungă în convertor. Un procesor modern poate calcula în timp real filtre mult mai lungi decât cele folosite de obicei în cipurile DAC. Întrebarea este ce păstrează DAC-ul din acest rezultat și ce procesare aplică ulterior, potrivit propriei arhitecturi.
Cu un DAC R2R NOS, situația este relativ mai ușor de urmărit. Dacă aparatul nu face oversampling și nu aplică filtrare digitală internă, filtrul software preia cea mai mare parte a interpolării digitale; filtrul analogic de ieșire rămâne însă în circuit. Cu un DAC care face oversampling intern, indiferent dacă folosește un DAC R2R controlat de FPGA sau un cip delta-sigma, lucrurile se complică. Upsampling-ul extern nu dezactivează automat modulatorul și nici toate etapele digitale ale DAC-ului. Poate schimba rata și condițiile în care lucrează filtrarea internă, dar ocolirea unui filtru trebuie confirmată pentru fiecare aparat, nu dedusă din tipul cipului.
Așadar, calculatorul nu vine să concedieze DSP-ul din DAC. Upsampler-ul lucrează alături de DSP, iar colaborarea poate fi fericită, neutră sau ușor încurcată. Exact ca într-un proiect în care ambii colegi sunt foarte buni, dar fiecare are propria versiune despre cum ar trebui făcută treaba.

Te poate interesa:

Un milion de taps. Bun, dar ce înseamnă?

Un tap este un coeficient al unui filtru FIR. În forma sa directă, fiecare eșantion de ieșire este calculat ca o sumă ponderată a eșantioanelor de intrare, ponderile fiind acești coeficienți. Într-un resampler polifazic, calculul este organizat mai eficient, fără ca sensul coeficienților să se schimbe. Un număr mai mare de taps îi poate permite proiectantului să obțină o bandă de tranziție mai îngustă și o atenuare mai puternică în stopband, dar numai împreună cu alegerea corectă a ferestrei, a frecvenței de tăiere și a preciziei numerice.
Prima tentație este să ne oprim aici: mai multe taps înseamnă mai bine. Numai că nu este chiar așa. Contează unde începe atenuarea, cât de lată este zona de tranziție, cât de mare este respingerea în stopband, precizia coeficienților, faza filtrului și arhitectura de calcul. Două filtre cu lungimi foarte diferite nu pot fi clasate corect numai după numărul de taps. Numărul arată cât material de lucru are la dispoziție proiectantul, nu dacă l-a folosit inspirat și nici dacă diferența va fi audibilă.
Mi-a plăcut că versiunile recente HeadMania au devenit mai prudente chiar în această privință. În versiunea 2.8.5, biblioteca era organizată în șapte categorii, cu filtre de la aproximativ 765 de taps în familia Live până la 16 milioane în Reference Precision. Interfața spune explicit că mai multe taps pot îngusta tranziția, dar nu formează un clasament automat al calității. Este o schimbare sănătoasă. În HiFi suntem oricum înconjurați de suficiente podiumuri imaginare.
Filtrele Mega ajung la unu, două și patru milioane de taps. În familia Mixed Phase DD există și niveluri Reference Precision de 4, 8 și 16 milioane de taps, rezervate redării fișierelor locale pe desktop; potrivit notelor versiunii 2.8.5, acestea pot cere între 3 și 10 GB de memorie liberă. Mi se pare fascinant că am ajuns să folosim resurse de computer care, cu nu foarte mulți ani în urmă, ar fi părut absurde pentru simplul gest de a asculta un album. Pe de altă parte, după ce erorile filtrului ajung mult sub zgomotul și distorsiunile lanțului analogic, câștigul suplimentar devine tot mai greu de separat de plăcerea intelectuală de a ști că folosim 16 milioane de taps.
HeadMania indică o respingere în stopband de până la 240 dB pentru filtrul de un milion de taps. Este o valoare care descrie precizia numerică a filtrului digital, nu performanța analogică a întregului sistem. De pildă, Luxman specifică pentru DA-07X un raport semnal/zgomot de 124 dB. Cu alte cuvinte, algoritmul poate lucra cu o rezervă matematică enormă, chiar dacă o mare parte a acestei precizii se află mult sub zgomotul și distorsiunile lanțului real. Este impresionant ca exercițiu de inginerie; rămâne de descoperit prin audiție cât din el capătă relevanță muzicală în fiecare sistem.
Nu spun că precizia aflată sub pragul sistemului este inutilă. Un algoritm bine controlat este preferabil unuia neglijent. Spun doar că nu putem transforma automat un rezultat matematic într-o experiență auditivă. Între cele două există DAC-ul, amplificatorul, boxele, camera și, în cele din urmă, noi – componenta cu specificațiile cele mai variabile din întregul sistem.
Pe lângă puterea de calcul matematic atât de generoasă, upsampler-ul HeadMania oferă o varietate de filtre digitale interesante.

