The Dark Side of the Moon, albumul concept al legendarei trupe britanice Pink Floyd a implinit pe 1 martie 45 de ani. Explorand teme coflictuale precum trecerea timpului, lacomia sau deteriorarea sanatatii mintale (aluzie evidenta la starea de sanatate a membrului fondator Syd Barrett), albumul este considerat de critici si fani unul dintre cele mai bune albume rock ale tuturor timpurilor (albumul a stat in topul Billboard pentru nu mai putin de 741 de saptamani!).
Inregistrat in celebrul studiou Abbey Road in doua sesiuni (1972 si 1973), albumul a fost cizelat cativa ani in concerte si mai apoi a fost editat pe disc, reusind sa sparga toate tiparele rockului conceptual. Beneficiind de cateva tehnici inovatoare la acea vreme (inregistrari multitrack, loop-uri, sintetizatoare analoge etc) si de geniul in materie de butoane si productie al celebrului inginer/muzician Alan Parsons, The Dark Side of the Moon a devenit metafora perena a muzicii facute nu sa-ti dea solutii, ci sa te lase cu intrebari.
Alt punct forte ale albumului (in afara de muzica in sine si de geniul trupei) este coperta conceputa de prietenul din copilarie al lui David Gilmour, artistul Storm Thorgerson, fondator al grupului de graficieni Hipgnosis, celebru pentru coperte faimoase create pentru artisti precum Genesis, Yes, Led Zeppelin, Peter Gabriel, Black Sabbath, Dream Theater, Anthrax, The Alan Parsons Project, Muse, The Mars Volta etc. O alta amprenta distincta a albumului este vocea uluitoare a cantaretei Clare Torry (pe The Great Gig in the Sky), adusa la inregistrari de la sugestia aceluiasi Alan Parsons.
Estimarile spun ca The Dark Side of the Moon s-a vandut in peste 45 de milioane de unitati pana acum, astfel ca albumul este, de departe, cel mai de succes al grupului, din punct de vedere financiar. Lansat pe 1 martie, in urma cu 45 de ani, albumul este considerat de multi drept cel mai bun din istoria muzicii de orice fel scrise vreodata.

Stiu. Asta nu e nume de formatie, astea nu-s cuvinte reale, nu s-au inventat muschii pentru asta si nimeni nu vorbeste asa. In realitate, nu este deloc un nume imposibil de pronuntat dupa 2-3 minute de efort sustinut, cu echipament adecvat si sub indrumarea unui profesionist. 
Einstürzende Neubauten, in traducere aproximativa, inseamna Blocuri Prabusinde. Se refera la toate cladirile noi construite in Germania dupa cel de-al doilea razboi mondial, similare blocurilor noastre comuniste, pe care nemtii de la Neubauten le viseaza rase de pe fata pamantului. Intr-un plan ceva mai inalt insa, se refera la necesitatea demolarii structurilor filosofice si muzicale vechi pentru a da o sansa celor noi, mai sanatoase, sa creasca din ruine precum pasarea Phoenix din propria cenusa. 

Sa zicem ca am rezolvat-o cu numele si sa trecem la muzica. 
Cariera celor de la Einstürzende Neubauten nu ar avea cum sa incapa in rafturi intregi de carti, reviste si teze de licenta, drept pentru care nici nu-mi propun sa epuizez subiectul intr-un simplu articol (am incercat, mi-am luxat creierul.) Voi sari cu nonsalanta peste nenumarate puncte importante cum ar fi colaborari muzicale, literare sau teatrale, filosofia extrem de complexa din spatele aproape fiecarei melodii (vorbim de o formatie de un elitism superb si perfect justificat), sau cei 20 de ani petrecuti de Blixa Bargeld, carismaticul, dar indescifrabilul lider al formatiei, pe post de chitarist experimental alaturi de Nick Cave in Birthday Party si Bad Seeds. Tot ce pot face este sa pun cateva puncte pe cateva i-uri si sa sper ca acele puncte vor fi indeajuns de pestrite cat sa starneasca curiozitatea in legatura cu o formatie extrem de influenta si inovativa, care a actionat atat ca un baros cat si ca un balsam asupra ultimilor aproape 40 de ani de muzica. Dar, din nou, impactul lor asupra muzicii nu incape intr-un articol, asa ca ma voi rezuma la impactul avut de Einstürzende Neubauten asupra mea, in speranta ca etc.

Personal, am primit aceasta formatie cu plexul deschis undeva pe la jumatatea anilor '90, pe vremea cand probabil credeam ca REM sunt culmea creativitatii si Jane's Addiction sunt de-a dreptul ezoterici. Aceasta trista stare de fapt s-a schimbat radical in momentul in care, intr-o noapte pe la ora 2, mi-au picat ochii pe doua videoclipuri care mi-au dat de inteles ca n-am inteles nimic din muzica: Blume (Flower) si Die Interimsliebenden (The Interim Lovers), semnate Neubauten.

Blume pare o melodie trasa cu urechea prin peretele dintre doua realitati paralele si incompatibile. E ca un film de Lynch, minus angoasa existentiala, dar in continuare hipnotic ca autopsia unui extraterestru. De fiecare data cand o ascult, piesa asta ma duce cu gandul ba la betoane inflorind spontan, ba la valsuri in slow-motion prin coroanele copacilor sub lumina lunii, ba la catedrale scufundate. Absolut toate elementele componente, muzicale sau vizuale, par sa conspire atat de armonios si firesc la crearea acestei splendide si inexplicabile vietati. De la vocea infantil-erotica, dar doldora de pericole, a Anitei Lane (co-autoare si lead-vocals pe acest cantec), pana la prezenta in videoclip a extravagantului instrument muzical numit Intonarumori, inventat pe la inceputul secolului XX, care arata ca o serie de detonatoare echipate cu ceva gen palnii de gramofon. De la soaptele soporifice din spatele versurilor, fredonate de Blixa si efectiv pirogravate in textura melodiei, pana la referintele botanice, in latina, ce prefateaza fiecare strofa. De la atmosfera generala a melodiei - ademenitoare, vulnerabila si oculta, un cantec de leagan ce induce somnul vesnic - pana la minusculul detaliu cu care am ajuns sa ma obisnuiesc si sa-l consider parte integrala din melodie: Blixa inghitindu-si saliva inainte de primul vers. Melodia asta nu poate suna altfel, pur si simplu.

Atmosfera descrisa mai sus este datorata si faptului ca Einstürzende Neubauten rareori folosesc instrumente conventionale, preferand in schimb "instrumente" precum arcuri si folii metalice, frunze, curent electric, pietre, motoare de masina, sticla, aer, foc, apa, nisip, petrol, bormasini, ciocane sau carucioare de supermarket - acest trademark fiind si motivul pentru care primele albume Neubauten pot avea asupra ascultatorului neavizat efectul cutremurului din '77 asupra papadiilor, cu piese ca "Negativ Nein", "Der Tod ist ein Dandy" sau "Tanz Debil", niste colaje dadaiste care par compuse special pentru forceps, menghina si dureri dentare. Dupa cum spuneam, o demolare era necesara, iar o demolare nu va suna niciodata a Enya. Sau, ca sa-l citez direct pe FM Einheit (membru fondator - percutie), "Trebuie sa urli foarte mult si foarte tare ca oamenii sa aprecieze linistea de dupa." Vechiul - sau clasicul, sau previzibilul, sau confortabilul - trebuia anihilat de la bun inceput, pentru ca nicio inovatie nu s-a coagulat vreodata intr-un creier relaxat. 
Absenta aproape totala a instrumentelor conventionale s-a impus de la sine in momentul in care lipsa banilor de mancare si chirie a dus la vanzarea instrumentelor, un moment de criza ce ar fi surpat instantaneu multe alte formatii, dar care pentru Neubauten s-a dovedit a fi parghia de care aveau nevoie pentru a rasturna Muzica.

Moment in care trebuie sa zic doua cuvinte si despre Die Interimsliebenden. Ca sa intelegeti impactul acestei melodii asupra pârșului de preerie - eu - imaginati-va doar atat: mi-a luat aproximativ 15 ani sa trec peste socul "cultural" inital si sa realizez cu stupoare ca piesa asta este efectiv dansabila. Asta si pentru ca, in urma auditiei primelor albume Neubauten - zgomot, haos zbierete primordiale - mintea mea refuza asocierea acestui gen de sunet cu orice idee de dat din fund... pana cand m-am trezit ca dau eu. 
In treacat fie spus, melodia asta contine si unul dintre cele mai frumoase versuri din viata, "In ihrem gemeinsamen Mund Lebt ein Kolibri" (In their communal mouth lives a hummingbird). Muzee intregi as umple doar cu imaginea asta. 

As vrea sa zic ca melodia asta este funk, dar daca este, este un funk iesit dintr-un fel de George Clinton la fel de talentat ca originalul, dar angajat la Uzina de Vagoane Aiud, cel mai probabil pe cocaina, si descurcandu-se cu ce are la dispozitie. Din nou, in afara de vagul iz de bas insinuat in spatele melodiei de Alexander Hacke si cateva accente de chitara presarate de Mark Chung, niciun instrument recognoscibil aici. Avem arcuri industriale lovite cu tevi metalice - care functioneaza ca bas si toba simultan, un sunet atat de compact si potent - avem lanturi metalice (fus-cinel), si avem o suma de tot felul de alte obiecte unul mai neidentificabil decat altul. Spre final, un solo care, daca e sa ne luam dupa videoclip, pare a fi de obiecte metalice scapate aleatoriu atat pe jos, cat si... pe note. Dar nu ne luam dupa videoclip, este percutie pura, marca N.U. Unruh, mini-geniul formatiei, inventator neobosit de instrumente dubioase. 

(Scurta anecdota despre Unruh. Am avut placerea si norocul sa vorbesc cu el dupa un concert. Statea sprijinit de un zid, inconjurat de zeci de fani prea ocupati cu restul membrilor formatiei sa-l observe, si se juca cu un pumn plin de capace de bere. L-am intrebat care e treaba cu capacele. Mi-a zis ca e un viitor nou instrument muzical: bagi un cui in fiecare capac, legi cuiele cu cate o sfoara, apoi legi toate sforile de un bat - dupa care te joci cu instrumentul fix cum iti vine. Am ezitat un pic, dar intr-un final l-am pus la curent cu existenta Calusarilor romanesti si cu inutilitatea inventarii unui instrument deja existent. Ulterior am aflat ca batul Calusarilor este doar atat: un bat.
Povestioara asta joaca doua roluri aici. In primul rand ma face pe mine sa ma simt ca un zeu. Dar in al doilea rand, poate mai important, spune ceva despre Unruh: omul este absolut obsedat de sunet si de muzica. Si n-am destule inimi sa-l iubesc pentru asta.)

Dupa aceste doua melodii, si dupa intregul album Tabula Rasa (1993), perspectiva mea asupra muzicii s-a schimbat radical si definitiv. Dupa ce auzi cantecul din interiorul unei pietre e greu sa te intorci la strofa-refren-strofa-refren. Cand stai si asculti ani de zile intregi buncare si arcuri de triumf sculptate in zgomot, intregi continente si constelatii nascute din sunete total organice, realizezi ca muzica este peste tot in jurul nostru, mereu. "Das Lied schläft in der Maschine" (The song sleeps in the machine) spune un alt vers de-al lor. Trebuie doar sa stii cum sa-l trezesti si sa-l asculti.

Ceea ce a pornit initial dintr-o "ignoranta sanatoasa", cum s-a exprimat Blixa Bargeld intr-un interviu, s-a transformat treptat in sunetul imploziei si prabusirii unui intreg edificiu de prejudecati generale si asteptari false legate de muzica si natura ei, devenind ulterior o noua definitie a muzicii in sine. Aparent, acest nume lung si impronuntabil nu este doar un nedrept test de dictie, ci mai curand o profetie implinita si o promisiune: cladirile se prabusesc si cladirile se inalta din nou. Deasupra lor ramane intacta Muzica. 

NOTA: Articolul se refera la variantele originale ale celor doua melodii. 

Blume - varianta in engleza

Die Interimsliebenden - varianta de 7:40 min, in germana.

https://neubauten.org/en/media/video/blume-english
https://neubauten.org/en/media/video/die-interimsliebenden

Articol scris de: Adrian Isaia

"I can control the weather with my moods. I just can't control my moods." - Nick Cave

Acum câțiva ani, după o zi absolut stroboscopică la job și într-o perioadă în care oricum realitatea câștiga tot mai mult teren în fața imaginației, frustrarea rezultantă coagulându-se încet-încet într-un epic blocaj mental, am decis să ascult, mai mult din "datorie" dar fără mare chef, două mp3-uri care adunau de ceva timp praf într-un folder: "The Secret Life of the Love Song" și "The Flesh Made Word", două eseuri scrise și citite de Nick Cave, ce au ca teme enigmatica esență a cântecului de dragoste și creativitatea.
În general nu am răbdare să ascult spoken word - dacă doar ascult, trebuie să cânte; dacă doar vorbește, trebuie să-l și văd - așa că, într-un avânt gospodresc ce nu mă caracterizează, am zis să câștig timpul "pierdut" cu audiția făcând ceva gen ordine prin casă în timp ce ascult. Ce nu am luat în calcul însă a fost un adevăr atât de simplu și de la sine înțeles încât mi-e și rusine să-l zic: pe Nick Cave nu-l asculți cu mopul în mână. N-ai cum. Nu dintr-un respect împins la paroxism sau o interpretare defectuoasă a ideii de sacru, ci pentru ca pur și simplu nu te lasă. 
În parte e din cauza vocii calde - aproape parintească, dar nu tocmai sfătoasă - o voce care nu are nevoie să ridice tonul sau să șocheze pentru a se face ascultată. E o plăcere să-l asculți vorbind. Dar dincolo de formă, puterea de seducție a discursului vine din talentul lui Cave de a pune în cuvintele perfecte idei si emoții care de regulă sălășuiesc dincolo de limbaj, in străfundurile sufletului. Ascultând îți aduci brusc aminte de ce trăiești.
În liniștea de după, am pus mâna pe telefon, am sunat șeful de rigoare, l-am anunțat că două zile lipsesc de pe Planeta Advertising și două zile am pictat încontinuu.
Cam acesta  poate fi efectul Nick Cave

.

