Sari la conținut
HiFi Tech
  • Liniștea dinaintea furtunii - Nick Cave & The Bad Seeds Live, 19 Iunie, Romexpo


    Adrian Isaia

    "I can control the weather with my moods. I just can't control my moods." - Nick Cave

    Acum câțiva ani, după o zi absolut stroboscopică la job și într-o perioadă în care oricum realitatea câștiga tot mai mult teren în fața imaginației, frustrarea rezultantă coagulându-se încet-încet într-un epic blocaj mental, am decis să ascult, mai mult din "datorie" dar fără mare chef, două mp3-uri care adunau de ceva timp praf într-un folder: "The Secret Life of the Love Song" și "The Flesh Made Word", două eseuri scrise și citite de Nick Cave, ce au ca teme enigmatica esență a cântecului de dragoste și creativitatea.
    În general nu am răbdare să ascult spoken word - dacă doar ascult, trebuie să cânte; dacă doar vorbește, trebuie să-l și văd - așa că, într-un avânt gospodresc ce nu mă caracterizează, am zis să câștig timpul "pierdut" cu audiția făcând ceva gen ordine prin casă în timp ce ascult. Ce nu am luat în calcul însă a fost un adevăr atât de simplu și de la sine înțeles încât mi-e și rusine să-l zic: pe Nick Cave nu-l asculți cu mopul în mână. N-ai cum. Nu dintr-un respect împins la paroxism sau o interpretare defectuoasă a ideii de sacru, ci pentru ca pur și simplu nu te lasă
    În parte e din cauza vocii calde - aproape parintească, dar nu tocmai sfătoasă - o voce care nu are nevoie să ridice tonul sau să șocheze pentru a se face ascultată. E o plăcere să-l asculți vorbind. Dar dincolo de formă, puterea de seducție a discursului vine din talentul lui Cave de a pune în cuvintele perfecte idei si emoții care de regulă sălășuiesc dincolo de limbaj, in străfundurile sufletului. Ascultând îți aduci brusc aminte de ce trăiești.
    În liniștea de după, am pus mâna pe telefon, am sunat șeful de rigoare, l-am anunțat că două zile lipsesc de pe Planeta Advertising și două zile am pictat încontinuu.
    Cam acesta  poate fi efectul Nick Cave

     

    .grinderman 169.jpggrinderman 244.jpg

     

    Strict profesional vorbind, Nicholas Edward Cave este multe lucruri - cântăreț, compozitor, scriitor, actor, scenarist, câteodată, dacă bate vântul cum trebuie, chiar și stand-up comedian. Dar înainte de a fi toate astea, Cave este în primul rând o Atitudine ambulantă. O idee vie cu picioarele bine înfipte în pământ. Un om complet imersat în arta lui, al cărui contur nu poate fi altul decât linia apăsată dintre primul cântec și ultimul cântec.
    Dupa 45 de ani de muzică, cu o personalitate care umple spațiul imens dintre Sid Vicious și Leonard Cohen, Nick Cave încă are capacitatea, rară zilele astea într-un climat muzical ușor demoralizator, de a mișca. De a nu te lăsa indiferent. De a te lua de beregată cu un singur vers și a te obliga să simți o dată pentru totdeauna ce este, de exemplu (și de fapt), dragostea. Sau furia. Sau intimitatea. Sau dezolarea. Sau tandrețea. Sau forța.

    Atitudinea lui față de muzică, spre deosebire de cea față de public, a rămas mai mult sau mai puțin nealterată de-a lungul timpului. În deja celebra sa scrisoare către MTV din 1996 - în care refuza cât putea el de politicos nominalizarea la "Best Male Artist" și orice altă "onoare" similară ulterioară - câteva rânduri sar în ochi: "Relația mea cu muza este una delicată în cel mai bun caz și simt că este de datoria mea să o protejez de influențe ce ar putea ofensa fragila sa natură." Și - "Nu sunt în competiție cu nimeni. [...] Muza mea nu este un cal, iar eu nu particip la curse de cai." 

    În "There She Goes, My Beautiful World", una dintre multele melodii Nick Cave cu care dorm sub perna, relația capricioasă dintre el și "harul divin" devine ceva mai nuanțată. Deși respectul față de muză și răbdarea în fața toanelor ei nu zboară complet pe fereastră, tonul folosit de data asta este oricum numai smerit și înțelegător nu. Melodia funcționează, în ciuda gospel-ului exploziv ce-i umflă penele, mai curând ca un fel de rugăciune punk. După strofe întregi pline de exemple de artiști care au creat opera vieții lor în cele mai vitrege condiții imaginabile, Nick Cave se întreabă, prin comparație, unde este drama lui fertilă și fulgerul divin deschizător de creiere, cerând socoteală muzei pentru absență și indiferență. Artistul, în cazul de față, nu cerșește umil insipirația divină, ci și-o revendică tare, clar și răspicat, ca pe un drept inalienabil. Deși muza nu e un cal, Nick Cave nu se sfiește să dea cu biciul dacă respectivul non-cal se culcă pe o ureche. Încă o injecție cu adrenalină pentru artiști.