Linear, minimum și mixed phase – trei feluri de a așeza timpul

Filtrele FIR linear-phase cu răspuns simetric păstrează relațiile temporale dintre componentele de frecvență, având un group delay constant, dar distribuie ringingul în jurul impulsului principal. Pe grafice, pre-ringingul arată suspect: răspunsul filtrului apare și înaintea vârfului impulsului. În muzică, audibilitatea lui depinde de conținut, de frecvență, de nivel și de lungimea efectivă a oscilațiilor. Nu fiecare urmă vizibilă într-un grafic se transformă într-un sunet care sare din boxă și cere să fie identificat.
Filtrele minimum-phase mută ringingul după impuls. Nu mai există energie înaintea atacului, însă faza nu rămâne liniară, iar group delay-ul devine dependent de frecvență. Unii ascultători le descriu ca fiind mai rapide, mai directe și mai tactile. Filtrele linear-phase sunt adesea asociate cu o scenă mai stabilă și o textură mai ordonată. Sunt descrieri utile pentru orientare, nu legi ale naturii. Am auzit și filtre minimum-phase care păreau moi, și filtre linear-phase care nu duceau lipsă de atac.
Din acest motiv, familia mixed-phase mi se pare mai interesantă decât simpla creștere a lungimii. În versiunea 2.8.5, HeadMania descrie această familie ca folosind un nucleu static cu alpha 0,25 și un caracter de fază situat între linear și minimum phase. Practic, energia răspunsului la impuls este repartizată între cele două extreme: mai puțină înaintea vârfului decât la varianta linear-phase simetrică, fără a o muta integral după vârf ca într-un minimum-phase pur. Discuția devine astfel mai matură. Nu mai întrebăm doar câte taps are filtrul, ci cum vrem să fie așezat răspunsul său în timp.
Există apoi filtrele Dark Extreme, cu o tăiere declarată la 0,85 din Nyquist. Pentru un fișier de 44,1 kHz, asta înseamnă aproximativ 18,74 kHz. La 48 kHz, aproximativ 20,4 kHz. Nu este un defect și nici o magie. Este un voicing. Într-un sistem luminos sau cu anumite căști poate produce o audiție mai calmă. Dar nu aș numi această intervenție „căldură fără pierdere de detaliu”, fiindcă filtrul atenuează intenționat partea superioară a benzii. Poate fi mai plăcut, iar plăcerea contează. Trebuie doar să știm de unde vine.

Motorul Kinetic - un filtru cameleon?