Strict profesional vorbind, Nicholas Edward Cave este multe lucruri - cântăreț, compozitor, scriitor, actor, scenarist, câteodată, dacă bate vântul cum trebuie, chiar și stand-up comedian. Dar înainte de a fi toate astea, Cave este în primul rând o Atitudine ambulantă. O idee vie cu picioarele bine înfipte în pământ. Un om complet imersat în arta lui, al cărui contur nu poate fi altul decât linia apăsată dintre primul cântec și ultimul cântec.
Dupa 45 de ani de muzică, cu o personalitate care umple spațiul imens dintre Sid Vicious și Leonard Cohen, Nick Cave încă are capacitatea, rară zilele astea într-un climat muzical ușor demoralizator, de a mișca. De a nu te lăsa indiferent. De a te lua de beregată cu un singur vers și a te obliga să simți o dată pentru totdeauna ce este, de exemplu (și de fapt), dragostea. Sau furia. Sau intimitatea. Sau dezolarea. Sau tandrețea. Sau forța.

Atitudinea lui față de muzică, spre deosebire de cea față de public, a rămas mai mult sau mai puțin nealterată de-a lungul timpului. În deja celebra sa scrisoare către MTV din 1996 - în care refuza cât putea el de politicos nominalizarea la "Best Male Artist" și orice altă "onoare" similară ulterioară - câteva rânduri sar în ochi: "Relația mea cu muza este una delicată în cel mai bun caz și simt că este de datoria mea să o protejez de influențe ce ar putea ofensa fragila sa natură." Și - "Nu sunt în competiție cu nimeni. [...] Muza mea nu este un cal, iar eu nu particip la curse de cai." 

În "There She Goes, My Beautiful World", una dintre multele melodii Nick Cave cu care dorm sub perna, relația capricioasă dintre el și "harul divin" devine ceva mai nuanțată. Deși respectul față de muză și răbdarea în fața toanelor ei nu zboară complet pe fereastră, tonul folosit de data asta este oricum numai smerit și înțelegător nu. Melodia funcționează, în ciuda gospel-ului exploziv ce-i umflă penele, mai curând ca un fel de rugăciune punk. După strofe întregi pline de exemple de artiști care au creat opera vieții lor în cele mai vitrege condiții imaginabile, Nick Cave se întreabă, prin comparație, unde este drama lui fertilă și fulgerul divin deschizător de creiere, cerând socoteală muzei pentru absență și indiferență. Artistul, în cazul de față, nu cerșește umil insipirația divină, ci și-o revendică tare, clar și răspicat, ca pe un drept inalienabil. Deși muza nu e un cal, Nick Cave nu se sfiește să dea cu biciul dacă respectivul non-cal se culcă pe o ureche. Încă o injecție cu adrenalină pentru artiști.

Relația sa cu publicul, pe de altă parte, a suferit în timp o transformare majoră. În perioada Boys Next Door / The Birthday Party, Nick Cave, ca și frații lui de la Einstürzende Neubauten, ieșea pe scenă cu intenția declarată de a acționa ca un buldozer sanitar asupra publicului. Forța era deja acolo, însă neambalată în experiență sau șarm deocamdată. Una dintre anecdotele mele preferate în acest sens are loc într-un club disco obscur din New York în anii '80, în timpul unui concert The Birthday Party. După trei piese, care în condiții normale ar fi trezit instantaneu trei cimitire, dar aparent nu și publicul inert din fața lor, formația este anunțată ca mai are voie să cânte o singură melodie. Așa că The Birthday Party se aruncă cu capul înainte într-o versiune de un sfert de oră a melodiei "King Ink", în timpul căreia Cave, exasperat de atmosfera comatoasă, se dă jos de pe scenă, încolăcește firul microfonului în jurul primului gât de doamnă placidă și începe să-i zbiere direct în față "Express yourself! Express yourself!" - atât ca vers cât și ca ultimatum. În perioada lor de început, o perioadă, ce-i drept, îmbibată în heroină, confuzie și furie, astfel de scene erau la ordinea zilei (sau mai exact a nopții)

.

Iată că în 2018 însă, Nick Cave inițiază un mini-turneu bazat mai mult pe dialog decât pe muzică numit "So, what do you want to know?", menit să analizeze și să întărească conexiunea dintre el și fanii lui. Schimbarea de atitudine este mai mult decât clară, dar nu este recentă.
În 2009 am avut ocazia să-l văd live și în varianta lui solo, în turneul de promovare a romanului său "The Death of Bunny Munro". Seara, numită simplu "An Evening with Nick Cave", a constat și în muzică ("Să fim serioși, n-ați venit aici să vă uitați la mine cum citesc dintr-o carte. Nu suntem în fundul librăriei Waterstones."), dar mai ales în dialog cu fanii. Și, în ciuda faptului că întrebările au fost în mare parte revoltător de stupide ("Unde ți-e mustața?", "De unde îți cumperi pantofii?"), Nick a ales calea umorului și a răspuns amuzat la absolut orice trivialitate ghidușă și orice lipsă de subtilitate și respect. În treacăt fie spus, relaxarea a durat doar până în momentul în care întrebarea unei spectatoare l-a facut conștient de prezența în sală a lui PJ Harvey, prezență ce se dorea a fi, mai mult ca sigur, discretă spre anonimă, din motivele știute. Dar în absența imprevizibilului de acest calibru, icebergul dintre Cave și public s-a topit treptat făcând loc întâi unei curiozități suspicioase, apoi unei simpatii aparent reale.

Relaxarea muncită din relația cu fanii nu se traduce, din fericire, și printr-o toropeală confortabilă pe scenă. Miza reală nefiind niciodată popularitatea sau banul, ci muzica în sine, Nick Cave & The Bad Seeds nu au fost niciodată genul de formație care se suie pe scenă și îți zdrănăne în dorul lelii ultimul album exact ca pe CD, cu volumul dat la 11 și cu ochii pe ceas. Și ce bine că nu scapi așa ușor! Personal, mi se pare vital să fii ucis de Nick Cave măcar o dată în viață.
The Bad Seeds pe scenă sunt - și detest expresia de aici și până-n zare - "o forță a naturii". Dar ce altceva poți spune când uraganul "Tupelo" te udă până la os, sau când abia mai respiri sub avalanșa "From Her To Eternity", ca să nu mai zic de cel mai sexy și lasciv cutremur inventat vreodată, "Stagger Lee"? Uitându-mă la concertul de la Glastonbury din 2013, de exemplu, am avut permanent senzația că mă uit la crucișătorul "Nick Cave" despicând marea de oameni val cu val și melodie după melodie, cu Nick literalmente călare pe oamenii din primele rânduri, trăgând parcă întreaga scenă după el.  Momente și senzatii de genul ăsta nu sunt nimic nou într-un concert Bad Seeds, o formație care a mutat falca planetei din loc în mod sistematic, cu spectacole extrem de intense și extrem de intime în acelasi timp, de trei decenii încoace.
Așa că nu știu exact ce am facut să merităm asta, dar pe 19 iunie vom "păți", în sfârșit, același lucru: vom fi făcuți una cu pământul de un Nick Cave intens, imens, dar mai ales viu.

Revista AV Club impreuna cu Copper's Pub si FB Horeca Agency va invita la concertul lui Rodion GA.

Canta & mixeaza Rodion G.A. – unul din parintii muzicii electronice romanesti, cu albume lansate în UK si cu o prezenta constanta in topurile muzicale electro underground. Rodion va mixa muzica pe un magnetofon Tesla 100 B.
In deschidere mixeaza artistul Andrei Bucureci (Crowd Control)
Sustine artistul: 20 lei
La acest concert puteti cumpara pe disc de vinil, cu semnatura artistului, ultimul album Rodion GA - Rozalia.

Concertul va avea loc in data de 13 iunie, ora 8:00 PM, in mansarda barului Copper's, strada Hristo Botev 25.

Info: 0787 655 876

Dragi prieteni avem placerea sa va invitam la o serie de concerte de jazz si blues pe care le organizam impreuna cu firma FB Development Agency si Copper's Pub. Informatii despre evenimente in linkuri:

Romantic Jazz cu Madalina Petre Trio

Jazz on Pink Floyd

Cri-Gri blues, etno-jazz si o muzicuta

Johnny Bica - The Real Vibrations

Petra Acker & Albert Tajti - jazz concert

Revista noastra este angajata ca partener intr-o serie de concerte desfasurate la Copper's Pub.

Informatii despre concerte in link: concertele AVClub

Matheus Jardim meets Sorin Zlat & Michael Acker - 7 Noiembrie, ora 09:00 PM

Groove Garden - jazz & funk - 14 Noiembrie, ora 07:30 PM

Madalina Petre Quartet - Jazz at Copper`s Pub - 16 Noiembrie, ora 08:00 PM

Sound Affairs - 18 Noiembrie, ora 07:00 PM

Maria Raducanu Live at Copper's Pub - 23 Noiembrie, ora 08:00 PM

Krisper Live At Copper's Pub - 27 Noiembrie, ora 07:30 PM

Pe 14 Decembrie AV Club este partener  la ultimul concert de jazz al anului organizat la Copper's Pub. Cu aceasta ocazie oferim o invitatie de doua persoane. Cei interesati sunt rugati sa lase un comentariu in cadrul acestui articol cu numele complet. Vineri, 14 Decembrie, ora 10 AM, anuntam castigatorul. Invitatia va asteapta la intrare.

Prezentare eveniment:

In apropierea Craciunului, Madalina Petre Ioana si invitatii sai revin la Coppers cu un repertoriu inspirat de atmosfera sarbatorilor de iarna. Colinde romanesti rearanjate sau celebrele jazz carols vor prinde contur in mainile maestrilor: Man Alex -chitara, Albert Tajti - pian si Iulian Nicolau - tobe. Nelipsitele standarde de jazz precum si multe alte teme romanesti vor face deliciul unei intalniri de jazz, intr-o seara de vineri, in locatia voastra preferata. Va asteptam!
Pret bilet 30 lei
Rezervari: 0769 601111, 0787 655884

Noul album al saxofonistului Mihai Iordache, Suita Titan, va fi lansat curând. Un prilej bun pentru a discuta cu Mihai despre omul din spatele saxofonului și despre acest proiect.

Cine este Mihai Iordache?
Foarte pe scurt, într-o ordine aleatorie: saxofonist, soț, tată, compozitor, audiofil amator, patron de casă de discuri, individ preocupat de ecologie.

De ce jazz? De ce nu muzică cultă sau rock?
În mare parte, din întâmplare. Am descoperit jazz-ul prin liceu, în timp ce făceam pe rockerul - am ajuns la jazz prin Mahavishnu Orchestra și Weather Report, am fost curios să aud ce altceva mai este. Am ajuns la saxofon când l-am descoperit pe Charlie Parker, pe o casetă primită de la fata pe care o plăceam atunci (printr-a 11-a). Dar îmi plac și muzica rock, și muzica clasică, și multe alte muzici, în special cea africană, braziliană și cubaneză.

Cum este sa cânti jazz in România?
Cred că e la fel ca peste tot. Există un public pasionat și avizat, dar există și oameni care vin din curiozitate și continuă să vină dacă le place ce au auzit.

Ce inseamnă muzica de jazz pentru tine?
Sigur, muzica e foarte importantă pentru mine, dar nu mai importantă decât familia, prietenii sau natura.

Cumpără românii jazz autohton?
Da, cei care cumpără în general muzică. Ar cumpăra mai mult, poate, dacă cele câteva case de discuri care scot albume de jazz ar avea posibilitatea financiară de a investi mai mult în reclamă.

Cine este muzicianul tău favorit? Poți sa numesti mai mulți.

Sunt mult prea mulți ca să-i pot scrie aici, dar încerc să-i spun pe primii care-mi vin în minte: Wayne Shorter, Henry Threadgill, Ornette Coleman, Lee Konitz, Charlie Parker.

Ce muzică ascultă Mihai Iordache?
Tot ce prind. Îmi cumpăr sau ascult ceea ce decid muzicienii să dea pe gratis. Nu folosesc Spotify, Apple Music etc. Mi se pare că prezența ubicuă a muzicii o devalorizează pentru public. De aceea, nici propriile mele albume nu sunt pe aceste platforme.

Știu ca ai făcut o campanie de finanțare pentru lansarea ultimului album. Să inteleg că in România casele de discuri nu sunt interesate de jazz?
Aș vrea ca, de acum încolo, să scot toate albumele de la label-ul meu prin crowdfunding. E o metodă minunată de a ajunge direct la cei interesați și de a putea susține producția și recompensa muzicienii și inginerul de sunet în cazul unei firme mici, cum este a mea.

Am înteles ca ai fondat o casa de discuri. Cum se numeste? Ce iți propui să realizezi cu acest proiect?
Casa mea de discuri, Fiver House Records, s-a născut la inițiativa trupei de rock Kumm, al cărei membru sunt, de a scoate un album în regie proprie, în 2009. Iar eu aveam deja o firmă... De atunci am continuat, cu un album al meu, apoi cu unul al grupului de jazz Sebastian Spanache Trio din Timișoara, și pe urmă și alți prieteni muzicieni au dorit să scoată albume la noi. Majoritatea tot în regie proprie, fiindcă nu câștigasem la LOTO între timp, și, desigur, păstrând întregul control asupra drepturilor de autor. Este, practic, un label cooperativ, dar colaborăm doar cu artiști care ne plac și am fost nevoiți de multe ori să refuzăm proiecte. A fost o onoare pentru noi să colaborăm cu muzicieni de jazz ca Mircea Tiberian și Toma Dimitriu (un album foarte special, la două piane), Luiza Zan, Ruxandra Zamfir, Ana-Cristina Leonte, saxofonistul Paolo Profeti, Suzana Lașcu sau excelenta Bucharest Jazz Orchestra, condusă de Sebastian Burneci. Am avut însă și un album de muzică clasică - Bach Vibes, al vibrafonistului Alexandru Anastasiu, unul de electroclash oriental cu Karpov not Kasparov și unul de grunge, al trupei  Space Needle. Pe lângă acestea, mai sunt desigur discurile mele (dintre care două și pe LP) și cele mai recente albume Kumm.

Cand casa ta de discuri lanseaza un album, pe lânga muzica sunteți interesați si de alte aspecte? De exemplu, prezentarea vizuala.
Ne interesează foarte mult aspectul vizual al albumelor pe care le edităm, iar grafica celor mai reușite dintre ele, din acest punct de vedere, a fost realizată de Medicine Madison, care a creat și website-ul meu și filmul de promovare al Suitei Titan. 

