Monitor Audio Silver 100 va fi o editie limitata vanduta exclusiv la distribuitorii selectati de producatorul britanic. Boxa se va prezenta intr-un finisaj clasic Heritage Green. Silver 100 Limited Edition va avea un difuzor de bas C-CAM anodizat si un numar unic de identificare pe spate. Fiecare pereche de boxe va fi insotita de un certificat de autenticitate. Numarul de perechi produse va fi limitat.

Boxele vor fi disponibile incepand cu luna Septembrie. Pretul de vanzare va fi urmatorul: 900 GBP / 1.300 EUR / 1.400 USD.

Daca sunteti fani Monitor Audio poate ca nu ar fi rau sa rezervati o pereche din aceste boxe rare.

Japonezii de la Yamaha au lansat doua noi produse de referinta inspirate de seriile 5000 si 3000 la un pret accesibil.  R-N2000A este un streamer audio / DAC care incorporeaza si un amplificator audio stereo. NS-2000A sunt noile boxe de podea cu radacini in seria 5000. 

Partea digitala a R-N2000A este construita in jurul unui DAC performant ES9026PRO si a tehnologiei de streaming MusicCast.  R-N2000A este compatibil cu Spotify, Tidal, Qobuz, Deezer, are functie de DAC separat printr-o conexiune USB audio, decodeaza DSD nativ pana la 11,2 MHz si PCM pana la 24 biti @ 384 kHz (DXD). In plus streamerul ofera si un soft de corectie a raspunsului camerei, YPAO™ RSC (Reflected Sound Control). Acesta controleaza activ sunetele importante ale reflexiei timpurii, ajustand si optimizand automat modul in care sunetul este auzit in camera dvs., in functie de materialele peretilor si de amplasarea boxelor.
Partea de amplificarea este bazata pe tehnologia ce poate fi gasita in amplificatoarele de top de la Yamaha: un transformator toroidal de capacitate mare, constructie simetrica a etajelor de amplificare cu sursa de alimentare asezata in centru, Low Impedance Concept, Floating and Balanced Power Amplifier, etc.

NS-2000A folosesc cele mai avansate tehnologii din domeniul audio printre care Harmonious Diaphragm realizat dintr-un ametsec de Zylon, Resonance Suppression, tubul patentat Acoustic Absorber care inlocuieste cantitatea mare de materiale care absorb sunetul pentru a elimina undele stationare, etc. Circuitul crossover este construit din componente de cea mai buna calitate, condensatori audio MCap Supreme fabricati in Germani de Mundorf si o bobina special dezvoltata pentru aceste boxe.

Boxele Raidho sunt produse de o companie subsidiara a grupului danez Dantax. In prezent acest grup produce boxe de inalta calitate sub marcile Raidho, Scansonic, GamuT. Toate sunt manufacturate si dezvoltate in Danemarca.
Daca ati ascultat boxe Raidho probabil ati remarcat filosofia de sunet specifica acestui producator. Boxele sunt detaliate fara a fi obositoare, au o scena sonora larga si un sunet energic.

Boxele lansate sunt: Raidho X1t Super Mini Monitor, X1.6 si TD6.

Raidho X1t Super Mini Monitor este o boxa de raft de dimensiune mica cu stand dedicat. X1t foloseste un Tweeter Raidho Ribbon si un difuzor de ceramica / tantal. Difuzorul este o combinatie de aluminiu, conul este din acest material, acoperit cu un strat subtire de ceramica, iar la final este aplicat un strat de Tantal. Acesta din urma sporeste rigiditatea conului, fara a o ingreuna, oferind un raspuns liniar pana la 15 kHz.

Raidho X1.6 este o boxa de raft compacta ca dimensiune cu stand dedicat. De data aceasta difuzorul de basi si medii nu include tehnologia Tantalum, dar este un difuzor din aluminiu cu strat de ceramica.

Raidho TD6 este noua boxa flagship a danezilor. Tehnologia acestor boxe este cu adevarat impresionanta. Tweeter-ul Raidho Ribbon este imbunatatit, iar difuzoarele sunt o adevarata declaratie tehnologica. Membrana lor este un sandvis in cinci straturi: con de aluminiu, ceramica, tantal, diamant si inca un strat de diamant pe partea din spate. Acest difuzor reduce rezonantele si ofera un raspuns liniar pana la 20 kHz.

Preturi: Raidho X1t Super Mini Monitor - 5800 euro perechea, Raidho X1.6 - 7300 euro perechea, Raidho TD6 - 210 000 euro perechea

Britanicii de la KEF au anuntat o actualizare a boxelor wireless LSX II. Noile boxe combina platforma wireless W2 de la LS50 Wireless II cu o intrare HDMI si USB-C, permitand conectarea directa folosind un cablu HDMI sau USB cu un televizor, laptop sau computer personal.