Funcția care mi-a trezit cea mai mare curiozitate este Kinetic Transient Engine. În prezentarea inițială, HeadMania îl descria ca pe un motor care rulează în paralel filtrul Extreme de un milion de taps și filtrul scurt Cascade, urmărind derivata anvelopei semnalului și mutând dinamic ponderea spre filtrul scurt la apariția unui tranzient. Versiunile ulterioare au extins ideea într-o familie de filtre adaptive cu lungimi și mecanisme diferite, așa că denumirea Kinetic nu mai trebuie tratată ca descrierea unui singur filtru fix.
Ideea mi se pare inteligentă. Și puțin periculoasă, în sensul bun al cuvântului. Este ca și cum ai trimite un agent sub acoperire într-o misiune cu un plan bine stabilit, dar i-ai permite să schimbe coordonatele atunci când situația întâlnită pe teren o cere. Un filtru fix respectă permanent aceleași instrucțiuni: procesează semnalul după aceeași formulă, indiferent de ceea ce se întâmplă în muzică. Motorul adaptiv urmărește însă desfășurarea muzicală, detectează apariția tranzienților și își modifică intervenția pe parcurs. Nu mai este doar un filtru de interpolare, ci un procesor care ascultă ce se întâmplă și reacționează.
Descrierea inițială spune că această soluție ar «sparge» principiul incertitudinii Fourier. Este o formulare spectaculoasă, potrivită pentru a transmite ambiția proiectului. Tehnic, principiul nu este încălcat; programul schimbă în timp real compromisul dintre selectivitatea în frecvență și concentrarea răspunsului în timp, folosind filtre diferite sau parametri adaptați momentului muzical. Ideea rămâne foarte interesantă chiar și fără artificiul de limbaj. Chapeau pentru curajul soluției.
Procesarea adaptivă trebuie realizată cu grijă: o schimbare dependentă de semnal poate introduce modulații, componente laterale sau variații temporale de fază, în funcție de felul în care este făcută tranziția. Pentru a ști cât de relevante sunt aceste efecte în practică ar fi necesare măsurători dedicate ale implementării. Un aspect concret este documentat chiar de dezvoltator: filtrele adaptive foloseau inițial detectoare separate pe cele două canale, ceea ce putea afecta stabilitatea imaginii stereo. Din versiunea 2.5.16, canalele stâng și drept folosesc un detector comun și fac schimbarea simultan. Mi se pare un detaliu foarte important: arată atât delicatețea mecanismului, cât și atenția cu care proiectul continuă să fie rafinat.
Eu aș privi Kinetic ca pe un procesor sonor inteligent. Dacă oferă atacuri mai ferme și o senzație mai vie, rezultatul poate fi foarte plăcut. Dar nu aș porni de la ideea că este automat mai fidel decât un filtru fix. Este altceva. Ascultăm și decidem.

Ditherul, ultimii biți și micile noastre obsesii

HeadMania oferă profiluri de adaptare a ieșirii pentru DAC-uri discrete R2R, convertoare 1-bit DSD și implementări comerciale delta-sigma. Îmi place ideea: alegerea cuantizării, a ditherului, a noise shapingului și a limitei True Peak poate influența rezultatul. Nu sunt însă convins că topologia generală a DAC-ului este suficientă pentru o optimizare universală. Două aparate din aceeași categorie pot avea modulatoare, filtre, headroom și etaje analogice foarte diferite.
Pentru profilul Discrete R2R, HeadMania poate omite ditherul atunci când reduce rezultatul procesării de la 64 la 24 de biți, cu intenția de a evita o posibilă granulație asociată comutării biților inferiori. Este o alegere deliberată a programului, orientată spre acest tip de DAC. Din perspectiva teoriei cuantizării, ditherul TPDF are rolul de a decorola eroarea de cuantizare de semnal; fără dither, trunchierea deterministă poate produce o eroare dependentă de muzică. Cele două perspective explică de ce opțiunea merită încercată, nu aleasă doar după eticheta arhitecturii.
La 24 de biți, ambele efecte pot rămâne sub zgomotul analogic al aparatului. Este posibil să nu auzim nimic. Tocmai de aceea nu aș aplica regula „R2R egal fără dither” ca pe o poruncă gravată pe piatră. Aș încerca ambele variante. Dacă prefer una, foarte bine; dar preferința nu rescrie matematica.
Pentru profilul Commercial Silicon, destinat unor cipuri precum ESS sau AKM, HeadMania folosește un noise shaping de ordinul al treilea, care mută o parte din energia erorii de cuantizare spre frecvențe înalte. Principiul este solid, iar rezultatul final se formează împreună cu restul aparatului: modulatorul intern, filtrul analogic, rata PCM, zgomotul propriu și headroom-ul. Două DAC-uri cu același cip pot reacționa diferit, pentru că un DAC este ceva mai mult decât fotografia circuitului integrat din broșură.

