Kissa din metrou: despre Coltrane, ego și arta de a asculta

Ora 8:17. Sunt în metrou în drum spre birou. Lumină fluorescentă, oameni închiși în ecrane, aer ușor reciclat. În urechi însă, alt univers: A Love Supreme al lui John Coltrane, album ascultat prin căștile Focal Bathys. Nu ascult ca să testez scena, să verific extensia în înalte, sau să decid dacă saxofonul este suficient de "cărnos”. Ascult și atât. Și în timp ce ascult, mă extaziez la fiecare notă, la fiecare inflexiune, la felul în care Coltrane pare să transforme aerul în rugăciune. Albumul acesta nu e jazz. E confesiune. Este o căutare spirituală imprimată pe bandă magnetică. Este genul de muzică ce nu cere să fie analizată, ci primită, îmbrățișată. Ridic privirea. Oameni. Mulți. Diferiți. Un mozaic de fețe, de povești, de oboseli și speranțe. Diferențele sunt copleșitoare. Niciun punct comun evident. Fiecare cu propriul ritm interior. 

Gândul îmi zboară către audiofili. Pentru că și acolo diferențele sunt dramatice. Tuburi vs. tranzistori. Analog vs. digital. Cablu corect vs. cablu inițiatic. Boxe neutre vs. boxe muzicale. Forumuri, dogme, școli de gândire. Dar dincolo de diferențe, am observat un comportament comun. În aproape orice audiție privată la care am participat apare un moment previzibil. Sistemul cântă bine. Atmosfera e bună. Muzica curge. Și, inevitabil, cineva spune: „Da… dar parcă…” Acel “dar” este viermele. De ce când sistemul oferă un sunet excelent, simțim nevoia să identificăm fisura? De ce nu ne putem bucura pe deplin de acel moment? 

Zilele trecute am fost vizitat de un amic audiofil. Să fiu sincer, nu eram curios de opinia lui despre sistemul meu audio. Poate greșesc. Poate mă scald într-un tip de autosuficiență. Sau poate este doar o scuză pentru o formă de alienare personală. Momentul în care construiesc ziduri de apărare, la fel ca personajul Pink din celebra operă rock The Wall a celor de la Pink Floyd. Nu știu. Este complicat să trasezi o graniță între egoul tău și restul lumii. Sistemul audio nu e doar un ansamblu de componente. Este o construcție lentă, o selecție, bani cheltuiți, lecturi obsesive, dar înainte de toate este timp. Eșecuri și revelații audiofile întinse în timp și spațiu asemeni unei autobiografii sonore. Momentul când amicul a spus: Basul ar putea fi mai “punchy”. Am simțit automat nevoia unei reacții.  Ore mai târziu, după ce amicul a plecat, am rămas singur cu muzica și cu un gust ușor amar. Nu am fost deranjat de opinia lui. Sunt unul din aceea care crede cu tărie în puterea opiniei individuale. M-a tulburat recția mea. De ce am simțit că trebuie să demonstrez ceva. Fericirea mea nu are nevoie de o validare exterioară. Și aici, inevitabil, m-am dus spre psihologie. 

Există un concept simplu și crud: negativity bias. Creierul nostru este programat să detecteze pericolul, defectul, fisura. În savană, la începuturile omenirii, asta te salva. În living te transformă într-un detector ambulant de micro-imperfecțiuni pe 3 kHz. Mai există și nevoia de validare. Într-un grup de audiofili, statutul nu se câștigă prin emoție. Se câștigă prin discernământ. Dacă spui "sună minunat”, pari superficial. Dacă identifici o ușoară congestie în zona mediilor inferioare, devii relevant. Critica devine monedă socială. 
Și totuși, în metrou, Coltrane nu mă întreabă nimic. Nu îmi cere evaluare. Nu îmi solicită expertiză. Îmi cere doar prezență. Și atunci m-am gândit la Japonia. La acele cafenele numite kissa. Spații dedicate ascultării muzicii, despre care am citit într-un articol din National Geographic. Locuri unde oamenii intrau, comandau o cafea și tăceau. Nu pentru că era interzis să vorbească, ci pentru că muzica poate fi centrul universului.

Te poate interesa: 

În Japonia postbelică, accesul la muzică occidentală era limitat. Discurile erau scumpe. Sistemele performante erau rare. Așa că au apărut aceste spații comunitare unde puteai asculta muzică. Motorul care a mișcat ideea kissa prin istorie nu a fost tehnologia. A fost dorul. Când ceva e rar, devine sacru. Când muzica nu este la un click distanță, devine eveniment. Ascultarea devine ritual. Astăzi avem totul. Streaming nelimitat. Rezoluții astronomice. Sisteme care pot demonta pereții. Paradoxal, ne bucurăm mai puțin. Pentru că abundența reduce reverența. În kissa, muzica era scopul. Sistemul era mijlocul. În multe audiții moderne sistemul este scopul. Muzica e material didactic. Frazele schimbate de audiofili au o direcție clară. Pune ceva să testăm scena. Ai un track de test pentru bas? Hai să vedem ce poate sistemul tău audio.

Coltrane nu a compus A Love Supreme pentru a testa imaging-ul pe trei planuri. Și totuși, îl folosim așa. Poate că problema nu este în cabluri. Nu este în DAC. Nu este nici măcar în cameră. Poate că problema este în intenție. Sistemul audio devine, uneori, un teritoriu de control într-o lume haotică. Acolo alegerile noastre contează. Acolo suntem stăpâni. Când cineva critică, simțim că ne invadează teritoriul. Poate că reacția mea la amicul audiofil nu a fost despre bas. A fost despre vulnerabilitate. Despre faptul că, într-un fel, sistemul este o extensie a mea. Iar critica lui a atins acel punct sensibil unde tehnologia se întâlnește cu identitatea. Într-o kissa ego-ul dispare. Nu vii să demonstrezi nimic. Nu vii să câștigi. Vii să asculți. Poate că fiecare audiofil are nevoie de o kissa interioară. Un spațiu mental unde nu analizăm, nu comparăm, nu validăm. Doar primim. 

Metroul încetinește. Albumul se apropie de final. Mantra “A Love Supreme” se repetă ca o respirație profundă. Privesc din nou oamenii. Diferiți. Tăcuți. Fiecare cu propriul sistem interior, cu propriile distorsiuni și armonici. Mă gândesc că, poate adevărata revoluție în HiFi nu va veni dintr-un nou chipset sau dintr-un nou format. Va veni dintr-un gest simplu: să stai jos, să închizi ochii, să lași muzica să fie muzică, fără analiză, fără competiție. Ca într-o kissa. Ca într-un vagon de metrou la 8:37 dimineața, când Coltrane îți amintește că sunetul nu este despre perfecțiune.

Articol scris de Robert Fleșcan

Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 8 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.