    Relația sa cu publicul, pe de altă parte, a suferit în timp o transformare majoră. În perioada Boys Next Door / The Birthday Party, Nick Cave, ca și frații lui de la Einstürzende Neubauten, ieșea pe scenă cu intenția declarată de a acționa ca un buldozer sanitar asupra publicului. Forța era deja acolo, însă neambalată în experiență sau șarm deocamdată. Una dintre anecdotele mele preferate în acest sens are loc într-un club disco obscur din New York în anii '80, în timpul unui concert The Birthday Party. După trei piese, care în condiții normale ar fi trezit instantaneu trei cimitire, dar aparent nu și publicul inert din fața lor, formația este anunțată ca mai are voie să cânte o singură melodie. Așa că The Birthday Party se aruncă cu capul înainte într-o versiune de un sfert de oră a melodiei "King Ink", în timpul căreia Cave, exasperat de atmosfera comatoasă, se dă jos de pe scenă, încolăcește firul microfonului în jurul primului gât de doamnă placidă și începe să-i zbiere direct în față "Express yourself! Express yourself!" - atât ca vers cât și ca ultimatum. În perioada lor de început, o perioadă, ce-i drept, îmbibată în heroină, confuzie și furie, astfel de scene erau la ordinea zilei (sau mai exact a nopții)

    .

    maxresdefault.jpg1468616_10151815549028034_1947812091_n.jpg

     

    Iată că în 2018 însă, Nick Cave inițiază un mini-turneu bazat mai mult pe dialog decât pe muzică numit "So, what do you want to know?", menit să analizeze și să întărească conexiunea dintre el și fanii lui. Schimbarea de atitudine este mai mult decât clară, dar nu este recentă.
    În 2009 am avut ocazia să-l văd live și în varianta lui solo, în turneul de promovare a romanului său "The Death of Bunny Munro". Seara, numită simplu "An Evening with Nick Cave", a constat și în muzică ("Să fim serioși, n-ați venit aici să vă uitați la mine cum citesc dintr-o carte. Nu suntem în fundul librăriei Waterstones."), dar mai ales în dialog cu fanii. Și, în ciuda faptului că întrebările au fost în mare parte revoltător de stupide ("Unde ți-e mustața?", "De unde îți cumperi pantofii?"), Nick a ales calea umorului și a răspuns amuzat la absolut orice trivialitate ghidușă și orice lipsă de subtilitate și respect. În treacăt fie spus, relaxarea a durat doar până în momentul în care întrebarea unei spectatoare l-a facut conștient de prezența în sală a lui PJ Harvey, prezență ce se dorea a fi, mai mult ca sigur, discretă spre anonimă, din motivele știute. Dar în absența imprevizibilului de acest calibru, icebergul dintre Cave și public s-a topit treptat făcând loc întâi unei curiozități suspicioase, apoi unei simpatii aparent reale.

     

    ncbs_glastonbury.jpg

     

    Relaxarea muncită din relația cu fanii nu se traduce, din fericire, și printr-o toropeală confortabilă pe scenă. Miza reală nefiind niciodată popularitatea sau banul, ci muzica în sine, Nick Cave & The Bad Seeds nu au fost niciodată genul de formație care se suie pe scenă și îți zdrănăne în dorul lelii ultimul album exact ca pe CD, cu volumul dat la 11 și cu ochii pe ceas. Și ce bine că nu scapi așa ușor! Personal, mi se pare vital să fii ucis de Nick Cave măcar o dată în viață.
    The Bad Seeds pe scenă sunt - și detest expresia de aici și până-n zare - "o forță a naturii". Dar ce altceva poți spune când uraganul "Tupelo" te udă până la os, sau când abia mai respiri sub avalanșa "From Her To Eternity", ca să nu mai zic de cel mai sexy și lasciv cutremur inventat vreodată, "Stagger Lee"? Uitându-mă la concertul de la Glastonbury din 2013, de exemplu, am avut permanent senzația că mă uit la crucișătorul "Nick Cave" despicând marea de oameni val cu val și melodie după melodie, cu Nick literalmente călare pe oamenii din primele rânduri, trăgând parcă întreaga scenă după el.  Momente și senzatii de genul ăsta nu sunt nimic nou într-un concert Bad Seeds, o formație care a mutat falca planetei din loc în mod sistematic, cu spectacole extrem de intense și extrem de intime în acelasi timp, de trei decenii încoace.
    Așa că nu știu exact ce am facut să merităm asta, dar pe 19 iunie vom "păți", în sfârșit, același lucru: vom fi făcuți una cu pământul de un Nick Cave intens, imens, dar mai ales viu.

     

    • Thanks 1


    Recenzie utilizator

    Comentarii Recomandate

    Nu sunt comentarii de afișat


×
×
  • Creează nouă...