Ultimul tău album se numeste Suita Titan. Cum a apărut acest nume?
Mi-am dorit mult timp să scriu ceva despre cartierul meu, și aveam câteva schițe pe un caiet. În 2016, când pianistul Lucian Ban și echipa ARCUB m-au invitat să cânt în cadrul programului lor Artist in Residence, dedicat jazz-ului (insistând să fie vorba de o compoziție nouă, într-o formulă mai extinsă față de cvartetul meu de atunci cu Dan Mitrofan la chitară, Adi Stoenescu la orgă și Tavi Scurtu la baterie, și oferind un gaj decent) am profitat de ocazie și am înregistrat concertul respectiv în condiții bune, pe 17 ianuarie 2017.

Care este povestea acestui ultim album?
Este despre copilăria mea în Titan, în faza ei paradisiacă, dinainte de a-mi da seama în ce țară și în ce regim trăiam.

De ce ar trebui melomanii / pasionatii de jazz să cumpere albumele lui Mihai Iordache?
Pentru că sunt absolut fabuloase. Lăsând gluma la o parte: nu știu. De exemplu, pentru ca să pot să mă ocup în continuare de muzică, să cânt, să scot alte albume. Depindem, cu toții, de publicul nostru: existăm atâta timp cât lumea crede că suntem necesari.

De unde putem cumpăra albumul tau Suita Titan?
După lansarea de pe 14 februarie, de la Control, albumul va fi disponibil în librăriile Cărturești. Iar pentru cei din străinătate sau cei interesați doar de varianta digitală (mp3, FLAC, Ogg Vorbis, wav), pe Bandcamp https://iordache.bandcamp.com (acolo au și streaming gratuit și nelimitat, după ce cumpără albumul)

Urmeaza să lansezi ultimul album cu un concert. Unde se va desfașura evenimentul și in ce zi?
14 februarie, Club Control, ora 8:30 PM.

La final îți propun un exercițiu de imaginație. Mihai Iordache în prezent, la vârsta de 18 ani, dar cu mintea și experiența de acum. Te-ai apuca din nou de jazz?
Sigur că da! Sunt însă multe alte lucruri pe care le-aș face altfel.

Îți multumesc în numele cititorilor AV Club.
Mulțumesc si eu.

Acesta este primul articol dintr-o serie dedicata albumelor de muzica, pe care orice pasionat  ar trebui sa le asculte cel putin odata in viata. Ideea nu imi apartine. Este inspirata de un subiect pornit pe forumul HiFi Tech de colegul nostru Trancotistul. Articolele vor fi scurte, sub forma unor pastile muzicale inchise intr-un flacon. Fiecare doza sper sa va apropie de muzica buna.

Am ales sa incep aceasta serie cu albumul ‘Kind of Blue’ al lui Miles Davis. Albumul a fost lansat la 17 August, 1959, si a fost inregistrat in studioul Columbia's 30th Street Studio, New York City.  Este unul din albumele de care chiar si fanii muzicii comerciale au auzit. Mai mult decat atat, multi dintre acestea este posibil sa il aiba acasa. ‘Kind of Blue’ nu numai ca a schimbat fata muzicii, dar a si convertit o multime de melomani la jazz. Evaluat constant nu doar ca unul dintre cele mai mari albume de jazz, ci si ca una dintre cele mai mari declaratii muzicale ale secolului XX, cele 46 de minute de improvizatie si rafinament raman fara egal. Este unul din acele momente in care timpul s-a oprit pentru o secunda si a facut o plecaciune in fata geniului unui muzician.

‘Kind of Blue’ a fost momentul 0 pentru nenumaratii fani convertiti la jazz. 

Indiferent unde ati citit despre jazz, veti afla ca aceasta este una din inregistrarile cu care trebuie sa incepeti. Daca sunteti ascultatori de rock, pop, electro, renuntati la ideea cum ca jazz-ul este o muzica complicata, greu de inteles. Adevarat, jazz-ul nu iti izbeste simturile la fel ca ritmul muzicii rock, insa ofera o anumita placere subtila, greu de identificat la inceput. Daca reuseste sa te prinda,  ritmului de jazz se transforma intr-o zeita de abanos ce iti sopteste cuvinte dulci intr-un bar newyorkez,  pe 52nd Street. ‘Kind of Blue’ este asemeni usii care se deschide catre unul din cluburile de jazz  atat de populare in anii ’50. Muzica curge calm, te poarta cu delicatete in atmosfera de club. Intri prin aceasta usa direct in anul 1959. Astepti ca ochii sa se obisnuiasca cu lumina crepusculara din interior, privesti la ceilalti oaspeti, te asezi la bar si comanzi un pahar de wisky. Ritmul celor sase instrumentisti te inconjoara cu delicatete. Notele se misca prin aer asemeni pensulei unui pictor. Te simti viu, real, adanc infipt in atmosfera unei nopti tarzii petrecute in compania unei zeite de culoare. Imaginea de ansamblu este eleganta si relaxata. Auzi ritmul de blues-ul, dar acel tempo in patru timpi este complet schimbat in ceva care suna modern, chiar daca au trecut 61 de ani. Asculti muzica lui Miles si iti imaginezi ca esti in cel mai tare loc de pe planeta.

Te-ar mai putea interesa si urmatorul articol:

Sper ca la finalul auditiei rabdarea sa va fie rasplatita. Jazz-ul poate fi placut si usor de ascultat, chiar daca uneori pare complex. Lasatii pe muzicieni sa isi cante muzica in ritmul lor. Trebuie doar sa simtiti cum muzicienii  vorbesc  prin instrumentele lor si construiesc o melodie intreaga, coerenta, perfect construita. Aceasta este muzica de jazz chiar in momentul crearii ei, o serie complexa de improvizatii  inspirate din radacinile muzicii negre.
Acesta este jazz-ul lui Miles Davis cu al sau album, Kind of Blue.

Pe acest album apar alaturi de Miles Davis unii dintre cei mai grozavi muzicieni din istoria jazz-ului:  Julian „Cannonball” Adderley  saxofon alto, John Coltrane saxofon tenor, Bill Evans sau Wynton Kelly pian, Paul Chambers bas si Jimmy Cobb tobe. Albumul a fost inregistrat in doua zile diferite, 2 martie si 22 aprilie 1959. Artistii au petrecut in total noua ore in studio si au fost folosite 4 role de magnetofon. 

Auditie placuta!

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. In tot acest timp am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio, pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

De ceva timp am lăsat lucrurile banale deoparte, mă refer la muzica obșnuită. De ce? Pentru că am realizat că îmi scăpau lucruri esențiale. Producții muzicale excepționale care interferau întâmplător cu lista mea previzibilă și pe care, poate le mai auzisem undeva, cândva și cărora nu le puteam găsi repere. Mai mult decât atât, topurile și recomandărle mainstream nu corespundeau cu așteptările mele. Nemulțumirea mea m-a făcut să reiau o cercetare mai aprofundată asupra fenomenului. Aici am să mă refer la rock și începuturile lui și nu rock-ul convențional ci cel curajos, inovativ și experimental. Dacă originile și sinteza care a făcut să apară această categorie o știam, lucrul care m-a făcut să mă aplec mai cu atenție a fost că deși cunoșteam poate numele unei formații nu reușeam să o identific prin repertoriul și sound-ul ei. Asta s-a întâmplat și cu JEFFERSON AIRPLANE. Sigur! Unii au auzit de aceasta trupa, dar puțini și foarte puțini pot enumera una, două, trei piese măcar celebre. Asta nu spune decât că este cunoscut doar ce a fost în mod repetat expus publicului larg și cum mainstream-ul pare a face legea în istorie iar acesta din urmă este supus modei , gustului și intereselor de moment, singurul lucru care mi-a rămas de făcut este să mă conving singur că dincolo de peretele timpului și al uitării există lucrări extraordinare și mai ales filtrate prin gustul meu, modern contemporan, gravat de diversele forme muzicale.

Formația s-a născut sub presiunea extraordinară a folck-ului lui BOB DYLAN (da și atunci făcea legea!!!) și a invaziei britpop din SUA pe fondul rock‘n‘roll-ului și blues-ului sudic, în sânul unei generații revoluționare și revoltate care se opunea materialismului axându-se pe spiritualitatea orientală și libertate exacerbată. Grupul s-a format în San Francisco, California cu prezență nominală între anii 1965-1974 și o reunire în anul 1989. Formația imprimă o matrice a sound-ului particulară coastei de vest a SUA (San Francisco Sound) atingând diverse genuri și stiluri (rock psihedelic, acid rock, folk rock, hard rock dar și protoprog). A fost singura formație care a cântat la toate cele trei festivaluri rock faimoase din anii 1960, Monterey (1967), Woodstock (1969) și Altamont (1969), fiind cap de afiș și la primul festival organizat pe Isle of Wight. A lansat șapte albume de studio dintre care cinci au fost premiate. Primul album de debut a fost produs în număr mic și intră în obiectele de colecție cu valoare foarte mare datorită variantelor interpretative.
Surrealistic Pillow, cel de-al doilea și primul album din 1967, este considerat unul dintre albumele reprezentative pentru perioada hippie, și a adus formației renumele internațional. Cel puțin două compoziții sunt arhicunoscute cum ar fi, WHITE RABBIT sau SOMEBODY TO LOVE dar există ascunsă și bijuteria folkrock  EMBRIONIC JOURNEY care poate intra în orice colecție oricât de selectivă
ar fi. Melodia ‘aterizează’ pe fața B a albumului înainte de WHITE RABBIT și are rol de intermezzo dar accuratețea construcției o  lansează direct către cle mai bune compoziții ale decadei șaizeciste.

EMBRIONIC JOURNEY

De pe al doilea album din anul 1967, AFTER BATHING AT BAXTER'S se remarcă piesa instrumentala cu un pronunțat caracter progresiv și foarte heavy  ‘SPARE CHAYNGE’, atipică manierei Jefferson Airplane și se mai poate spune că a fost matrice pentru formația krautrock CAN și totodată curentului postpunk (dar nu e singura!). Era epoca în care stereofonia provoca la experimente diverse iar albumul în ediție stereo lansat de RCA VICTOR are efecte de reverberație mult mai ample decât varianta mono. A SMALL PACKAGE / YOUNG GIRL SOUNDAY BLUES este o compoziție cu un un intro din muzica de avangardă la care alte formații făceau racord (ex: MOTHER OF INVETION cu ZAPPA)

Te-ar mai putea interesa si urmatorul articol:

SPARE CHAYNGE

În 1969 este lansat albumul VOLUNTEERS (1969) fiind ultimul în linia clasică pe care a evoluat formația, un manifest împotriva războiului din Vietnam. Prima dintre recomandări este GOOD SHEPHERD o bijuterie influențată de muzica godspell în stil folk blues dar care mă duce cu gândul la o altă voce de excepție - MIRCEA VINTILĂ. De remarcat și pasajul (din nou intermezzo) MEADOWLANDS, reinterpretare după o melodie patriotic-comsomolistă-comunistoidă sovietică din 1933 .

GOOD SHEPHERD

Multitudinea de stiluri prin care a trecut trupa are la origini egalitatea și frățietate dintre membrii formației. Oricând, oricare dintre ei putea să fie frontmen, de aici acest mixt încantator și inovator de genuri din producțiile lor.
La final am să amintesc de o melodie simbol pentru formatie. Îndrăznesc să o recomand pentru ca este o altă bijuterie rock cu nuanțe progresive din 1975 care amintește de alte formații ale timpului. Numele melodiei este FAST BUCK FREDDIE si este cantata de JEFFERSON STARSHIP, o prelungire a vechii formații.

FAST BUCK FREDDIE

S-ar mai putea vorbi și de cealaltă direcție folk, country blues rock și jam session, la mare modă în a doua parte a anilor ‘60. Aici am să vă las voua placerea descoperirii. 

Articol scris de Duta Nicusor Tiberius
 

Led Zeppelin (I) este albumul de debut al trupei britanice Led Zeppelin si a fost lansat in anul 1969. Din punct de vedere muzical materialul discografic este un amestec de compozitii originale cu rearanjari ale unor cantece de blues si folk. Albumul este o fuziune de blues, hard-rock si rock psihedelic. Chiar daca o parte din melodiile de pe acest album sunt reinterpretari, trupa a reusit sa modeleze aceste idei vechi si sa le ridice la un nivel superior. Fiind primul album artistii au platit tribut influentelor muzicale ale vremii. Fantomele rifurilor de chitara ale lui Jimi Hendrix si Jeff Beck bantuie acest album de la un capat la celalalt.

Prima data am ascultat acest material discografic acum mai bine de 30 ani la un casetofon mono. La vremea aceea cochetam cu rockul agresiv, metalic, iar ascultatul unei trupe ca  Led Zeppelin era aproape un pacat in fata zeilor de la Slayer sau Megadeth. Ma aflam alaturi de cativa prieteni intr-o camera inghesuita, de tipul celor construite de comunisti, fumam ca turcii, beam bere Margineni si ascultam muzica rock.  
Imi amintesc cu precizie infinitezimala indiferenta noastra dupa terminarea primului cantec de pe album. Titlul acestuia este 'Good Times Bad Times'. Acordurile urmatoarei melodii 'Babe I'm Gonna Leave You' ne-au gasit impartasind vocal impresiile lasate de primul cantec. Eram dezamagiti si ne intrebam cum de Led Zeppelin sunt considerati a fi o trupa atat de mare. In acest timp banda casetei continua sa se invarta umplund camera cu un ritm accelerat. Chitara lui Page se insinua invizibil in urechi si pregatea intrarea vocii lui Robert Plant. Dupa cateva zeci de secunde ritmul avea sa devina o Furie manioasa proaspat scapata din infern, iar toba lui Bonham sa se deschida asemeni unei guri uriase pregatita sa ne inghita. Ne-am oprit din tot ce faceam. Nu fuma nimeni. Berea a ramas neatinsa in sticle. Cuvintele au incetat sa mai zboare prin spatiul camerei. Muzica ne acaparase in intregime.

A urmat 'You Shook Me', o balada blues electrica. Ritmul cantecului porneste din piciorul lui Bonham care se misca asemeni unui pendul perfect aliniat. Aerul impins de toba prin spatiul camerei se transforma intr-o experienta palpabila. Page nu doreste sa ramana in umbra si foloseste la maxim efectul distorsionat al chitarei electrice. Ai spune ca artistul isi propune pe aceasta piesa sa rupa corzile in ciuda ritmului lent. Plant simte dansul notelor prin aer si apoi intr-un gest spontan isi moduleaza vocea intr-un tril electric. Page continua sa apese pedala de distors pana la capat, Bonham loveste toba ca un diavol, iar noi ne amintim de berea rece din sticla si luam o inghititura racoroasa din lichidul dulce amar.