LSX II au un design minimalist si sunt creatia designerului industrial Michael Young. Boxele sunt disponibile in 5 finisaje de culoare.

LSX II folosesc doua difuzoare, fiecare difuzor LSX II utilizand o versiune a matricei de drivere Uni-Q, generatia a 11-a de la KEF. Aceasta tehnologie actioneaza ca o sursa punctuala, unde tweeter-ul este plasat in centrul acustic al woofer-ului, pentru a oferi un sunet complet ascultatorului.

KEF LSX II  au o putere de 100 de wati. Tweeter-ul si difuzorul sunt alimentate de un amplificator dedicat inclus in cutia boxei. Datorita Music Integrity Engine performanta este imbunatatita. Acest sistem optimizeaza  difuzorul Uni-Q permitand LSX II sa ofere, spun cei de la KEF, o performanta perfect sincronizata.

Cu Aplicatia KEF Connect puteti asculta muzica folosind unul din serviciile de streaming muzical cum ar fi Tidal, Deezer, Amazon Music, Qobuz,  posturi de radio prin internet si podcasturi. KEF LSX II  sunt compatibile Apple AirPlay 2 si Google Chromecast. Folosind aceste aplicatii va puteti conecta si asculta muzica cu alte dispozitive compatibile, in timp ce Bluetooth extinde optiunile de conectare si mai mult. De asemenea, puteti asculta muzica folosind aplicatiile native Spotify Connect,Tidal, QPlay si Roon. Folosind conexiunea Airplay 2, Chromecast sau Roon, puteti conecta mai multe boxe wireless cu KEF LSX II, iar asta va permite sa ascultati muzica in mai multe camere.

Producatorul de boxe elevetian Piega a lansat patru noi modele care folosesc tehnologia Coax Gen 2. Seria Piega Gen 2 foloseste un difuzor coaxial ribbon cu tweeter inclus care acopera frecventele medii si inalte si o carcasa de aluminiu imbunatatita.
Noile modele sunt Coax 811, 611, 411, plus o varianta de boxa centrala Coax 211. Toate aceste noi modele au carcasa de aluminiu ranforsata, un volum intern superior si includ si diferite alte inovatii tehnice.

Tehnologia Piega Coax a fost dezvoltata inca de la inceputurile companiei in anul 1986. La inceput a fost implementata in tweeter, apoi compania a decis sa o extinda si la un difuzor care sa acopere frecventele medii in mijlocul caruia sa fie plasat un tweeter. Asa a aparut seria de boxe Piega Coax.

Coax Gen 2 este o versiune superiora, afirma producatorul elvetian. Partea frontala este ranforsata, iar asta permite instalarea unui magnet suplimentar de neodium deasupra tweeter-ului. Folia difuzorului este si ea imbunatatita oferind un raspuns in frecventa liniar in zona frecventelor joase, pentru a permite o mai buna integrarea cu difuzoarele care se ocupa de aceste frecvente. Difuzorul coaxial ribbon Coax Gen 2 poate reproduce frecvente incepand de la 450 Hz in sus, creand un raspuns liniar in zona gamei vocale. Alte imbunatatiri se gasesc in constructia interna. Tijele magnetice sunt acum decuplate mecanic pentru a preveni modificari ale campului magnetic cauzate de micro-rezonante, folia de aluminiu si constructia magnetului sunt si ele imbunatatite. Frecvente joase nu au fost uitate. Difuzoarele dedicate au mai mult spatiu in jurul lor pentru a creste calitatea basului. 

Leema Acoustics este o marca audio HiFi din Tara Galilor fondata de doi fosti ingineri de sunet de la BBC. Luna aceasta, in cadrul unui evenimet desfasurat in Anglia, acestea vor prezenta o intrega gama de noi produse audio HiFi.

Numele acestei noi linii este Leema Acoustics Quantum. Dezvoltarea acestei game s-a intins pe o perioada de 4 ani si este compusa dintr-un cd-player, un streamer / DAC / preamp si un amplificator de putere. 

Galezii spera sa ofere un raport - pret imbatabil cu aceasta gama. Preturile vor fi in zona de 2000 euro.
In centrul gamei se afla combinatia dintre DAC / preamplificatorul Neutron si amplificatorul de putere Graviton care are o putere de 150 wati. 

Detalii complete vor aparea in momentul in care galezii vor incepe productia de serie.
 

Celebra compania americana a lansat un nou model de boxe de top, numit Jubilee. Boxele au o infatisare impresionanta. Cantaresc aproape 400 kilograme fiecare si au o inaltime de 180 cm. Jubilee sunt construite in stilul traditional Klipsch cu difuzoare clasice pentru frecventele joase si un horn care acopera frecventele medii si inalte.