True Peak

Upsampling-ul poate scoate la iveală intersample peaks. Eșantioanele originale rămân sub 0 dBFS, dar forma de undă reconstruită dintre ele poate depăși nivelul maxim. Dacă adăugăm EQ, AutoEQ, bass enhancement sau widening, riscul crește.
HeadMania include un limiter True Peak feed-forward, cu un lookahead de 10 ms. Îl consider util. Mai bine o reducere atent controlată decât clipping. Atunci când intră în acțiune, limiterul aplică inevitabil o variație de câștig, chiar dacă aceasta poate fi foarte discretă. Aș interpreta, prin urmare, ideea de «zero distortion» ca absență a hard clipping-ului, nu ca absență absolută a oricărei modificări. Este o diferență fină de limbaj, nu o diminuare a utilității funcției.
Istoria recentă a programului oferă un exemplu bun. În notele versiunii 2.9.35, dezvoltatorul explică faptul că traseul DSD avea anterior numai 0,147 dB rezervă înainte ca limiterul să intre în acțiune, astfel încât acesta intervenea la aproape fiecare vârf. Rezerva a fost mărită la 1,67 dB. În aceeași versiune a fost revizuită și potrivirea nivelului DSD cu PCM: dezvoltatorul notează că DSD ajungea cu aproximativ 1,8 dB mai tare pe majoritatea DAC-urilor, iar noua calibrare îl face cu aproximativ 1,5 dB mai încet decât înainte.
Am apreciat transparența cu care a fost descrisă problema. În același timp, episodul îmi amintește cât de ușor pot fi deturnate comparațiile audio. O diferență de 1,8 dB este suficientă pentru ca o variantă să pară mai deschisă, mai dinamică și mai vie. Noi începem să discutăm despre modulatoare, iar adevăratul câștigător stă liniștit în colț și se numește nivel.

Bit-perfect, dar după ce am schimbat biții

Termenul bit-perfect trebuie folosit cu grijă. Redarea și decodarea unui fișier pot fi bit-perfect până la intrarea în motorul DSP, iar transportul poate livra fără alte modificări chiar rezultatul acelui motor. După upsampling, semnalul nu mai este însă identic bit cu bit cu fișierul original. Nici nu trebuie să fie: tocmai au fost calculate alte eșantioane. Același lucru este valabil când folosim dither, noise shaping, EQ, crossfeed, limiter sau conversie PCM-DSD.
Formularea cea mai exactă este că rezultatul procesării poate fi transmis bit-accurate către DAC, raportat la ieșirea motorului DSP. Nu este bit-perfect față de fișierul-sursă după ce au fost aplicate operații care schimbă valorile eșantioanelor.
În modul de captură live din Windows, situația este și mai clară. WASAPI loopback funcționează numai în shared mode și poate prelua mixul redat de motorul audio Windows. Dacă aplicația și formatul dispozitivului partajat folosesc rate diferite, conversia poate avea loc înainte ca semnalul să ajungă în HeadMania. Pot interveni volumul aplicației, sunetele de sistem și alte fluxuri incluse în mix. HeadMania poate prelucra foarte bine ceea ce primește, dar nu poate anula retrospectiv o conversie deja realizată.