Urmeaza 'Dazed and Confusion', un amestec de rock psihedelic, blues si hard-rock. Cantecul debuteaza in ritmul basului electric cu un sunet apasator si obsedant. Asculti vibratiile basului si te simti ciudat, de parca ai fi proiectat intr-un univers asemanator cu cel creat de Lewis Carol in cartea ‘Alice’s Adventures  in Wonderland’. Chitara lui Page continua in acelasi ritm obsedant. Metalul corziilor de chitara se topeste in note muzicale.  Plant pare sa se fi cocotat pe un munte de unde striga catre noi, iar Bonham se transforma intr-un Shiva distrugator ce loveste toba cu cele patru brate ale sale. Unul din prieteni spune o gluma: Bai, Bonham incearca sa sparga zidurile camerei construite din fier beton si ciment. Am ascultam albumul pana la capat fara sa respiram. Oxigenul nu mai era o necesitate, muzica Led Zeppelin da. La finalul auditiei am numit stilul propus de britanici 'LSD hard rock'.  
Sper ca am reusit sa va starnesc curiozitatea muzicala cu amintirea primei auditii Led Zeppelin si daca nu ati ascultat pana acum aceasta trupa, cel putin veti incerca sa-i oferiti o sansa.

Inchei recomandarea mea cu o scurta istorie Led Zeppelin. Trupa britanica s-a format in anul 1968 in urmatoarea componenta: Jimmy Page - chitara, Robert Plant - voce, John Paul Jones -bas / clape, John Bonham - baterist. Au activat intre anii 1968 si 1980. Trupa s-a desfiintat in anul 1980 din cauza mortii bateristului John Bonham . In acest timp au lansat 8 albume. In anul 1982 a fost lansat un album de melodii rare, piese inregistrate in cei 12 ani de cariera, dar care nu au aparut oficial pe unul din albumele lor. Inca de la primele albume critica a considerat Led Zeppelin ca fiind unul din cele mai inovatoare si influente grupuri de rock. Ca popularitate Led Zeppelin sunt pentru anii '70 ce au fost The Beatles pentru anii '60. In decursul a zece ani de activitate au reusit sa incalce majoritatea regulilor muzicale vechi si sa inventeze unele noi, au vandut mai multe inregistrari comparativ cu aproape orice alt artist si au dus stilul de viata rock'n'roll la un nivel super-uman. Dar nimic din toate acestea nu ar conta, daca muzica nu ar fi pe masura legendei lasate in urma.
Auditie placuta!
 

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. In tot acest timp am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio, pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

A auzi si a asculta

Ce muzica preferi? Care este albumul tau de suflet? Cand a fost ultima data cand ai ascultat un album de muzica de la inceput si pana la sfarsit. Scriu ascultat si ma gandesc la auditia unei inregistrari transformata intr-o experienta imersiva, ca si cum ai privi un film, sau ai citi un roman. 

Iti propun sa faci un lucru la care ai renuntat de mult. Elibereaza-ti programul pentru cateva ore si asculta 2 -3  albume preferate. Incepe cu albumul care iti aminteste de o intamplare din viata si termina cu cel pe care il iubesti cel mai mult.  Lasa muzica sa umple camera. Asculta cum notele se tranforma in muzica si cum muzica se transforma in sunet. Aminteste-ti cum este sa fii implicat intr-un moment ca acesta. Apoi gandeste-te cum artistii muncesc ani de zile la realizarea unui album. Nopti intregi pierdute in fata instrumentelor, ore fara sfarsit in studioul de inregistrare, discutii interminabile cu inginerul de sunet, atentia la fiecare detaliu al inregistrarii, cuvintele grele aruncate de producatorul albumului nemultumit de calitatea inregistrarii, etc. 

Oare cati dintre noi se gandesc la munca din spatele unei inregistrari. Majoritatea inghit pe nerasuflate single-ul lansat de casa de productie si il pastreaza intr-o lista cu muzica preferata pe Spotify sau Tidal. In cel mai bun caz reusim ca printre postari pe Facebook sau Twitter sa adaugam in lista cu muzica preferata inca o melodie de pe acest album. Facem toate acestea instinctual, mecanic, fara a ne gandi pentru o secunda ca artistul impreuna cu echipa lui a muncit o perioada lunga la acest album. Taiem o secventa din aceasta munca, din talentul artistului vazut ca intreg, si o transformam intr-un moment Kodak, intr-un instantaneu limitat la cateva minute. 

Poate fi o asemenea secventa suficienta pentru a intelege mesajul, munca, talentul, pasiunea, din spatele unei inregistrari muzicale? Pierdem sau castigam daca limitam auditia unui album la una sau doua melodii? Tu, ce crezi?

La inceputurile existentei sunetului inregistrat ascultatorii tratau acest fapt ca pe un miracol. O minune, o calatorie in timp si spatiu care te apropia de gratia lui Dumnezeu. Adevarat, acest nou Dumnezeu era diferit, renunta la a fi o fiinta a patimilor si oferea omului placerea sunetului si a dansului. Cauta cu Google  imagini de la inceputul erei audio HiFi.  Vei fi surprins. Reclamele de epoca prezinta cupluri asezate in jurul sistemului HiFi, ca si cum ar fi fost asezate la masa de pranz sau in jurul bradului. Sugestia acestor reclame este evidenta. Oamenii erau invitati sa asculte muzica la modul profund, sa transforme auditia intr-un moment de intimitate alaturi de cei dragi.

Profesoara Pauline Oliveros a inventat expresia 'ascultare profunda' doar pentru acest mod de a asculta muzica. Definindu-l ca un fel de 'atentie radicala'. Ea spune ca exista o diferenta evidenta intre  'a auzi si a asculta'. A auzi este mijlocul fizic care permite perceptia. A asculta inseamna a da atentie la ceea ce este perceput atat acustic cat si psihologic.

Ascult muzica profund, deci exist

A venit momentul sa te invit la auditia exclusiva a trei albume preferate. Inainte sa incepi auditia arunca telefonul, zavoraste usa casei , scoate televizorul si pc-ul din priza. Acum aseaza-te confortabil pe canapea in pozitia ideala de auditie sau puneti castile pe cap. Pentru a creste gradul de perceptie deschide o sticla de vin sau umple un pahar mare de wisky. Ai ales muzica. Porneste. 

Renunta la modul obisnuit in care percepi muzica. Asculta muzica cu urechile in acelasi mod in care citesti o carte. Absoarbe aroma notelor asa cum ar face un pasionat de vin care imprastie licoare peste papilele gustative fara graba. Lasa notele sa se transforme in imagini dispersate pe care mai tarziu le vei asambla intr-o amintire. Fii partasul povestii narate de muzician. Voi doi in jurul unui foc de tabara in apropierea muntelui Kilimanjaro, o chitara atinsa cu degete experte, o voce ce insira amintiri pe note. Asculti muzica profund, asta faci.

Factorul snob

Snobii iti vor spune ca muzica poate fi ascultata profund doar daca ai un sistem format dintr-un pick-up, un amplificator foarte scump, o pereche de boxe cu design italian sau o pereche de casti pe care ai platit o suma ce depaseste salariul mediu pe economie. Mai mult decat atat, in universul snob toate acestea nu sunt suficiente, muzica ascultata trebuie sa fie imprimata pe un disc de vinil audiofil sau japonez. Nu spun ca este o idee rea sa poti avea toate acestea, insa o auditie profunda nu depinde de suma investita in sistemul audio HiFi. Ar mai fi ceva. Discutia despre calitatea oferita de diferitele moduri in care muzica este livrata catre ascultator. Pasionatii numesc aceasta poveste razboiul formatelor audio. Banda de magnetofon, vinil, CD, fisiere audio, streaming audio, sunt modalitatile prin care muzica ajunge la noi acasa. Sunt acestea atat de importante pentru o auditie profunda? Tu ce crezi? Eu unul ma multumesc si cu un stream Spotify de 320 kb. 

Your path you must decide (Yoda)

Muzica nu este si nu poate fi redusa la o insiruire de note si ritmuri. In spatele fiecarei inregistrari se afla o serie de intamplari si  momente care au marcat viata artistului sau viata comunitatii. Uneori aceste naratiuni au un sens muzical profund personal, alteori artistii incearca sa influenteze societatea si cultura, alteori sunt doar o simpla picatura comerciala in marele ocean reprezentat de industria muzicala. 

Asculta melodia lui Eric Clapton - 'Tears in Heaven' si vei simti toata tristetea unui tata al carui fiu a murit in copilarie. Muta-te cu auditia in universul provocator creat de David Bowie  pe albumul 'The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars' si incearca sa intelegi temerile unei generatii speriata de posibilitatea unei apocalipse nucleare si a unui probabil viitor lipsit de sens. Danseaza alaturi de Dire Straits pe melodia 'Money for Nothing' daca vrei sa intelegi ce a insemnat canalul de muzica MTV pentru generatia anilor '90. La final treci prin albumul 'The Wall' - Pink Floyd si intra in pielea insinguratului star rock, Pink, al caruit  tata a murit in razboi. 

Cu putina rabdare muzica ascultata profund se transforma intr-un univers al miracolelor si al povestilor fara de sfarsit. Aventureaza-te inauntrul ei si nu vei fi dezamagit. 

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. In tot acest timp am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio, pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

Pe 6 septembrie 1943 se nastea Roger Waters in Great Bookham, regiunea Surrey, Anglia. Asta inseamna ca ieri (6 septembrie 2020) artistul a implinit 77 de ani. Aniversarea lui a fost pentru mine un bun prilej pentru a rememora muzica trupei Pink Floyd de al carei nume isi leaga o buna parte din cariera.

Este dificil sa ne imaginam o lume fara muzica Pink Floyd. Trupa a fost o parte importanta a ceea ce a insemnat creativitatea muzicala in anii '60 -'70. Aventura muzicala a trupei nu s-a terminat la sfarsitul acestei perioade, insa dupa plecarea lui Waters a parut ca pierde o parte din stralucirea cu care erau obisnuiti fanii. Membrii ramasi au strans randurile si au continuat sa exploreze cu succes noi zone ale rock-ului progresiv. Incapatanarea lor de a continua a reusit sa pastreze numele formatiei in galeria marilor trupe de rock si sa atraga o multime de fani din generatia de dupa anii '90.  
In ciuda acestui fapt, sunt o multime de  fani care nu au reusit sa asculte nici jumatate din inregistrarile Pink Floyd. Acest fapt se datoreaza promovarii excesive a unei mici parti din discografia trupei de catre mass media. Urmand aceasta cale, un ascultaror aflat la inceput de drum va atinge doar o parte din geniul muzical al acestei trupe extraordinare. Pentru a usura lucrurile, am sa incerc sa va ofer un clasament al primelor 5 albume mai putin promovate de mass media, dar care trebuie ascultate cel putin odata in viata.

Trupa s-a format in Londra, in anul 1965, si a schimbat numele de mai multe ori inainte de a se stabili pe Pink Floyd. A inceput ca trupa de psihedelic rock si a fost compusa din Syd Barrett, Roger Waters, Nick Mason și Richard Wright. Inca de la inceput a devenit rapid populara printre consumatorii de rock datorita sunetului inovator si al folosirii proiectiilor in concertele lor. 
Din pacate, perioada lui Barrett cu trupa avea sa se incheie brusc din cauza problemelor de sanatatea mintala si dupa ce o perioada a fost sustinut de includerea lui David Gilmour, a fost in cele din urma inlocuit de el in anul 1968. In aceasta formula grupul a oferit unele dintre cele mai bune albume compuse in istoria muzicii. 
Anul 1985 a insemnat o alta despartire pentru grup. Roger Waters a decis sa paraseasca formatia cu care a cantat timp de 20 ani. Waters a contestat in instanta posibilitatea folosirii numelui Pink Floyd de restul trupei. Dupa o lupta judiciara care a durat pana in anul 1987, Waters a semnat cu restul membrilor un acord care le permitea celorlalti sa foloseasca numele Pink Floyd. Trupa a continuat sa compuna si sa inregistreze albume pana in anul 2014. Ultimul album lansat a fost 'The Endless River'.
In cei peste 50 ani de existenta Pink Floyd a trecut prin trei etape. Prima a inceput sub influenta lui Syd Barrett. Dupa retragerea fortata a acestuia locul sau a fost luat de Roger Waters. Iar plecarea lui Waters a lasat locul lui David Gilmour. Influenta celor trei este covarsitoare si este usor de identificat daca asculti albumele corespunzatoare fiecarei perioade.

Te-ar mai putea interesa:

Locul 5
A Momentary Lapse of Reason (1987)

Discul este lansat dupa plecarea lui Waters si este evident ca trupa resimte despartirea.  O parte din fani s-au plans de acest album spunand ca este comercial si ca membrii ramasi s-au  indepartat de radacinile lor muzicale. Personal cred ca aceasta desprindere de trecut a ajutat trupa sa mearga mai departe si sa isi construiasca un nou drum. Cantecele lansate in format single precum "Dogs of War", "Learning to Fly” sunt primite cu moderatie de fanii vechi pentru ca nu reuseau sa ofere creativitatea si stralucirea compozitiilor vechi. Pe ansamblu, albumul trebuie ascultat si perceput ca fiind un pas inainte pentru noul Pink Floyd.

Locul 4
Atom Heart Mother (1970)

Acest disc poate fi unul dintre cele mai ignorate albume Pink Floyd. Piesa cu care debuteaza aceasta inregistrare se numeste "Atom Heart Mother" si are o durata de 23 minute. Este suficient sa asculti acest cantec ca sa intelegi de ce acest album merita sa intre in acest top. Restul  compozitiilor sunt la fel de stralucitoare si interesante. Pe langa piesa titlu, discul contine si doua melodii clasice „If” și „Fat Old Sun". Cu "Atom Heart Mother" viitorul Pink Floyd incepea sa se aseze asemeni unor caramizi intr-un zid. Trupa incepea sa construiasca piese care sa provoace in mod deliberat intelectul ascultatorului. 