In interiorul fiecarei boxei se gasesc doua difuzoare de 12 inch inchise intr-o carcasa realizata dupa un patent Klipsch. Deasupra lor se afla noul horn pe compresie. Acesta este construit din titan si are o dimensiune de 7 inch. Pentru a oferi clientilor posibilitatea de a valorifica la maximum capacitatea sonica a acestor boxe Jubilee folosesc crossovere active cu un procesor digital si un egalizator incorporat.

Boxele Jubilee sunt disponibile acum la dealerii selectati de Klipsch, certificati Heritage. Pretul de vanzare anuntat este de 35.000 de dolari / euro. In acest pret intra boxele si  crossover-ul activ. 

De stiut: Jubilee este ultimul proiect la care a lucrat fondatorul companiei Paul W. Klipsch.

Noile componente Linn Sondek LP12 sunt Arko, un brat cu cardan original complet nou, si o doza cu bobina mobila potrivita ca performanta cu bratul, Kendo. Clientii cu bugete mici nu au fost uitati si au primit un brat entry-level Krane si o doza cu bobina mobila numita Koil. Toate componentele sunt disponibile la comanda ca upgrade independent. 

Linn Arko
Arko este primul model construit complet intern  din 2006 de catre Linn. Arko poseda o rigiditate, precizie si cuplare mult imbunatatita, datorita aluminiului 7075 prelucrat la rece in intregime. De asemenea platforma cardanului faciliteaza concentricitatea si alinierea lagarelor. Fiind un design cu cardan, Linn afirma ca Arko are o stabilitate si rigiditate inerenta mai mare decat modelele alternative cum ar fi unipivot.

Linn Kendo
Kendo are un corp din aluminiu 7075 acoperit cu nichel. Acest tip de aluminiu se potriveste cu bratul Linn Arko, pentru care Kendo a fost conceput. Kendo are insertii filetate din aluminiu-bronz. Motivul acestei combinatii este de inspiratie istorica. Combinatia aluminiu-bronz este folosita de turnatorii de clopote datorita comportamentului sau la rezonanta. Cei de la Linn sustin ca mixul aluminiu-bronz imbunatateste performanta acestei doze.

Linn Krane
Initial acest brat era inclus in pachetul Majik LP12. Acum este disponibil pentru comanda ca componenta separata pentru prima data. Acest brat cu design echilibrat static este asamblat manual cu componente din aluminiu si otel inoxidabil de inalta calitate.

Lin Koil
Linn Koil este o noua doza de nivel Majik si este un pas inainte fata de doza Adikt a celor de  Linn.

Renumitul brand de amplificatoare cu lampi Jadis a lansat un nou produs numit I300 300B. Amplificatorul este un integrat echipat cu lampi din seria 300B cu o putere de 10 wati in Clasa A. Inginerii francezii au ales sa foloseasca o configuratie push-pull fara feedback cu doua lampi 300B pentru fiecare canal. 

Specificatii tehnice:
Bias automat
Putere 10 W Clasa A
Tuburi 4 x 300B, 2 x 6SN7, 3 x ECC82
Consum 200 VA
Greutate 40 kg

Vincent Audio este o firma germana cu o traditie indelungata in HiFi si cu o gama de produse destul de importanta. In luna iunie au anuntat disponibilitatea noului amplificator hibrid Vincent Audio SV-237MK II. Aceasta noua versiune este de fapt o actualizare tehnologica a amplificatorului integrat hibrid SV-237.

Noul amplificator Vincent Audio SV-237MK II foloseste o constructie hibrida cu tuburi pe etajul de preamplificare si semiconductori pe etajul de amplificare.  Puterea sa este de  2 x 150 Watt (RMS) @ 8 Ohm / 2 x 250 Watt (RMS) @ 4 Ohm. Teoretic acest amplificator ofera suficienta putere pentru orice boxa. 

Actualizarea tehnologica a acestui amplificator inseamna de fapt adaugarea unei conexiuni  Bluetooth 5.0, care permite ascultatorilor sa asculte muzica folosind aceasta tehnologie fara fir si sa transmita chiar fisiere de inalta rezolutie catre DAC-ul inclus. Panoul frontal a primit si el un upgrade cosmetic, astfel incat sa semene cu alte modele din gama actuala de amplificatoare integrate Vincent Audio.
SV-237 MKII ofera 10 wati in modul pur Clasa A, iar DAC-ul sau este compatibil cu cele mai recente formate audio de inalta rezolutie, WAV, FLAC, APE, LPCM, etc.

Specificatii tehnice Vincent Audio SV-237MKII                                                                                                                  

Putere maxima la 8 ohmi: 2 X 150 wati
Putere maxima la 4 ohmi: 2 x 250 wati
Putere maxima in Clasa A la 8 ohmi: 10 wati
Greutate: 20 kg
 

Producatorul german Clearaudio a anuntat disponibilitatea noului pick-up Reference Jubilee. Acesta incorporeaza mai multe inovatii folosite si pe alte produse, doar ca in acest caz sunt imbunatatite. Aparatul are un platou principal de 6 cm grosime, construit din polioximetilena puternic amortizata (POM), care se roteste pe o versiune speciala a rulmentului magnetic ceramic fara frecare („CMB”).