Testare  

Pentru test am folosit Mac mini, Audirvāna, DAC-ul Luxman DA-07X, amplificatorul Accuphase E-4000 și boxele Sonus faber Sonetto VIII G2. Este sistemul meu, un sistem pe care îl cunosc foarte bine și ale cărui reacții am învățat să le recunosc în timp. Tocmai de aceea mi s-a părut cadrul potrivit pentru această experiență. Când introduci o componentă nouă în lanț, ai nevoie de câteva certitudini în jurul ei. Altfel, riști să alergi după diferențe fără să mai știi de unde vin. În traseul testat, Audirvāna de pe Mac mini a trimis fluxul prin rețea către computerul pe care rula HeadMania, iar acesta a transmis semnalul procesat prin USB către Luxman DA-07X.
Luxman DA-07X este una dintre piesele importante ale acestei povești. Nu vorbim despre un DAC NOS care așteaptă ca software-ul să facă aproape toată munca de reconstrucție a semnalului. Luxman are propria arhitectură digitală, propriile filtre și, mai ales, propria personalitate sonoră. HeadMania nu vine pur și simplu să-i înlocuiască filtrul, ca și cum ai scoate un bec și ai pune altul. Cele două ajung să lucreze împreună, fiecare cu logica și intervenția sa asupra semnalului.
Exact asta m-a făcut curios. Mai poate un upsampler extern să aducă ceva important într-un sistem în care DAC-ul este deja modern, sofisticat și foarte bine pus la punct? Sau intrăm într-o zonă în care diferențele există mai ales fiindcă vrem noi să existe?
Am pornit de la Audirvāna, cu redarea nativă, pentru a avea un punct de referință familiar. Apoi am introdus HeadMania în traseu, fără să schimb fișierele, nivelul de ascultare sau restul sistemului. Am vrut ca singura necunoscută să fie procesarea realizată de upsampler.
Nu am început testul căutând „mai multe detalii”. Am căzut de prea multe ori în capcana aceasta. Ajungi să urmărești foșnetul unui scaun din spatele sălii, respirația unui muzician sau o ușă închisă undeva lângă studio și, între timp, pierzi muzica. Faptul că auzi mai clar un zgomot accidental nu înseamnă automat că sunetul este mai bun.
Pe mine m-au interesat alte lucruri: atacul pianului și felul în care nota capătă corp după lovirea corzii, stingerea unui cinel, stabilitatea vocii în centrul scenei, continuitatea reverberației și senzația că instrumentele ocupă un loc firesc în spațiu. Dacă scena devenea mai mare, voiam să înțeleg de ce. Era într-adevăr mai bine organizată pe adâncime sau doar se schimbase energia din registrul înalt, creând impresia unei deschideri suplimentare.

Prima comparație am făcut-o între redarea nativă din Audirvāna și un filtru fix. Pentru început, Linear sau Mega mi se par alegeri mai ușor de înțeles decât Kinetic, tocmai pentru că nu își schimbă permanent comportamentul în funcție de muzică. Cu un filtru fix ai un reper stabil și poți urmări mai ușor ce se întâmplă.
Pianul a fost unul dintre cele mai bune instrumente de test. Atacul ciocănelului îți spune ceva despre precizie, însă corpul și stingerea notei îți arată dacă acea precizie rămâne legată de muzică. Cinelele sunt la fel de nemiloase: dezvăluie imediat dacă decăderea a devenit mai coerentă sau dacă sunetul este doar mai strălucitor. Contrabasul și toba mare m-au ajutat să nu confund viteza cu lipsa de greutate. Un bas mai rapid nu este neapărat și mai profund, după cum unul mai rotund nu devine automat mai natural.
Nu mă așteptam ca un filtru foarte lung să transforme sistemul așa cum ar face-o schimbarea boxelor sau o corecție serioasă a camerei. Și nici nu s-a întâmplat asta. Luxman a continuat să sune ca un Luxman, cu eleganța, densitatea și curgerea lui familiară. Accuphase și Sonus faber și-au păstrat, la rândul lor, amprenta.
Diferența a apărut într-o zonă mai greu de descris, dar imposibil de ignorat după ce începi să o recunoști: organizarea informației. Contururile instrumentelor păreau ceva mai stabile, stingerea sunetelor devenea mai ușor de urmărit, iar în pasajele aglomerate se reducea acea urmă fină de granulație care poate lipi instrumentele unele de altele. Muzica părea să respire puțin mai liber, fără să devină demonstrativă.
Dar nu am auzit toate acestea în primele zece secunde. Nici măcar în primul minut. A fost nevoie să repet fragmentele, să revin la redarea nativă și apoi să introduc din nou HeadMania. Diferențele nu au venit spre mine fluturând un steag. Au început să se contureze după ce am încetat să le vânez.