Locul 3
Saucerful of Secrets (1968)

Al doilea disc al trupei gaseste trupa in plina afirmare, un fel de noii copii prodigiosi ai rock-ului. In timp ce in Marea Britanie trupele se chinuiau sa cante blues de calitate,  sa surprinda esenta ritmurilor Delta-blues, sunetul Pink Floyd a fost straniu, inovator, minunat. Acesta este primul album al lui Gilmour cu formatia si ultimul LP al lui Syd Barrett cu grupul . Pe langa ciudata si totusi complet magistrala compozitie Barrett „Jugband Blues”, cel mai bun moment al albumului a fost compus de Waters. Piesa „Set the Controls for the Heart of the Sun”, este cu usurinta momentul de stralucire de pe album si a fost un semnal pentru dominatia lor viitoare. 

Locul 2
Animals (1977)

Grupul se afla in cel mai bun moment al carierei muzicale cand a lansat "Animals" in 1977. Au folosit conceptul 'ferma animalelor' al lui George Orwell ca inspiratie de baza pentru melodiile de pe album. A fost o miscare geniala din partea trupei. Dincolo de aceasta idee imprumutata, Pink Floyd au produs un album ce a devenit clasic datorita calitatii compozitiilor. Acesta album este si primul moment in care Waters a inceput sa dezbata politica lumii atat de explicit.

Locul 1
Meddle (1971)

Acesta a fost momentul in care Pink Floyd a iesit din sfera rock traditionala si a creat un nou gen in prog-rock. La inceput au cantat psihedelic-rock, mai apoi au extins aceste sunoritati dincolo de limitele vremurilor, iar acum au sarit in afara timpului, oferind un stil muzical nou si progresiv. Folosind diferite obiecte pentru a crea sunete dar si tehnici noi de inregistrare, grupul a spart zidul muzicii obisnuite. De fapt, au fost primii pasi catre cele mai frumoase inregistrari ale lor. Fara "Meddle", membrii grupului nu ar fi atins niciodata maretia. Acest album este piatra de temelie pentru toate acele inregistrari magnifice ce au urmat.

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. In tot acest timp am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio, pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

Astazi lansez o serie de articole cu recomandari ale unor albume muzicale care imbina calitatea inregistrarii cu a interpretarii.  Permiteti-mi sa incep cu o definitie a ceea ce inteleg prin 'muzica  audiofila'. Este o muzica cu o gama dinamica buna (dinamica wikipedia), cu detalii suficiente incat sa pot distinge diferitele instrumente si sa apreciez talentul muzicienilor. Prin comparatie, o inregistrare proasta se simte ca un perete de sunet fara detalii dinamice. Acum 15 ani, pe langa ascultatul muzicii, am inceput sa urmaresc  felul in care este masterizat un album. In toti acesti ani am descoperit ca, nu este usor sa gasesti inregistrari muzicale de calitate. Aceasta este experienta mea. Nu exclud posibilitatea ca pentru unii dintre voi sa fie o activitate usoara. Din acest motiv, va rog ca la sfarsitul articolului, sa impartasiti cu noi modul in care gasiti muzica de calitate. 

In prezent descoperirea muzicii noi pare sa fi devenit o activitate simpla. Te abonezi la un serviciu de streaming si ca prin minune esti la un click distanta de milioane de albume. Atat de simplu sa fie? Experienta mea de ascultator hard-core imi sopteste contrariul. Streamingul muzical este direct legat de mobilitate, de ascultatul muzicii in casti in timp ce te deplasezi. Din acest motiv muzica prezentului este masterizata sa va atraga atentia. Este conceputa sa se auda tare, ca un perete compact de sunet. 
Paragraful precedent precis va naste o razmerita printre adeptii ‘miscarii streamin-gului audiofil’. Imi imaginez cum ridicati mainile amenintatoare catre monitor si pe un ton autoritar spuneti – eu sunt abonat la Qobuz sau Tidal, servicii acestea transmit in format digital lossless. Sunteti indreptatiti sa va infuriati pe mine doar pe jumatate. Am sa explic. Receptia unui semnal digital lossless nu garanteaza calitatea inregistrarii.

Te-ar mai putea interesa si urmatorul articol:

Un exemplu care imi vine in minte este trupa The National. Iubesc muzica lor, am fost la doua concerte, am cumparat  albumul ‘High Violet’ (favoritul meu), insa calitatea inregistrarilor este mizerabila. Scena sonora este oribila, nu exista nuante muzicale, sunetul este distorsionat. Am sa  atasez o imagine in sprijinul afirmatiilor mele folosind un alt album The National ca exemplu. Urmariti intervalul dinamic al albumului ‘Trouble Will Find Me’. Avem trei variante: cd, Qobuz, HD Tracks. Toate sunt ingrozitoare. Este vinovat serviciul de streaming in aceasta situatie? Nu. Ei nu fac altceva decat sa livreze catre ascultatori muzica asa cum a fost masterizata in studio. 
Folosesc acelasi album pentru a continua demonstratia mea. Varianta pe disc de vinyl are un interval dinamic superior. Motivul acestei decizii are legatura cu comportamentul ascultatorului si nu cu calitatea unuia din formate. Daca streaming-ul este gandit pentru mobilitate, discul de vinyl  tinteste ascultatorii de muzica casnici. 

Din pacate, lipsa unei garantii a calitatii inregistrarilor ne obliga sa cautam atent si cu efort acele inregistrari speciale. 

Recomandari Muzicale Audiofile - Partea I

Bill Evans Trio – Waltz for Debby

Waltz for Debby  este unul din cele mai bune albume de jazz live din istoria muzicii. Albumul a fost inregistrat in ziua de 25 iunie 1961 in clubul de jazz Village Vanguard, New York, si lansat in anul 1962.  Cei mai multi oameni il cunosc pe Bill Evans din munca sa cu Miles Davis pentru albumul  ‘Kind of Blue’. Interpretarea sa magnifica pe acest album este suficienta pentru a-l face unul dintre cei mai mari pianisti de jazz din toate timpurile. ‘Waltz for Debby’ confirma geniul acestui pianist si ne ofera posibilitatea de a asculta muzica unuia dintre cei mai interesanti pianisti de jazz. Interpretarea la pian a lui Bill Evans este hipnotic de frumoasa, plina de un lirism incredibil, impresionant si jucaus. Ascultati acest album seara cu un pahar de vin in mana. Garantez o seara extraordinara.
Album Dynamic Range – DR 14

Camille Saint-Saens – Symphony No. 3 / Eugene Ormandy / Michael Murray

Albumul a fost inregistrat  in ziua de 10 iulie 1962, sub bagheta dirijorului Eugene Ormandy, cu participarea organistului  Michael Murray si Orchestrei din Philadelphia. Aceasta este una dintre marile simfonii dedicate orgii si are un statut de blockbuster printre pasionati. Interpretarea este uimitor de fina, iar sunetul este extraordinar. Echilibrul dintre orga si orchestra este perfect. Pentru mine este una din cele mai bune inregistrari ale unei sinfonii pentru orga. 

Anouar Brahem – The Astounding Eyes of Rita

Albumul a fost inregistrat in anul 2008, in Italia, si a fost lansat de ECM in anul 2009. Brahem este unul din interpretii cei mai cunoscuti ai oud-ului. Datorita originilor sale  tunisiene muzica sa se afla la intersectia dintre cultura  Orientului Mijlociu si cea europeana. Ritmul oud-ului se impleteste perfect cu modernismul basului  electric si cu sunetul clarinetului, oferind un sunet usor ca firele de nisip purtate de vanturile desertului. Muzica este contemplativa, profunda, traditionala, chiar daca artistul foloseste interactiunea grupului pentru a-i conferi modernitate.
Album Dynamic Range – DR 12

Dead Can  Dance – Spiritchaser

Spiritchaser este al saptelea album de studio Dead Can Dance. A fost inregistrat in Quivvy Church, Irlanda, studioul personal al lui Brendan Perry si lansat in anul 1996. In esenta acesta este un album care continua traditia trupei. Vocile lui Perry si Gerrard continua sa ne capteze atentia cu interpretarea lor eterica folosind un background muzical complex. Va sugerez sa fiti atenti la piesa ‘Nierika’. Partea de percutie este aigurata de cinci interpreti.
Album Dynamic Range – DR 9
Trivia:  Quivvy Church este o biserica construita in anul 1855, cumparata si renovate de Perry in 1993.

Cassandra Wilson – Traveling Miles 

Acesta este albumul cu numarul 13 din discografia vocalistei de jazz Cassandra Wilson. Inregistrarea a fost terminata in doua etape; Decembrie 1977 la The Hit Factory, New York si Mai / Septembrie 1998 la Bearsville, New York. A fost lansat pe piata la 23 Martie 1999. Este un omagiu impresionant adus lui Miles Davis,  care extinde abordarea eclectica a jazz-ului interpretat de Cassandra Wilson. Primit modest de critica, eu il consider curajos  pentru ca Wilson a indraznit sa adauge versuri muzicii lui Miles Davis.  
Album Dynamic Range – DR 10

Antonio Forcione & Sabina Sciubba -  Meet Me In London

Un album produs si lansat de Naim Records in anul 1998. Duo-ului caruia i se alatura adesea basistul Davide Mantovani și, ocazional, alti cativa muzicieni, interpreteaza o muzica atmosferica. Pe disc veti gasi si cantece populare ca ‘Take Five’, ‘Could You Believe” de Al Jarreau, dar si câteva originale. Pe acest album talentul extraordinar al chitaristului Antonio Forcione  se intalneste cu vocea versatila, matura, puternica, a vocalistei Sabina Sciubba. Aceasta intalnire merita cautata si ascultata. Sonic, albumul este o adevarata sarbatoare a sunetului de calitate.
Album Dynamic Range – DR 13

Steely Dan – Gaucho

Este al saptelea album de studio al trupei rock americane Steely Dan . A fost lansat pe 21 noiembrie 1980. Pentru a inregistra albumul, formatia a folosit cel putin 42 de muzicieni diferiti, a petrecut peste un an in studio si a depasit cu mult timpul acordat de casa de discuri pentru inregistrari. In 1982 albumul a castigat premiul Grammy pentru cea mai buna inregistrare neclasica si a primit nominalizari la premiile Grammy pentru albumul anului si cea mai buna interpretare pop a unui duo sau grup cu voce. Fara sa fiu un mare fan al muzicii acestui grup, sunt nevoit sa va atentionez asupra lui. Gaucho este considerat ca fiind unul din albumele iconice in cercurile audiofile americane. 
Album Dynamic Range – DR 14

Eiji Oue – Rachmaninoff: Symphonic Dances, Etudes-tableaux, Vocalise 

Albumul a fost inregistrat in 2007.  Este una dintre capodoperele fonetice ale inginerului de sunet Keith O Johnson. Aceasta versiune este una din cele mai spectaculoase inregistrari captate pe disc, visul de aur al fanilor HiFi. Sunetul Reference Recordings ofera un adevarat spectacol auditiv cu o gama dinamica larga, impact dinamic puternic, profunzime orchestrala excelenta, gama medie sonora naturala si inalte cristaline. Acesta este un sunet complet, stralucitor, transparent si extrem de realist. 
Album Dynamic Range – DR 15

Va astept cu comentarii si sugestii in sectiunea dedicata de la sfarsitul articolului. Auditie placuta!

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

“Tracy Chapman” este albumul de debut  auto-intitulat al cantaretii Tracy Chapman. A fost lansat pe 5 aprilie 1988, de catre Elektra Records. Tracy Chapman se incadreaza ferm in traditia clasica a cantaretului / compositor. Sunetul propus ascultatorilor  aminteste de perioada anilor ’70. Daca nu ai informatii despre anul aparitiei acestui album, poti sa il confunzi cu o inregistrare din acea perioada. 

Am ascultat albumul undeva la inceputul anilor ’90. Imi amintesc de o discutie purtata cu un amic meloman in care el afirma ca, Chapman a depasit-o pe Madona ca popularitate in USA. Discutia se petrecea la intrarea in holul blocului in care locuiam, nu intr-un club extravagant dedicat pasionatilor de muzica din orasul meu natal. Acestea erau vremurile. Asa a inceput generatia MTV sa descopere muzica. Stateam cu orele in fata televizorului si urmaream fascinati clipurile video difuzate de MTV. Seara ne intalneam in fata blocului si discutam despre muzica vazuta si ascultata la televizor.

Te-ar putea interesa:

Am inregistrat acest album pe o caseta, pentru sora mea mai mica. Eu fusesem inghitit de muzica rock si imi concentrasem atentia pe acest stil . Cu toate acestea, incercam sa am mintea deschisa si sa nu ratez alte oportunitati muzicale. Cand am auzit-o pe Tracy Chapman cantand pentru prima data, am fost cu totul captivant si, mai mult decat atat, in ziua aceea am renuntat la obisnuitele mele auditii de rock. Vocea ei usor androgina amintind de sunetul unui fagot, melanjul de ritmuri soul - blues - folk, simplitatea sunetului de chitara acustica, versurile adanc infipte in realitatea sociala, au fost o parte din motivele pasiunii mele pentru muzica ei. In ziua aceea tot ce imi doream era sa ascult Tracy Chapman fara oprire. Am schimbat caseta de pe o parte pe alta de cateva ori. 

Albumul nu poate fi catalogat ca inovator. Greu de crezut ca asta isi dorea Chapman. Discul este un exemplu stralucitor de muzica folk contemporana cu influente de muzica soul, country si R & B. Spiritul anilor ’70 se simte in fiecare nota muzicala pe acest album. Versurile sunt incarcate socio-politic si amintesc de perioada de glorie a unor  legende venerate precum Bob Dylan și Joan Baez. 

Totusi, de unde succesul acestui album? Ce il face sa fie un album iconic? Chapman a mixat teme contemporane sfarsitului anilor ’80 cu o abordare a productiei muzicale in forma sa clasica si tocmai asta este exact ceea ce face albumul distinctiv - aducea traditiile in present, anul 1988. Discul continua sa fie proaspat si acum, pentru ca muzica este transmisa curajos, simplu, intim si direct, iar subiectele abordate au ramas  actuale si in anul 2020. Un exemplu in acest sens este cantecul de deschidere al albumului, “Talkin' 'bout a Revolution”. Versurile traduse sunt urmatoarele: Nu stii, Ei vorbesc despre revolutie, Suna ca o soapta, Nu stii, Ei vorbesc despre revolutie. Ce poate fi mai actual decat aceste versuri. Ganditi-va la miscarea ‘Black Lives Matter’, la framantarile sociale cu care se confrunta Europa, la problemele miilor de refugiati din Orient obligati sa isi paraseasca casele din cauza razboiului.
Pe disc se gasesc si cantece duioase, de dragoste, cum ar fi “Baby Can I Hold You”, “For My Lover”. Acestea completeaza fericit un album extraordinar, pe care il recomand din toata inima si care ar trebui ascultat cel putin odata in viata.