Platanul principal este montat pe o platforma din otel cantarind 8,5 kg. Pe aceasta platforma secundara se afla incorporat controlul optic al vitezei „OSC” de la Clearaudio. Acesta este un senzor optic care citeste viteza de rotatie a platanului secundar (cu 1.598 de impulsuri pe rotație) si ofera informatiile catre unitate de control. Unitatea de control regleaza orice abatere prin reglarea tensiunii motorului, folosind un amplificator operational pentru stabilitatea vitezei. 

Pentru a imbunatati precizia si consistenta rotatiei inginerii germani folosesc un DAC pe 12 biti care genereaza o tensiune de referinta a motorului, care apoi este convertita folosind un etaj discret  intr-un semnal de tensiune analogic. Referinta digitala este utilizata numai pentru a compensa miscarile lente sau deviatiile datorate temperaturii, vascozitatii uleiului, factorilor de frecare a curelei, etc. 

Aparatul foloseste un nou motor de 24 volți DC cu miez de aer (nemagnetic) cu cuplu mare, cu transmisie prin curea. Intreaga carcasa a motorului este decuplata de sasiul principal.

Hifiman a anuntat o noua versiune a castilor audio HIFIMAN Sundara. Noile casti includ tehnologia Stealth Magnet si diafragma Super Nano, care are o grosime mai mica de un nanometru. 

Hifiman Sundara Closed-Back sunt inchise si au cupele manufaturata din lemn de fag. Castile sunt concepute pentru a izola ascultatorul de zgomotul ambiental si pentru a sublinia raspunsul natural al basului.

Tehnologia Stealth Magnet este conceputa pentru a reduce reflexiile si difractiile care sunt daunatoare calitatii sunetului.

Sundara Closed-Back dispune de diafragma ultra-subtire Super Nano a companiei, care este cu pana la 80% mai subtire comparativ cu diafragmele altor casti. Rezultatul acestei tehnologii proprietare se traduce printr-un raspuns in frecventa larg care poate atinge valori situate intre 6Hz-50kHz.

Brandul japonez Esoteric a lansat primul pick-up din istoria sa pentru a sarbatori cea de a-35 -a aniversare. Aparatul a fost lansat la München High End  2022, iar acum este disponibil pentru cei care doresc sa il achizitioneze. Grandioso T1 este punctul culminant al filozofiei unice de design a brandului japonez Esoteric si al tehnologiei sale mecanice si electronice.

Tehnologic acest pick-up este o bijuterie. Grandioso T1  foloseste un ceas de referinta de 10 MHz pentru a regla perfect rotatia motorului si un sasiu intr-o configuratie independenta compusa din trei parti. 

Sistemul Ezoteric Magne-Drive a fost conceput pentru a sincroniza rotatiile driverului magnetic si ale platanului, cu scopul de a obtine o rotatie complet silentioasa la o viteza de rotatie extraordinar de precisa. Acest lucru se realizeaza prin eliminarea contactelor mecanice pentru a evita neregulile de viteza provocate de curea sau motor. De asemenea, sistemul permite reglarea caracteristicilor sonore  Esoteric Grandioso T1 prin modificarea manuala a distantei dintre platan si brat. 

Platanul Magne-Float a fost proiectat pentru a reduce foarte mult frecarea rulmentului axului prin reducerea masei efective a platanului de la 19 kg la aproximativ 4 kg. Un sistem de rulment inversat permite rotirea lina a platanului, iar sasiul cu trei straturi este realizat din aluminiu si lemn pentru a controla vibratiile.

Picioarele de izolare au un mecanism special de amortizare care este conceput pentru a elimina vibratiile externe. Platanul rotativ are doua viteze (33/45 rpm) si poate fi reglat cu o abatere de 0,1%.

Esoteric Grandioso T1 este disponibil cu sau fara bratul TA-9D. Se pot monta optional pana la trei brate.

Pretul in Europa - 70 mii euro

Afara este cald si miroase a vara. Celor proaspat intorsi din vacanta le zboara mintea catre momentele frumoase pline de amintiri, iar cei care se pregatesc de vacanta privesc cu speranta catre locul ales si viseaza la o apa perfect albastra ce decupeaza un tarm auriu plin de nisip. Pentru toti vacanta este o experienta emotionala complexa, un intreg format din bucati de imagini in miscare ce au ca liant o multitudine de gusturi, mirosuri, culori si lumini. Fiecare zi aduce cu sine experiente noi. Un asalt al simturilor pe care il primim cu bratele deschise, pentru ca asta inseamna vacanta. Sa transformi fiecare moment in ceva memorabil, o amintire ce va dainui dicolo de timp si spatiu.