Apoi am trecut la filtrele mixed-phase și Kinetic. Aici eram curios dacă atacul poate câștiga mai multă tactilitate fără ca scena să devină tensionată. Accuphase E-4000 și Sonetto VIII G2 fac destul de clar diferența dintre energie și agresivitate. Pot suna viguros și spectaculos, dar nu ascund ușor momentele în care această energie începe să deranjeze echilibrul muzical.
Cu Kinetic, toba a căpătat mai multă fermitate, greutate și o rotunjime foarte plăcută. Ritmul părea împins puțin mai hotărât înainte, iar unele pasaje aveau o forță aproape fizică. Mi-a plăcut. Pentru o vreme.
După mai multe reveniri, am început însă să observ și prețul acestei energii. Centrul imaginii nu mai părea la fel de liniștit, iar cinelele căpătau uneori o ușoară nervozitate. Sunetul avea mai multă forță, dar și mai puțină naturalețe. Nu era neapărat greșit, ci doar o altă perspectivă asupra muzicii — una mai spectaculoasă, mai tactilă, poate chiar mai seducătoare la prima întâlnire, dar care în sistemul meu nu s-a dovedit întotdeauna cea mai convingătoare pe termen lung.

Filtrele Dark le-aș păstra pentru albume și sisteme care au nevoie de o asemenea orientare. Combinația Accuphase–Sonus faber nu îmi sugerează din start necesitatea unei atenuări permanente a extremității superioare. Sistemul are deja suficientă căldură și rafinament pentru a nu cere o pătură suplimentară peste înalte.
Asta nu înseamnă că filtrele Dark sunt inutile. Dimpotrivă, pot deveni un instrument foarte bun atunci când întâlnești o masterizare luminoasă, agresivă sau comprimată dinamic până la epuizare. În asemenea situații, filtrul nu repară înregistrarea, dar o poate face mai ușor de ascultat. Îl văd însă ca pe un reglaj folosit conștient, în funcție de material, nu ca pe alegerea neutră pe care aș lăsa-o permanent activă.

Momentul cel mai interesant a venit atunci când am revenit la Audirvāna, fără upsampling-ul HeadMania. Nu a fost un șoc și nici nu am avut senzația că cineva a scos brusc jumătate din sistem din priză. Prima reacție a fost mult mai simplă: ceva se schimbase. Următoarea întrebare a fost cea cu adevărat importantă: îmi lipsea schimbarea?
Cred că toți pasionații de HiFi am trecut prin asemenea momente. Introduci ceva nou în sistem și, timp de cinci minute, ești convins că ai descoperit o lume. Apoi revii la varianta inițială și observi că aceasta este poate mai relaxată, mai coerentă și mai apropiată de muzică. Alteori se întâmplă exact invers: redarea veche, perfect satisfăcătoare până atunci, pare dintr-odată puțin mai plată, mai puțin fluidă sau mai slab organizată.
De aici începe adevăratul test. Nu atunci când diferența te surprinde, ci atunci când începi să înțelegi dacă îți este necesară. Revii asupra acelorași fragmente, schimbi filtrele, te răzgândești și îți pui la îndoială propriile concluzii. Pentru câteva ore, pasiunea pentru muzică se întâlnește cu obsesia pentru sunet, iar tu ajungi să cercetezi fiecare decay cu răbdarea unui om care caută adevărul la microscop.
Testul meu rămâne, desigur, unul subiectiv. Nu aș transforma ceea ce am auzit într-o sentință universală despre HeadMania sau despre toate DAC-urile. Eu am ascultat relația dintre HeadMania, Luxman DA-07X, Accuphase E-4000 și Sonus faber Sonetto VIII G2, în camera mea și prin filtrul propriilor preferințe.
Pe un DAC R2R NOS, proporțiile se pot schimba radical. Cu un alt delta-sigma, efectul poate fi mai mare, mai mic sau pur și simplu diferit. Tocmai aici stă, pentru mine, frumusețea acestui tip de experiment. Nu primești un răspuns universal, ambalat frumos și valabil pentru orice sistem. Primești încă un instrument cu care poți explora muzica și încă un motiv să te așezi în fotoliu, să alegi un album cunoscut și să asculți din nou.