Inchei recomandarea mea cu o scurta istorie Tracy Chapman.
Artista este nascuta la 30 martie 1964, in Cleveland, Ohio. Este o cantareata si compozitoare americana. Cariera ei de muzician a inceput in anul 1988 cu albumul "Trancy Chapman". De atunci artista a lansat inca 7 albume. In cariera a castigat 4 premii Grammy si a fost nominalizata de 13 ori. Pe langa cariera muzicala, Chapman este cunoscuta si ca o activista puternic implicate in viata politica si sociala. Interesele ei in aceasta zona sunt canalizate catre drepturile omului.
 

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

Black Orpheus este una din cele mai bune inregistrari ale contrabasistului japonez Isao Suzuki la casa de discuri Three Blind Mice. Albumul a fost inregistrat la data de 20 Februarie, 1976, in studioul AOI, Tokyo. Isao Suzuki este marele maestru al jazz-ului din Japonia. Este basist, multi-instrumentist, compozitor, aranjator, producator si lider de formatie.

Suzuki s-a nascut la 2 ianuarie 1933 la Tokyo. Cariera sa muzicala a inceput in 1956 cand a cantat la contrabas la o baza militara americana din Tokyo. Incurajat de Art Blakey, in 1970 a plecat la New York, si s-a alaturat legendarului grup Jazz Messengers. A lucrat si a inregistrat cu Thelonious Monk, Charles Mingus, Ella Fitzgerald, Wynton Kelly, Bobby Timmons, Jim Hall, Ron Carter si altii.
Dupa intoarcerea sa in Japonia, Suzuki a contribuit la dezvoltarea jazz-ului japonez si a infiintat una din trupele legendare de jazz „Oma Sound”. Pe albumul sau solo „Self-Portrait” (1980), Suzuki a cantat  pe 20 instrumente, pecetluind pozitia sa unica in scena japoneza de jazz.

Black Morpheus  este unul din acele albume ‘ascunse’ publicului iubitor de muzica buna, pentru ca informatiile despre jazz-ul japonez sunt greu de gasit. Inregistrarea este una din acele sesiuni extraordinare de jazz de la mijlocul anilor 70. In primplan se afla contrabasul si violoncelul lui Isao Suzuki. Trioul este completat la tobe de bateristul american Donald Bailey, iar la pian apare celebrul Tsuyoshi Yamamoto. Acesta din urma canta si la pian electric pe un Fender Rhodes.  Fiind o inregistrare dedicata unui basist, ascultatorul va putea sesiza cu usurinta ca acesta este liderul, nu pianistul.

Te-ar putea interesa:

Albumul are un ritm placut si adanc. Se simte ca este cantat cu suflet. Muzica curge frumos, corzile basului ofera un ritm inteligent, pianul sustine ritmul cu note luminoase, uneori acide, iar toba lui Bailey actioneaza ca un liant al intregului muzical. Sunetul acestui album este posibil sa va para ciudat daca sunteti un ascultator de jazz american. Linia basului are o vibratie personala, iar momentele de improvizatie sunt extravagante ritmic si foarte personale. Suzuki combina dibaci jazz-ul clasic, modal, fusion pe alocuri, cu spiritul japonez si ofera o inregistrare de 5 stele. Turnati un pahar de vin rosu intr-un pahar si va promit o seara de exceptie alaturi de acest trio japonez.

Va poftesc sa ascultati aceasta inregistrare si astept comentarii in sectiunea dedicata aflata la sfarsitul articolului.

Auditie placuta!

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

Au trecut 50 de ani din ziua in care Cat Stevens (Yusuf)  a lansat albumul “Tea for the Tillerman”. A fost un album revolutionar cu compozitii intime inspirate de filosofia de viata a artistului. Timpul a reusit cumva sa stearga istoria acestui album si sa il scufunde undeva in uitare. Din acest motiv am decis sa il includ in seria de articole dedicate albumelor de ascultat intr-o viata. Va spun sincer, ma intristeaza gandul ca acest album stralucitor este in mare parte necunoscut ascultatorilor tineri. 

“Tea for the Tillerman” a fost lansat in ziua de 23 noiembrie 1970 si este al patrulea album de studio al cantautorului  Cat Stevens. Albumul a fost inregistrat in perioada mai –iulie 1970 in doua studiori foarte cunoscute din acea perioada, Morgan Studio si Island Studio Studios. Revista Rolling Stone a inclus acest album în lista sa cu cele mai bune 500 de albume din toate timpurile. Pe langa calitatile artistice, albumul este considerat a fi si o inregistrare audio de referinta. In ianuarie 2012, albumul a fost remasterizat intr-o versiune de inalta rezoltie 24/192 kHz, folosind un ampex ATR100 si un ADC  MSB Technology Studio. Noul remaster a fost lansat pe HDtracks.com.

Pe scurt, inregistrarea aduna un set de melodii folk-rock cu versuri care sunt la fel de relevante si astazi. Este povestea cautarilor spirituale ale unui tanar intr-o societate de multe ori straina, fara suflet, pe care o gaseste urata. Adolescentii fiecarei generatii au trecut printr-un asemenea moment. Pentru fiecare a existat un moment in care destinatia se zarea undeva in fata, dar nu stiam exact cum si daca vom ajunge sa ne atingem idealurile. De asemenea, este un album in care artistul isi exprima increderea in fortele proprii.  Aceasta este directia, am incredere, este ritmul meu, nu ma grabiti, sunt o parte din mesajele personale ce razbat dincolo de versurile si muzica acestui album. 

Albumul trebuie privit ca un intreg. Exista cateva cantece populare, cum ar fi ‘Father and Son’, ‘Where Do The Children Play?’, cunoscute in intrega lume, dar va sfatuiesc sa nu limitati auditia exclusiv la aceste cantece. Ascultati-l intr-o zi linistita si va promit o experienta frumoasa. Sunt cantece care va vor face sa dansati cu bucurie, sa ascundeti cateva lacrimi in spatele unui zambet, sa ganditi instrospectiv si sa va minunati de frumusetea muzicala a unei minti creative. 

Te-ar putea interesa:

Cat Stevens este unul dintre cei mai emblematici cantareti / compozitori din anii 1970. Daca va place muzica scrisa cu suflet, onesta, intima, atunci este obligatoriu sa ascultati “Tea for the Tillerman”.

In anul 2020 Cat Stevens (Yusuf) a relasant albumul “Tea for the Tillerman” intr-o varianta noua de orchestratie si cu o parte din versuri actualizate. Puteti incerca sa ascultati cele doua variante si sa decideti care va place.

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

“Ella & Louis” este unul din albumele legendare de jazz. Pe aceasta inregistrare se intalnesc doi artisti uriasi, Ella Fitzgerald si Louis Armstrong.

Ella Fitzgerald este una din vocile cu care muzica de jazz se identifica inca de la inceputuri. Artista se numara printre cei mai buni cantareti de jazz din istorie si este unul dintre cei mai celebri muzicieni de jazz din toate timpurile. Discografia ei este uriasa si aproape imposibil de catalogat pe deplin, deoarece nu exista suficiente informatii despre discurile sale inainte de anul 1950. Armstrong face parte din aceeasi galerie selecta a cantaretilor de jazz. La randul lui, el va ramane in istorie ca fiind unul dintre muzicienii de jazz recunoscuti in intreaga lume. A inregistrat literalmente sute de piese de-a lungul carierei sale, compunand cel putin cincizeci. Multe dintre aceste compozitii au devenit standarde de jazz.

“Ella & Louis” a fost lansat in anul 1956 la casa de discuri Verve Records. Albumul a fost inregistrat la 16 august 1956 (intr-o singura zi), fara ca cei doi sa fi facut repetitii. Artistii s-au vazut in seara precedent in cadrul unui concert, care va fi inregistrat sub numele “Live At Hollywood Bowl”. La acest evenimet au participat artisti ca Art Tatum, Harry Edison si Oscar Peterson Trio. Trio care in urmatoare zi va participa la inregistrari alaturi de cei doi artisti. "Ella & Louis" este un album aproape perfect. Este una dintre acele opere de arta care pare sa fi existat intotdeauna. La sfarsitul anului 1956, albumul s-a aflat pe locul 1 pe lista celor mai bine vandute albume Billboard Jazz si pe locul 12 in topul de muzica mainstream. 

“Ella & Louis” nu este un album obisnuit de jazz. Cele doua voci prezente pe inregistrare sunt atat de diferite, incat rezultatul final este o adevarat surpriza. Fitzgerald are o voce matasoasa, tonifiata, placuta urechii,  in contrapartida cu vocea ragusita, abraziva, a lui Armstrong. In ciuda diferentelor evidente dintre cele doua voci, cei doi reusesc sa se completeze reciproc. Artistii sunt intr-o armonie perfecta. Ambii cantareti detin controlul complet al vocii fara a se impiedica reciproc. Cei doi canta pe intreg albumul unul inaintea celuilat, oferindu-ne un album complet ce sarbatoreste jazz-ul  vocal. Nu in ultimul rand, am sa amintesc ca, fara sunetul desavarsit al trompetei lui Armstrong  acest album nu ar fi intreg. Daca va place acest disc, va invit sa ascultati alte doua inregistrari extraordinare Ella Fitzgerald si Louis Armstrong. Numele albumelor sunt: Ella & Louis Again si Porgy & Bess.

Auditie placuta!

Articol scris de Robert Flescan

Te poate interesa:

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si  peste 300 viniluri.

“Violator”  este cel de al saptelea album Depeche Mode si a fost lansat pe 19 martie 1990. A fost un succes rasunator si este considerat unul din albumele de muzica iconice ale anilor ’90. Amintirile mele legate de acest album sunt inca vii. In anul 1990 eram un adolescent indragostit de rock. Cumva, subtil, posibil sa fi fost de vina canalul de muzica MTV, Depeche Mode mi-au intrat pe sub piele. Au fost una din putinele trupe non-rock acceptate in gasca mea de rockeri. Muzica lor se auzea la majoritatea petrecerilor, schimbam opinii despre trupa, chiar aveam prieteni ‘depesari’ cu care ardeam gazul in serile tarzii din parcul orasului Bacau. “Violator” se anunta ca un fenomen muzical inca de la lansare. Albumul a reusit sa inspire adolescentii intr-o masura atat de mare incat a dat nastere unei intregi miscari. Generatia MTV s-a imbracat la fel ca membrii trupei, a cantat, dansat, sarutat, chiar s-a despartit pe muzica lor. Cantecele de pe acest album au facut parte dintre imnurile lansate de MTV. “Personal Jesus”, “Enjoy The Silence”, “World In My Eyes”, “Policy of Thruth” au depasit statutul de simple cantece ascultate la radio sau la petreceri. Au devenit un mod de viata, un mesaj cu care pustimea se identifica.

Cum a ajuns acest album sa fie iubit de o diversitate atat de mare de fani? 

Cand “Violator” a fost lansat, o intalnire cu fanii la un magazin de discuri din Los Angeles unde organizatorii se asteptau sa fie cateva mii de fani, a ajuns sa atraga in jur de 17.000 de oameni. Trupa a fost fortata sa se retraga de la eveniment din motive de securitate, iar plecarea lor timpurie aproape a provocat o revolta. Depeche Mode erau pe val. Daca te plimbai pe strada era imposibil sa nu intalnesti grupuri mari de fani ai trupei pe care ii recunosteai usor dupa imbracamintea lor copiata de la membrii trupei.

O radiografie muzicala a acestui album nu poate incepe fara compozitiile muzicale ale lui Martin Gore. Ritmul acestora curge fara efort creand o experienta sonica relaxata. Momentele cu un ritm linistit, profund, intunecat, sunt alternate cu pasaje in care ascultatorul simte nevoia sa danseze, sa isi miste intregul trup intr-un dans frenetic.  Martin a oferit materialul brut, tempoul de baza, insa cel care infrumusetat  ritmul primitiv cu aranjamente orchestrale desavarsite a fost Alan Wilder. Produsul final ofera ascultatorului un sunet aventuros, un mix intre sunetul synth-electro si indie rock, chiar grunge (asculta Personal Jesus). Tematica versurilor se afla in aceeasi zona a experimentului. Subiectele balanseaza intre religie, sex, perversitate si lirism emotional. Produsul livrat fanilor reuseste sa sune diferit, sa se rupa de traditia celorlalte albume, sa ofere o naratiune tonala complet noua. “Violator” este un material discografic extravagant de la un capat la celalalt.

Primul single lansat a fost “Personal Jesus”. Cu Anton Corbijn in spatele camerei de filmat, Depeche Mode au starnit furtuna ce avea sa anunte albumul “Violator”.  Cantecul are la baza un ritm rigid, cu acorduri de chitara de blues rock & grunge peste care se aude o toba sparta si vocea unduitoare a lui Dave Gaham. Versurile, simpliste la prima vedere, ascund de fapt un mesaj subtil-pervers ce aminteste de partea intunecata  a sexualitatii umane. 
Urmatorul single a fost “Enjoy the Silence”. Un cantec in care dragostea este prezentata din ipostaza unei relatii linistite si echilibrate. Acele momente  tandre in care tacerea creaza o legatura profunda intre cei doi parteneri si lumea inceteaza sa mai existe. Versurile melancolice in combinatie cu sunetele luxuriante ale sintetizatoarelor si vocea linistita a lui Dave, alaturi de imaginile lui Anton Corbijn, au transformat acest cantec in cel mai mare succes al trupei.

Te poate interesa:

Fiecare melodie din acest album cu 9 piese nu o sa va dezamageasca. Aranjamentele muzicale stimuleaza  in aceeasi masura creierul si trupul, iar versurile te provoaca sa gandesti, sa cauti dincolo de aparentele uneori simpliste.

In anul 2020, “Violator” a fost clasat pe locul 167 de revista  Rolling Stone in lista cu cele mai bune 500 de albume din toate timpurile.

Auditie placuta!

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

Tachibana Tohru Aizawa Quartet – VOL.1, este este unul dintre cele mai rare discuri de jazz japoneze din toate timpurile. Foarte putini fani ai genului au ascultat albumul sau au auzit de existenta lui. Pana in anul 2018, cand o piesa de album a aparut pe o compilatie BB-J-Jazz, informatii vagi au circulat timp de 40 ani sub forma unei legende soptite prin cafenelele de jazz japoneze. 