Experienta ascultarii muzicii pe disc de vinil este asemanatoare momentelor de vacanta descrise in introducerea acestui articol. 

Sunetul  vinilul este o experienta complexa, nu doar un sunet produs de un sistem audio stereo si un pick-up. Vinilul poate fi un moment al catharsisului individual. Ai ajuns acasa, ai ales discul cu muzica potrivit, ai asezat frumos discul pe platan, acul a coborat usor peste vinil, muzica a inceput sa se imprastie prin camera, grijile cotidianului au disparut in spatele unei cortine de sunet. Discul de vinil te obliga sa asculti intregul album cu atentie, te imbratiseaza cu tandrete si te indeparteaza de digitalul social cu ale lui dispozitive permanent conectate la internet. Vinilul nu este pentru toata lumea, sunt constient, dar poate fi o experienta incredibila daca aveti mai multa incredere in acest timp de experienta. Este o modalitate grozava de a asculta muzica pentru prima data, sau de a reasculta albumul unui muzician pe care il iubiti.

Te poate interesa:

Pentru a intra in acest paradis aveti nevoie pe langa un sistem audio stereo de un pick-up si cateva discuri de vinil. Asta la inceput. Daca vinilul reuseste sa va fure inima complet, veti incepe sa vanati inregistrari vechi valoroase, sau inregistrari ale trupelor voastre favorite din prezent. Vanatoarea de discuri este primul pas catre pozitia de colectionar. Sa fii colectionar de discuri de vinil este un hobby placut. Muzica imprimata pe vinil isi pastreaza atat valoare culturala cat si cea financiara si continue sa ofere ascultatorului placere fara a tine cont de varsta. Dupa discurile vechi veti alerga pe la targurile de viniluri folosite. Acolo va veti imbogati social si emotional datorita interactiunii cu alti oameni pasionati ca si voi. Poate chiar o sa castigati niste prieteni in plus. Discurile noi le puteti achizitiona urmarind ofertele online ale magazinelor de specialitate sau alegandu-le direct in magazinele dedicate.

Discul de vinil este o intoarcere la originile primelor imprimari, la momentele cand oamenii ascultau intregul album al unui artist. Este placut sa poti asculta instantaneu melodia ta preferata, sau sa asculti o lista cu cantece favorite, insa acest tip de ascultare te indeparteaza de artist, de mesajul pe care acesta a dorit sa il transmita cand a inregistrat albumul.

Cu un disc de vinil este aproape imposibil sa sariti melodiile. Este posibil, dar asta presupune un oarecare efort din partea ascultatorului. Trebuie sa te ridici din locul unde asculti muzica, sa te deplasezi catre pick-up, sa ridici bratul si sa il asezi pe canalul de inceput al unui alt cantec. Acest lucru aproape te obliga sa asculti un album intreg, auzind melodiile in ordinea dorita de artist. Ascultand intregul album, muzica se desfasoara intr-un flux cursiv. Asa s-ar putea chiar sa descoperiti ca va plac anumite melodii mai mult sau mai putin din cauza melodiilor care le inconjoara.

Un disc de vinil este ofertant dincolo de muzica imprimata. Rolul sau primordial este conexiunea cu muzica. Puteti asculta aproximativ  20 de minute pe fiecare parte, ajungand la maximum 22 de minute. Aceasta inseamna ca un singur disc nu va avea mai mult de 45 de minute de muzica. Pentru albumele mai lungi este nevoie de doua discuri. In timp ce ascultati muzica puteti citi informatiile tiparite pe coperta. Incepeti cu versurile si terminati cu detaliile inregistrarii albumului. De exemplu: sunt albume a caror master este analogic, pentru altele masterul este digital. Gasiti informatii despre inginerul de sunet, studioul in care s-a facut inregistrarea, artistii invitati sa cante, durata inregistrarii. Multe din aceste detalii nu le veti gasi online. Nu in ultimul rand va amintesc de micile opere de arta printate pe cartonul care inveleste discul de vinil. Muzicienii si studiorile depun mult timp si efort pentru a gasi artisti care sa ilustreze albumul. O imagine atent integrata ofera un sens vizual inregistrarii muzicale. Iar cand aceasta are si o dimensiune potrivita, 31 de cm pe cele patru laturi, senzatia de imersiune este amplificata. 

Discul de vinil este in primul rand o stare de spirit si mai apoi un format fizic de pe care ascultam muzica. Daca va place sa ascultati muzica, incercati sa-i oferiti o sansa si batranului disc de vinil. 