Cu ce am rămas

HeadMania UpSampler este unul dintre acele proiecte care îmi amintesc de ce continuă să mă fascineze HiFi-ul. Nu pentru că promite perfecțiunea, ci pentru că redeschide o întrebare pe care credeam că am lămurit-o: cât de mult contează filtrarea digitală într-un sistem modern?
Avantajele reale există. Un computer poate rula filtre mult mai lungi decât procesarea folosită de obicei într-un DAC. Într-un aparat NOS, filtrul extern poate prelua mare parte din interpolarea digitală. În alte cazuri, upsampling-ul schimbă doar prima parte a unui traseu digital mai lung, iar efectul depinde de procesarea internă a DAC-ului. Mixed-phase oferă alte compromisuri temporale, iar familia Kinetic propune o abordare curajoasă asupra tranzienților.
Există și limite. Un milion de taps nu garantează un sunet mai bun. O respingere declarată de 240 dB nu promite automat o scenă mai adâncă și nu descrie performanța analogică a sistemului. După procesarea DSP, semnalul nu mai este bit-perfect față de sursă, iar un limiter nu poate interveni fără să aplice o variație de câștig. Funcțiile Dark, Width, Exciter sau Bass Enhancement pot fi excelente pentru plăcerea audiției, dar sunt forme de voicing și procesare, nu recuperare de informație pierdută.
Pentru mine, tocmai această zonă dintre matematică și preferință face proiectul interesant. Pot asculta filtrul, pot înțelege ce schimbă și apoi pot descoperi că prefer o variantă care nu este cea mai „perfectă” pe hârtie. Nu este o contradicție. Fidelitatea tehnică și naturalețea percepută se întâlnesc în creierul unui ascultător, nu într-o coloană de specificații.
Și aici ajung la singura concluzie care mi se pare cu adevărat utilă: HeadMania trebuie încercat acasă. Nu citit până când alegem tabăra corectă, nu judecat după numărul de taps și nici declarat câștigător înainte să pornească muzica.
Instalați-l, opriți pentru început toate procesoarele suplimentare și comparați un filtru fix cu redarea pe care o cunoașteți. Păstrați același nivel. Ascultați o piesă întreagă, nu trei atacuri de cinel repetate până când muzica începe să vă urască. Reveniți la varianta nativă. Încercați apoi mixed-phase, Kinetic și, dacă sistemul o cere, Dark. Nu căutați cu orice preț mai mult detaliu. Urmăriți dacă muzica devine mai coerentă, dacă scena se stabilizează și dacă puteți asculta mai mult timp fără să vă gândiți la filtru.
Este posibil ca un milion de taps să fie alegerea potrivită. Este posibil să preferați un filtru scurt. Sau poate că DAC-ul vostru funcționează cel mai bine lăsat în pace. Toate trei sunt rezultate interesante.

Eu voi continua să deschid sertarele pe care scrie „Nu deschide”. Uneori găsesc marketing. Alteori găsesc inginerie. În cazul HeadMania le-am găsit pe amândouă, dar și suficientă tehnologie adevărată încât să merite un test serios. 

Articol scris de Robert Fleșcan

Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 8 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.