La 30 martie 1975, patru tineri studenti au fost adunati de bogatul om de afaceri, Ikujiroh Tachibana, in orasul Numata, la aproximativ  140 km de Tokyo. Cei patru muzicieni amatori se intalneau cu Tachibana pentru o inregistrare privata, ce avea sa fie folosita ca o carte de vizita de omul de afaceri. VOL.1 a fost primul și singurul lor album, un album care va ramane uitat in urmatorii patruzeci de ani. Dupa o existenta obscura intinsa pe o perioada foarte lunga, discul a devenit unul dintre cele mai venerate si cautate artefacte din lumea ezoterica a jazz-ului modern japonez. Cu totii am auzit de fanatismul japonez si de dorinta acestora de a atinge perfectiunea in orice domeniu. VOL.1 este unul din varfurile jazz-ului japonez in ciuda istoriei sale zbuciumate.

Povestea inregistrarii incepe cu Tachibana,  un cunoscut si respectat om de afaceri local, dar si un mare fan al jazz-ului. Frecventa cluburi si baruri de jazz locale si uneori calatorea in orase din apropiere, cum ar fi Maebashi si Isezaki, chiar Tokyo, pentru a asculta cantareti de jazz americani aflati in turneu in Japonia, alaturi de muzicieni talentati locali. O astfel de formatie a fost Tohru Aizawa Quartet, un grup fondat in 1969 de doi frati, Kyochiro si Tetsuya Morimura. Kychiro a fost un saxofonist si student la muzica devenit ulterior profesor, iar Tetsuya a fost baterist si student la drept. Dupa ce au asistat la un concert al pianistului Aizawa in cadrul unui festival de muzica al scolii de medicina din Maebashi, cei trei au decis sa infiinteze o trupa. Mai tarziu nucleul de baza a fost completat de basistul Konzoh Watanabe, un coleg la facultate de drept al lui Tetsuya Morimura.

Te poate interesa:

In formula de cvartet au inceput sa concerteze in cluburile locale de jazz, obtinand  o rezidenta la Mokuba, un local de jazz din Maebashi, detinut de Kohichi Negishi. Aici grupul a obtinut un oarecare succes, in jurul lor strangandu-se un numar mic de fani loiali, printre care omul de afaceri local Ikujiroh Tachibana. El le-a sugerat sa inregistreze un disc finantat de el. Mai mult, el ar folosi LP-ul ca o carte de vizita pentru a se promova pe sine si formatia. Se pare ca ideea transformarii unui disc de vinil in carte de vizita nu a avut succesul scontat. Multe din cele aproximativ 200 de discuri presate sfarsind prin a fi aruncate. 

Daca va hotarati sa sapati in istoria HiFi-ului japonez, veti afla ca este un hobby fetisist. In fruntea  acestei idolatrii pentru muzica si sunet se afla colectionarii de discuri de jazz japoneze. Universul acestor pasionati este impartit intre placerea auditiei si continua cautarea a celor mai apreciate si rare LP-uri. Daca un disc este considerat a avea o maiestrie inegalabila a interpretarii, sau se crede ca exista in cantitati extrem de limitate si are o istorie enigmatica, atunci puteti fi siguri ca acesta va deveni un obiect de cult foarte ravnit si se vor plati foarte multi bani pe el.

Tachibana Tohru Aizawa Quartet – VOL. 1, este unul din totemurile jazz-ului japonez. Calitatea inregistrarii, energia redarii, dinamica muzicala ce permite ascultarea lui la volum maxim, pasajele dinamice si viteza tranzientilor, lipsa artificiilor aplicate in procesul masterizarii, octavele inferioare reproduse perfect, prezentarea curata a intregii texturi muzicale, sunt absolut impresionante si construiesc una din cele mai bune inregistrari de jazz din toate timpurile. Prima data cand am ascultat albumul am ramas fara cuvinte. Rareori am intalnit un sunet atat de natural, lipsit de trucuri psihoacustice si cu o energie atat de autentica. 

In ultimile luni am incercat sa caut un cuvant potrivit pentru a caracteriza acest album. Nu am reusit. Ziua in care scriu articolul ma gaseste la fel de neputincios. Imi este imposibil sa reduc acest fenomen muzical la un simbol cunoscut. Ar trebui sa inventez un cuvant / simbol care sa descrie ce am auzit.

Va invit sa ascultati si cumparati in format digital albumul (cumpara - apasa daca doresti sa cumperi), Tachibana Tohru Aizawa Quartet – VOL. 1. Astept impresiile voastre pe pagina HiFi Tech in zona dedicata de la sfarsitul articolului sau pe pagina de Facebook. 

Detalii inregistrare: Tachibana Tohru Aizawa Quartet – VOL. 1 (modal jazz, post-bop jazz)

Tohru Aizawa - pian
Kyoichiroh Morimura - tenor saxofon, sopran saxofon
Kohzoh Watanabe - bas
Tetsuya Morimura – tobe

Inregistrat la Tachibana Sound Hall, Numata, Gunma, Japonia la 30 martie 1975.

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

Anul trecut am scris un articol dedicat inregistrarilor muzicale de calitate. De atunci a trecut aproape un an. A existat un moment cand ma gandeam sa renunt la subiect din cauza concurentei acerbe a serviciilor de streaming cu ale lor recomandari muzicale. Subiectul a revenit in actualitate acum cateva saptamani. Un amic audiofil a sunat la telefon pentru ca dorea un sfat despre un posibil upgrade al amplificatorului. Dupa minute bune de discutii imi aminteste de articolul in care ofeream sugestii muzicale audiofile si ma intreaba de ce nu am scris o continuare. Povestea cu serviciile de streaming nu a parut sa il convinga. In replica am primit urmatorul raspuns, citez din memorie: 
“Robotii aia nu au suflet si le lipseste cultura muzicala. Scrie domne un articol. Il citesc eu.”

La incheierea discutiei cu el aveam o misiune. Zambesc in timp ce scriu fraza. Cuvantul misiune ma duce cu gandul la ordinele din armata. Acolo executi fara sa iti pui intrebari.

Inainte de a va prezenta lista cu recomandari, am sa definesc o inregistrare de calitate ce poata fi considerata audiofila: este o inregistrare muzicala cu o gama dinamica apropiata de realitate (dinamica wikipedia), cu detalii bogate incat sa poti distinge cu precizie timbrul si pozitia tridimensionala a fiecarui instrument in planul scenei sonore. O asemenea inregistrare te apropie de momentul original din studio si te lasa sa apreciezi talentul muzicienilor . Prin comparatie, o inregistrare proasta se simte ca un perete de sunet fara detalii dinamice, timbrale, spatiale, etc.

Criteriile dupa care am selectat albumele sunt impartite in mod egal intre valoarea muzical-artistica si aspectele tehnice, cum ar fi dinamica si transparenta inregistrarii. 

Te poate interesa:

Carmen Gomes Inc – Don’t You Cry

Albumul a fost inregistrat in doua sesiuni, 26 Octombrie si 15 Decembrie 2018, la Studioul MCO, Hilversum, Olanda, si a fost lansat comercial la data de 3 Februarie 2019. Carmen Gomes Inc este o trupa soul-jazz cu influente blues. Muzica lor este un amestec perfect intre expresia artistica individuala si interactiunea colegial armonioasa. Trupa are un repertoriu variat. Artistii exploreaza genurile muzicale intr-un mod natural fie ca este vorba jazz, blues, soul sau chiar funk. 
Discul a fost produs in conditii speciale de casa de discuri Sound Liaison, in format DXD. Premiza acestui album este inregistrarea ideala. Cum ar suna trupa aflata chiar acolo in fata ta. Proiectul a pornit de la idee simpla a modului in care creierul decodifica sunetul folosind receptorii asezati in interiorul celor doua urechi. Pentru a imita acest proces intr-un mod cat mai natural a fost folosit un singur microfon stereo asezat in fata trupei. Simplu in aparenta dar cumva masterizarea unui album nu functioneaza asa. Inregistrarea folosind mai multe piste, cu mai multe microfoane, ofera avantajul reglarii sunetului pe fiecare instrument. Singura problema care apare intr-o asemenea situatie este fazarea corecta a microfoanelor. Un microfon individual aduce alte provocari. Mixarea instrumentelor inregistrate separat nu este posibila. Realizarea scenei sonore se face prin deplasarea cu atentie a fiecarui instrument mai aproape sau mai departe de microfon, precum si la stanga sau dreapta in raport cu microfonul. Munca in studio nu se incheie aici. Este nevoie de un dirijor care sa indice individual membrilor trupei intensitatea sonica la care trebuie sa cante, pastrand echilibrul intre vocea neamplificata, contrabas, toba si sunetul pur de chitara acustica. Sesiunea de inregistrari a fost un succes pe care va invit sa il ascultati. 
Album Dynamic Range – DR 12

Joni Mitchell – Court and Spark

“Court and Spark” este albumul cu care Joni a atins punctul culminant al carierei. Artista a petrecut mare parte din anul 1973 in studio pentru a inregistra albumul. Discul a fost lansat la 17 Ianuarie, 1974, la casa de discuri Asylum. Muzica este o fuziune remarcabila de folk, pop, jazz. Este cel mai bine vandut material discografic al artistei.  Daca albumele anterioare pot fi considerate pretioase, aici viziunea asupra lumii este descrisa liric, un mix de romantism dulce-amar, fara sa cada in cinism. Subiectele versurilor vorbesc despre atingerea intelepciunii emotionale prin iubire, despre confuzia individului in fata dragostei si recastigarea increderii in sine. Joni stapaneste acum arta de a scrie melodii introspective,  personale, dar canalizand muzica intr-un sunet accesibil, bine produs, care incorporeaza chitara ei distinctiva cu notele de pian si mixul de soft jazz oferit de restul muzicienilor. “Court & Spark” este unul din acele albume revolutionare din cultura muzicii pop ce nu trebuie ratat.
Album Dynamic Range – DR 12

The Cinematic Orchestra – Live at the Royal Albert Hall

“Live at the Royal Albert Hall” este un album in concert si a fost lansat de casa de discuri Ninja Tune la data de 14 Aprilie 2008. NuJazz, future jazz, downtempo, electronic, sunt genurile in care se incadreaza trupa. Ideea acestui proiect apartine britanicului Jason Swinscoe care este aranjor, programator si producator. Practic el este The Cinematic Orchestra. Aranjamentele lui Jason sunt un mix de monstre muzicale culese din filme vechi, partituri de jazz, coloane sonore, melodii ale unor artisti care l-au inspirat si ritmuri de bas de pe diferite inregistrari.  Mixul final este interpretat de un grup de muzicieni al caror nucleu constant este Tom Chant (saxofon soprano, pian electric si acustic), Jamie Coleman (trompeta, flugihorn), Phil France (bas), T. Daniel Howard (tobe). Cocktail-ul muzical nu este cantat pur si simplu, trece printr-un proces care presupune improvizatie si multa libertate artistica. La final piesele sunt esantionate si rearanjate pe computer pentru a crea o atmosfera de muzica electronic-ambientala inspirata din energia improvizationala a jazz-ului. Cu “Live at the Royal Albert Hall”, Jason a incercat sa isi depaseasca limitele si sa atinga maretia unui eveniment demn de un concert intr-o sala legendara cum este Albert Hall. Pentru a realiza aceasta isprava grupul sau a fost format din 40 de muzicieni, incluzand aici intregul Heritage Orchestra format din 24 de muzicieni. Rezultatul este cu adevarat remarcabil . Sunetul este luxuriant, aventuros, emotionant, dinamic si complet texturat. Amestecul de solouri, pulsul ritmic al tobei, linia de bas vertical, voce, pian electric, chitara funky nervoasa si restul orchestrei creaza o atmosfera incredibila.  Albumul este o demonstratie cu adevarat emotionanta a darurilor uimitoare ale acestui grup, de aceea va invit sa il ascultati.
Album Dynamic Range – DR 11

Sting – Ten Summoner’s Tales

Sting este unul din cei mai titrati muzicieni ai lumii. A fost principalul compozitor, cantaret si basist pentru trupa de new wave rock The Police din 1977 pana in 1984. Din 1985 a inceput o cariera solo plina de success. Stilul sau este un amestec de elemente rock, jazz, reggae, new-age si worldbeat. In calitate de muzician solo si membru The Police a castigat 17 premii Grammy, trei premii Brit, un Glob de Aur, un Emmy si are patru nominalizari la Oscar pentru o melodie originala.
"Ten Summoner’s Tale" este de departe cel mai bun album solo al lui Sting. A fost lansat pe 9 martie 1993 sub egida A&M Records. Unele dintre cele mai bune piese ale lui Sting din toate timpurile (“If I Ever Lose My Faith of You”, “Shape Of My Heart” si “Seven Days”) se gasesc pe acest album. “Ten Summoner's Tales” nu m-a dezamagit nici macar o clipa cand l-am ascultat prima data in anii ’90. De atunci continui sa descopar nuante noi la fiecare auditie. Mixul muzical de R&B, ritmuri de jazz, funck-rock, chiar country, evidentiaza talentul extraordinar al artistului dar si chimia extraordinara dintre Sting si trupa de acompaniament. O inregistrare intrata in cultura pop care a ramas la fel de proaspata in ciuda celor 28 de ani trecuti de la lansare.
Album Dynamic Range – DR 13

Dallas Winds - John Williams at the Movies

Acest disc poate intra cu usurinta in categoria ‘muzica de testat sistemul audio stereo’. Albumul a fost lansat in Iulie 2018 de casa de discuri Reference Recordings. Performantele dinamice sunt extraordinare si au fost inregistrate cu scopul de a oferi un sunet audiofil spectaculos de catre echipa de ingineri premiata a Reference Recordings: Keith O. Johnson si Sean Royce Martin. Inginerii si albumul au primit nominalizari la premiile Grammy in 2018. “John Williams At The Movies” il are ca prim solist pe Christopher Martin, trompeta principala a Filarmonicii din New York. Inregistrarea a fost realizata in Dallas Texas, in Centrul Simfonic Morton H. Meyerson, una dintre cele mai mari sali de concert din lume.
Album Dynamic Range – DR 15

Va astept cu comentarii si sugestii in sectiunea dedicata de la sfarsitul articolului. 
Auditie placuta!

Articol scris de Robert Flescan
 

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.
 