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania. In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blogul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme. Acum 3 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech, iar de la inceputul anului 2022 detin un magazin HiFi dedicat audiofililor. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

Cititorule, ce auzi in acest moment? Ma refer la momentul cand te-ai apucat de citit acest articol.
Auzi zgomotul pc-ului, muzica din boxele sistemului tau stereo, o masina trece pe strada, undeva in departare latra un caine. Intrebarea a fost o capcana pentru creierul tau. Fara sa fii constient am determinat creierul sa preia controlul experientei senzoriale si te-am facut sa asculti mai degraba decat sa auzi.

Auzul este cel mai rapid simt al nostru. Seth Horowitz scrie in cartea sa ‘The Universal Sense: How Hearing Shapes the Mind’ urmatoarea fraza: creierului nostru are nevoie de un sfert de secunda pentru a procesa recunoasterea vizuala. Cu sunetul lucrurile sunt mult mai rapide. Puteti recunoaste un sunet in 0,05 secunde. Iar creierul nostru poate sa distinga sunetele intr-o asemene masura, incat putem simti schimbarile de sunet care apar in “mai putin de o milionime de secunda”, conform cartii lui Horowitz. De ce aceasta nevoie de viteza auditiva? Auzul este sistemul nostru de raspuns in caz de urgenta si a contribuit la evolutia specie umane in mod semnificativ. Datorita auzului stramosii nostri au putut sa auda zgomote care anuntau pericolul in linistea noptii, pentru ca ei nu puteau vedea un posibil pericol. 

Auzul in forma sa bruta este de ajutor, insa are nevoie de un instrument de focalizare. Aici intervine 'atentia'. Atentia nu este un proces monolitic al creierului. Exista diferite tipuri de atentie care folosesc diferite parti ale creierului. Ex: zgomotul puternic aparut brusc care te face sa sari activeaza cel mai simplu tip, tresarirea.
Atunci cand acordati atentie la ceva important, muzica voastra preferata / sunetul sistemului vostru stereo, intra in joc o cale separata. Semnalele sunt transmise printr-o cale dorsala in cortex, o parte a creierului care face mai multe calcule, ceea ce va permite sa va concentrati activ pe ceea ce auziti si sa eliminati imaginile si sunetele care nu sunt la fel de importante.

Perceptia sunetului este rezultatul unui proces complex bazat pe zecile de mii de ani de evolutie ai speciei umane. Uitati ideile mistice. Nu exista asa ceva. Totul a inceput cu supravietuirea speciei si a continuat prin a se rafina folosindu-se de noile experiente evolutive.

Te poate interesa:

Am bifat pe scurt partea de receptie si prelucrare a sunetului. Haideti sa integram aceasta informatie in contextul unei auditii stereo. Ne inchipuim ca suntem acasa si ascultam muzica. Prima impresie este legata de 'imaginea stereo'. Ascultam muzica din doua boxe, insa boxele par sa dispara din fata ochilor. In spatiul dintre boxe, sau chiar dincolo de pozitia ocupata de boxe, se formeaza asa numita imagine fantoma. Sunetele atent mixate in studio creaza senzatia unei prezente reale, de parca muzicienii ar fi acolo langa noi. Din acest moment intram in urmatoare etapa a calatoriei noastre in universul auditiilor stereo. Cautam un sunet nealterat, fidel informatiei inregistrate in studio. Inca odata va poftesc sa renuntati la orice idee mistica. Totul este stiinta si poate fi explicat. Tot ceea ce auzim depinde de cativa factori. Astazi am sa enumar factorii aflati intr-o directa legatura cu timpul. Motivul il gasiti la inceputul articolului.

Imaginea stereo in audio

Imaginea stereo reprezinta manipularea unui semnal audio intr-un camp stereo de 180 de grade cu scopul de a crea senzatia unei localizari in acel camp. Imaginile stereo sunt utilizate in timpul mixarii si masterizarii in studioul de inregistrare si sunt folosite pentru a crea un sentiment de spatiu real pentru ascultator. Ce auzim acasa nu este altceva decat un sunet manipulat prin diferite tehnici psihoacustice unde timpul joaca un rol foarte important.

Acustica camerei

Modul in care sunetul se propaga intr-un spatiu inchis este influentat de o multime de parametri cum ar fi: pozitionarea boxelor, pozitia de ascultare, materialele din care este construita camera, coeficientul de absorbtie al materialelor, dimensiunea camerei, mobilierul din camera, dimensiunea si calitatea boxelor, timpul de reverberatie. Fiecare spatiu are propria ‘amprenta’ sonora care afecteaza calitatea unui sunet, fie ca este vorba de vorbire, muzica sau orice fel de zgomot. 