Dummy este unul din cele mai bune albume de trip-hop aparute in istoria muzicii contemporane. Daca nu ar fi fost atat de intunecat, chiar hypnotic, cu sunetul sau amintind pe undeva de experienta oniric – psihedelica oferita de absint artistilor la inceput de secol XX, si ar fi avut 2-3 piese de dans, Portishead ar fi fost la fel de populari ca Depeche Mode sau U2. 
Portishead este o trupa engleza formata in 1991 la Bristol. Sunt considerati a fi unii dintre pionierii muzicii trip hop. Trupa este numita dupa orasul din apropiere cu acelasi nume , aflat la opt mile vest de Bristol, de-a lungul coastei. Portishead este o trupa alcatuita din Geoff Barrow , Beth Gibbons si Adrian Utley, ajutati uneori de un al patrulea membru, Dave McDonald, inginer pe primele lor inregistrari. 
Albumul lor de debut, Dummy, a fost lansat in anul 1994 si a primit aprecieri excelente din partea criticilor, devenind rapid un album de referinta al genului trip hop . Trupa a mai lansat alte doua albume de studio: Portishead in 1997 si Third in 2008, ambele primind aprecieri similare. In 1998, formatia a lansat un album de concert, Roseland NYC Live.

Titlul si starea de spirit au fost inspirate din drama TV cu acelasi nume din anii 1970, despre o tanara surda din Yorkshire care devine prostituata. Sunetul particular al acestui album a definit ceea ce astazi este cunoscut ca fiind hauntologie  in muzica. Esantioane ale unor sunete vechi, spectrale, sunt folosite pentru a evoca amintiri culturale profunde si pentru a creiona o atmosfera intunecata inspirata din filmele vechi. Dummy este un album de exceptie, cu o atmosfera unica incredibila. Compozitiile sunt  stralucitoare, sectia ritmica construieste un tempo obsedant nemaintalnit, iar vocea tanguitoare a cantaretei Beth Gibbons este pur si simplu magica. Auditia albumului ofera o experienta hipnotica intunecata, nocturna, anxioasa, dar in acelasi timp cinematografica. Fiecare melodie de pe album pare o scena dintr-un film alb negru, de obicei una turnata intr-un club de noapte, cuplata cu viziuni ale solistei Beth Gibbons bantuita de amintiri si imagini ale trecutului. 
Daca nu ati ascultat albumul, sunt sanse destul de mari sa treceti printr-o perioada in care o sa fiti obsedati de muzica lui. Dummy are potentialul de a fi ascultat repetitiv zile intregi. Ritmul notelor este insinuant si reuseste sa patrunda fara sa bagam de seama adanc sub piele asemeni unui drog. Fiecare detaliu de pe album se combina perfect si creaza o experienta captivanta si hipnotica. Nu este un album pentru romantici. Este unul dintre cele mai intunecate  albume pe care le veti intalni. Daca acest lucru nu va sperie, va garantez  o experienta unica si va avertizez ca aceasta inregistrare are sanse mari sa intre in colectia voastra cu muzica favorita. 

Te poate interesa:

Dummy este un album atemporal, inovator, simplu, complex, profund, trist, uimitor, iconic, epic, frumos, bantuitor, plin de suflet, relevant, inteligent, lasciv, sumbru, exceptional, de la inceput pana la sfarsit.

In ciuda caracterului sau bizar, albumul s-a vandut foarte bine. A fost triplu castigator de platina si al premiului Mercury. Motivul acestui succes comercial poate avea legatura cu ceea ce Barrow numeste ‘inconstientul nostru sonic…, cand sunetele se pot contopi cu alte sunete din alta parte si, in cele din urma, pot crea emotie”.

Va astept cu comentarii si sugestii in sectiunea dedicata de la sfarsitul articolului. 
Auditie placuta!

Articol scris de Robert Flescan
 
Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.
 

A inceput weekend-ul. Caldura ne toropeste cu insistenta si ne impinge catre refugiul oferit de camera de auditie. Aici, la adapostul racoros al aparatului de aer conditionat, ne lasam imbratisati de muzica. Oare ce ar fi potrivit de ascultat in acest weekend? Va propun o lista scurta cu unele dintre cele mai frumoase si populare balade de jazz. Sunt constient ca exista sute de balade grozave de jazz, dar in acest articol, imi doresc sa evidentiez unele dintre cele mai iubite balade ale jazz-ului clasic. Nu va opriti la cantecele propuse de mine. Toate sunt parte componenta a unei inregistrari complete. Incercati sa ascultati intregul album. Ar putea sa va placa.

Te poate interesa:

Body and Soul  
(Coleman Hawkins - Body and Soul)

Este o compozitie Johnny Green din anul 1930. Melodia este o poveste despre suferinta, dor si devotement. Este considerata de catre majoritatea muzicienilor de jazz un standard esential si este un cantec preferat atat de cantareti, cat si de instrumentiști. Una dintre cele mai celebre interpretari ale acestei melodii apartine saxofonistului Coleman Hawkins. Aceasta este una dintre cele mai inregistrate melodii din toate timpurile si a fost abordata de multi dintre marii artisti de jazz, dar si de cantareti orientati catre muzica pop. 

Blue In Green  
(Miles Davis – Kind of Blue)

Compozitia “Blue in Green” este atribuita lui Miles Davis. Exista speculatii care spun o cu totul alta poveste. Balada de jazz a fost compusa de fapt de Bill Evans. Chiar pianistul a povestit cum i-a cerut lui Miles o parte din redevente, acesta din urma i-a scris un cec pentru 25 USD! Probabil unul din cele mai frumoase inceputuri ale unei melodii de jazz din toate timpurile se gaseste pe celebrul album al lui Miles Davis – Kind of Blue si este introducerea de la Blue in Green. Melodia incepe cu sunetul tandru al pianului si se incheie in aceleasi acorduri de pian apartinand lui Bill Evans.  Trompeta lui Miles intervine cateva secunde mai tarziu armonizand si completand perfect ritmul pianului. O compozitie si o interpreatare de exceptie ce cu siguranta merita o auditie. 

Embraceable You 
(Billie Holiday – Body and Soul)

O compozitie George Gershwin care a scris zeci de piese  interpretate de muzicieni de jazz. Acesta a scris in mare parte cantece dedicate teatrului muzical si genului clasic. “Embraceable You” a fost compusa initial pentru “East Is West” , o opereta din 1928. Compozitia a fost publicata doi ani mai tarziu si a fost inclusa in spectacolul de pe Broadway - Girl Crazy. Inregistrarea lui Billie Holiday din 1944 este considerate o referinta, motiv pentru care a fost introdusa in Grammy Hall of Fame. 

My Funny Valentine  
(Chet Baker - My Funny Valentine)

Melodia este compusa de Rodgers si Hart. “My Funny Valentine ” a aparut pentru prima data în muzicalul din 1937 “Babes In Arms”. Cantecul acesta este asociat cu trompetistul si vocalistul Chet Baker. El este unul dintre cei care au popularizat acest cantec in concertele sale prin lume.  

Round Midnight  
(Thelonius Monk - Round Midnight: The Complete Blue Note Singles 1947-1952)

O compozitie a pianistului Thelonious Monk, a fost inregistrata pentru prima data in anul 1944 de Cootie Williams, care primeste uneori credit de co-scriitor. Este una din cele mai frumoase compozitii autentice de jazz din istorie. O gasiti interpretata de o multime de nume mari ale jazz-ului, de la Thelonius Monk la Miles Davis si John Coltrane. 

Auditii placute!

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

‘A Love Supreme’ este un album al saxofonistului american de jazz  John Coltrane. A fost inregistrat intr-o singura sesiune pe 9 decembrie 1964, la Van Gelder Studio din Englewood Cliffs , New Jersey. Din trupa de acompaniament au facut parte pianistul McCoy Tyner , basistul Jimmy Garrison si bateristul Elvin Jones. A fost lansat la inceputul anului 1965 si a devenit rapid cel mai cunoscut album al lui Coltrane, un fel de autoportret muzical care i-a adus doua nominalizari la premiile Grammy si intrarea in ‘hall of fame-ul’ revistei Downbeat. Este cel mai bine vandut album al lui Coltrane si este considerat de multi ca fiind capodopera sa , precum si unul dintre cele mai mari albume de jazz din toate timpurile. Daca va place jazz-ul este un album esential pe care merita sa il aveti in colectie.

Compozitiile sunt inspirate de relatia lui Coltrane cu divinitatea. Coltrane descria acest album ca fiind  “incercarea lui de a spune multumesc lui Dumnezeu” si este o ofranda muzicala dedicata trezirii sale spirituale petrecuta in 1957, anul in care a scapat de obiceiul drogurilor. Sotia sa, Alice Coltrane, pianista de jazz, isi amintestea despre momentul in care compozitiile acestui album au iesit la suprafata in felul urmator:
Cand John a creat ‘A Love Supreme’ a fost o perioada interesanta. Meditase in acea saptamana. Aproape ca nu l-am vazut jos. Si a fost atat de linistit! Nu s-a auzit niciun sunet. Era acolo sus meditand si cand a coborat a spus: “Am o muzica cu totul noua!”, "Exista o noua inregistrare pe care o voi face, am totul, totul." Si a fost atat de frumos! Era ca Moise coborand de pe munte. Si cand a inregistrat, stia totul, totul. El a spus ca este prima data cand are toata muzica in cap pentru o inregistrare completa.

Te poate interesa: 

Pentru mine ‘A Love Supreme’ a fost una din primile intalniri cu muzica lui John Coltrane. Prin anii ’90 un amic al meu meloman m-a invitat la el sa ascult ‘o muzica mai putin obisnuita’, asa a descris el albumul. La finalul auditiei amicul a observant entuziasmul meu si m-a avertizat ca acesta este un disc care trebuie ascultat in mod repetat. Fiecare auditie va fi un castig si ma va apropia de momentul in care Coltrane a simtit atingerea divina si a compus aceasta minunatie. Au trecut 30 de ani din acea zi si am ramas prins in acel moment limitat in timp. Fiecare auditie imi aminteste ca atunci mi-am propus sa ascult acest album tot restul vietii, pentru ca exista atata suflet, pasiune si intensitate emotionala incat te atinge adanc, la un nivel spiritual, cum putine inregistrari muzicale reusesc sa o faca. 
Coltrane impreuna cu ceilalti 3 membri au creat unul dintre cele mai provocatoare, concise si placute albume de jazz din istorie. De la linia de bas modulata asemeni unui sarpe, pana la soloul emotional al saxofonului sau ultimile note suflate prin instrumental de alama, ritmul incredibil al percutiei, totul este complet acordat si transmite o vibratie spirituala. Albumul este gandit in patru parti. Fiecare are o progresie tematica. ‘Acknowledgement’ este trezirea catre o viata spirituala din intunericul lumii. ‘Resolution’ este povestea devotamentului necesar spre intelegerea spirituala. ‘Pursuance’ reprezinta cautarea profunda, in timp ce ‘Psalm’ descrie acea descoperire si realizarea iluminarii cu smerenie.

La final am sa deconspir un amanunt care, sper eu, sa condimenteze auditia. Vocea lui John Coltrane se aude in timpul unei melodii. O scurta fraza repetitiva ce se adreseaza in mod direct ascultatorului pentru a intari legatura spirituala transmisa de muzica. Va invit sa ascultati aceasta inregistrare remarcabila cu speranta ca o sa va placa.
 

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

Ma gandesc de cateva luni la acest album lansat de britanicii de la Talk Talk in anul 1988 la casa de discuri EMI. Muzica este complexa, imaginativa, atmosferica, cu un sunet organic, dar in acelasi timp greu de digerat pentru cineva putin obisnuit cu stilul Art Rock practicat de trupa. “Spirit Of Eden” este o perla rara in piata de muzica Pop Rock. Sfarsitul anilor ’80 a fost dominat de trupe incadrate in stilul New Wave / Romatic / Synth cum ar fi Duran Duran, Depeche Mode, Talking Heads, Blondie, The Cars, etc. Muzica acestora putea fi ascultata la radio, pe casetofon in masina, dansata in discoteci si vazuta la postul de televiziune MTV.

Te poate interesa:

Talk Talk au inceput ca o trupa implicata in acest curent lansand trei albume interesante. Primul a iesit pe piata in anul 1982 si poarta numele “The Party’s Over”,  cel de al doilea se numeste “It’s My Life” si a aparut in anul 1984, iar cel de al treilea a fost lansat sub titulatura “The Colour Of Springs” in anul 1986. Succesul comercial al trupei incepuse sa prinda contur dupa lansarea celui de al treilea material discografic, cu toatea acestea, doi ani mai tarziu trupa a virat brusc catre un stil de nerecunoscut pentru un fan vechi al trupei. Sunetul, orchestratia, compozitiile, au o structura noua.  Ai senzatia ca asculti o alta trupa. Stilul lor bazat pe sunete generate electronic si ritmuri pop, influentat de perioada New Wave / Synth, a fost reimprospatat si apoi transformat in ceva care urma sa le asigure o identitate bine delimitata si un loc in istoria muzicii. Muzica albumului este esenta sunetului avangardist de la sfarsitul anilo ’80. Aranjamentele orchestrale sunt constructii complexe de ritmuri pop mixate cu jazz, blues, rock psihedelic, invelite intr-o textura ambientala inovatoare.  Daca pe celelalte albume muzica lor este un fel de ‘background music’, ceva de ascultat in masina, acum totul a devenit personal. Ascultatorul este invitat intr-o calatorie sonica complexa. Artistii experimenteaza adanc natura sunetului asemeni trupelor de rock psihedelic din anii ’70. Trupe ca Pink Floyd, Soft Machine, au incercat sa patrunda dincolo de suprafata sunetului in cautarea unui nou sens muzical. Douazeci de ani mai tarziu Talk Talk o apuca pe un drum asemanator si reusesc sa produca unul din cele mai interesante albume de la sfarsitul anilor optzeci. 

“Spirit Of Eden” este evaluat de critici ca fiind un album Art Rock. De asemenea, exista voci care il catalogheaza ca fiind primul album de post-rock din istorie. In opinia mea o incadrare de acest tip functioneaza asemeni unei bariere pentru un ascultator de muzica obisnuit. Din acest motiv va sugerez sa ascultati “Spirit Of Eden” fara a tine cont de modul in care este etichetat. Lasati muzica lui sa curga prin camera fara prejudecati. Ascultati intregul material discografic. Doar asa veti putea patrunde magia celor sase compozitii. Va promit o muzica tulburatoare, experimentala, plina de semnificatii, inregistrata impecabil.

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania, JackFi (Audio Concept). In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat de la Jack o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blog-ul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme, iar acum 2 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.