Efectul Haas in audio

Efectul Haas este un fenomen psihoacustic descoperit de Dr. Helmut Haas in 1949. Este cunoscut si sub numele de “efect de precedenta”. Legea prevede ca, atunci cand un sunet este urmat de altul cu un timp de intarziere de aproximativ 40 ms sau mai putin (pana in pragul ecoului), cele doua sunt percepute ca un singur sunet. Efectul Haas se refera la modul in care determinam locatia spatiala prin sunet. Doua zgomote cu o intarziere temporala foarte scurta intre ele sunt percepute ca unul singur. Localizarea spatiala este determinata de primul sunet dominant auzit indiferent de unde a venit al doilea. De asemenea, orice reflexii ulterioare sau zgomote care apar dupa o scurta intarziere temporala dau senzația de profunzime si spatiu si nu par a fi sunete individuale. Efectul Haas este folosit la mixarea si masterizarea muzicii pentru a crea senzatia de spatiu tridimensional si, de asemenea, va influenteaza modul in care auziti muzica acasa.

Reverberatia in audio

Dupa ce un sunet a fost emis, undele din acel sunet continua sa calatoreasca in spatiu. Atunci cand undele sonore lovesc si reflecta suprafete precum pereti, tavane, podele, mobilier sau persoane, acea reflectare poate face ca sunetul sa persiste in spatiu chiar si dupa ce sursa sunetului s-a oprit, producand efectul sonor numit reverberatie. Reverberatia este acumularea de unde sonore intr-un spatiu. Deoarece sunetele reverberate se aduna, ele pot ingreuna perceptia sunetului, pentru ca exista atat sunet ambiental cat si sunetul direct provenit din boxe. Din cauza reverberatiilor, imaginea stereo, timbrul unui instrument, etc, pot fi alterate. Din acest motiv este de dorit ca timpul de reverb sa fie cat mai scurt intr-o camera de auditie.

Jitter-ul in audio

Daca ati citit pana aici, sper ca ati remarcat cat de important este factorul timp ca referinta in perceptia umana. Mergand mai departe veti intelege de ce in digital audio se vorbeste atat de mult de jitter audio. Jitter-ul este o variatie nedorita a sincronizarii ceasului. Un semnal digital este compus dintr-un numar de mostre pe secunda. Intr-o lume perfecta aceste mostre vor fi luate la intervale regulate, la momentele dictate de ceasul digital. Jitter-ul apare atunci cand semnalul ceasului se deplaseaza usor si intervalele dintre esantioane se termina cu mici variatii de lungime, provocand modificari ale sunetului original. Jitter-ul nu este altceva decat o problema de sincronizare temporala. Lipsa sincronizarii inseamna aparitia unor biti mai devreme sau mai tarziu. Intr-un sistem audio stereo asta ar putea insemna o modificare a percetiei sunetului. Scena sonora ar putea pierde din dimensiune, imaginea tridimensionala sa fie lipsita de focus, etc. Timpul este o referinta fundamentala pentru perceptia noastra, iar daca la asta adaugati atentia, concentrarea activa, incepeti sa intelegeti de ce jitter-ul poate fi o problema de acuratete cand ascultati sunetul unui sistem audio stereo performant.  

Concluzie

Exista un raspuns pentru intrebarea din titlu? Exista. Urechile nu mint. Acuratetea receptiei este atat de precisa incat cu greu poate fi cuantificata. Creierul ajutat de urechi poate distinge un sunet in mai putin de o milionime de secunda, conform studiilor lui Seth Horowitz. Tot ce avem de facut este sa ne concentram activ pe sunetele care ne intereseaza. Totusi, desi urechile nu mint, creierul poate fi pacalit folosind tehnologia. La sfarsitul articolului las un link catre YouTube cu un experiment psihoacustic. Aveti nevoie de o pereche de casti pentru a patrunde si intelege experimentul. 

In acest articol am adunat cateva informatii mai putin cunoscute. Sper sa le folositi cu intelepciune in intelegerea perceptiei psihoacustice a sunetului. Sunt constient de vastitatea subiectului. Am acoperit foarte putin din el. Eu doar am zgariat la suprafata si sper sa va fi starnit interesul pentru subiect.

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania. In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blogul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme. Acum 3 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech, iar de la inceputul anului 2022 detin un magazin HiFi dedicat audiofililor. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

Bibliografie:

1. The Universal Sense: How Hearing Shapes the Mind - Seth Horowitz 

2. On the Emergence and Awareness of Auditory Objects - Shihab Shamma

De Cristian de la Prute Audio am aflat acum cateva saptamani. Putina lume il cunoaste pentru ca de felul lui este un tip discret si muncitor. Activeaza pe grupurile audio din Romania, dar prefera sa ramana anonim. Omul acesta are un vis. Isi doreste foarte mult sa construiasca boxe audio, sa puna Romania pe harta hifi-ului mondial. Va fi foarte greu. Concurenta in domeniu este acerba. Sunt mii de firme care lupta pentru o felie de tort in industrie, iar de prin anii ’90 firmele chinezesti sunt de neoprit. Au bugete mari de marketing, profita de experienta producatorilor hifi cunoscuti din occident care au ales sa mute fabricile in China si ataca piata hifi in toate zonele. Eu sper din toata inima ca acest proiect sa fie un succes. Ar fi o realizare mare pentru Romania ca langa Rockna Audio si Meze Audio sa apara si o firma producatoare de boxe audio. In luna iulie proiectul Prute Audio va fi lansat comercial. Asta inseamna ca, boxele produse de Cristian pot fi ascultate si daca va plac le puteti cumpara. 

Articolul de astazi este realizat sub forma unui interviu formal cu Cristian. Sper sa va starnesc curiozitatea si sprijinul pentru acest proiect.

Te rog  sa imi descrii in cateva fraze proiectul Prute Audio.
Prute Audio este un proiect in proportie de 90% personal. Scopul sau, in afara de cel evident al unui business este sa aduca zambete pe chipurile oamenilor, sau macar sa descreteasca frunti. Punem accent in primul rand pe sunet, un produs audio trebuie sa sune intai bine. Dar nu doar corect, trebuie sa-ti atraga atentia, sa ridice o spranceana, sa trezeasca o emotie. Vreau sa cred ca nu vom lansa pe piata vreun produs mediocru, fara nicio calitate aparte. Alt aspect al Prute Audio este ca nu ne propunem sa externalizam productia (cu exceptia anumitor componente sau anumiti pasi de fabricare) catre vreo fabrica, totul se face in regim de atelier, cu multa munca si pasiune. Alt lucru important ar fi ca nu vom scoate niciodata pe piata un produs in care noi nu credem (nu voi pune de exemplu difuzoare de la un producator foarte apreciat, daca la acelasi cost gasesc unele superioare de la un producator putin cunoscut, nu voi folosi cabluri/condensatori/etc nu stiu de care doar ca sa pot scrie in brosura, daca ele nu aduc niciun beneficiu sesizabil). 

Cum a inceput acest proiect?
Prute Audio a luat nastere in mai 2022, moment in care m-am hotarat sa imi transform dragostea pentru ascultat muzica in altceva. Am vrut sa-mi las amprenta asupra lumii si ce bucurie mai mare poti avea decat sa stii ca oameni din diverse culturi/tari, pe care nu i-ai fi intalnit, se bucura de ceva creat de tine. E un fel de creatie artistica, fara sa fiu artist.

De ce boxe si nu amplificatoare?
Boxe pentru ca mereu le-am considerat cel mai important element intr-un sistem audio. Pentru ca permit cea mai diversa exprimare, atat ca inginerie cat si ca design. Si poate ca lucrul cu lemnul are un farmec aparte.

Ce sperante ai de la acest proiect?
Imi propun sa ramana o companie relativ mica, condusa de pasiune pentru excelenta inaintea contabilitatii. As vrea ca Made in Romania sa inceapa sa aiba o conotatie pozitiva, si mi-ar placea sa contribuim la asta cat mai mult.

Ce diferentiaza boxele Prute Audio de alte boxe?
In afara faptului ca nu sunt facute in asia intr-o mare fabrica, ca majoritatea boxelor cu preturi rezonabile? Au caracter. Fiecare produs al nostru va avea ceva de spus.

De ce ar cumpara pasionatii boxele Prute Audio?
Primul nostru produs nu este adresat neaparat pasionatilor. Este adresat celor care vor un produs elegant, inedit si cu un sunet surprinzator de placut, fara sa aiba bataile de cap aferente unui sistem stereo clasic. E ca o masina mica, compacta, premium. Pentru pasionati vor urma si limuzine sau supercar-uri.

Te poate interesa:

Care este opinia ta despre boxele pe care le construiesti?
Le simt ca fiind o parte din mine. Dar simt ca asta este doar inceputul. Desi sunt foarte multumit de primul produs, de abia astept sa il ofer si pe urmatorul.

Momentan produci un singur model de boxe. Iti propui sa oferi mai multe modele?
Categoric. Fiecare segment are frumusetea lui. Totusi, nu cred ca vom intra niciodata in segmente la care acustica este compromisa sever din start.

Unde pot fi ascultate boxele Prute Audio?
In curand, la Audio Club.

Planuri de viitor?             

Lansarea boxelor in vanzarea retail, probabil luna viitoare. (iulie)

Unde te pot gasi cei interesati de boxele Prute Audio?
Ma bucura orice intrebare, chiar si critica e binevenita. Ma gasiti la: https://www.facebook.com/pruteaudio , https://pruteaudio.com/ si https://www.instagram.com/pruteaudio/

Detalii tehnice boxe Prute Audio:
Boxele sunt active si au o puterea RMS de 2x45W. Puteti asculta muzica folosind telefonul sau un streamer audio prin tehnologia Bluetooth. Daca preferati o varianta conservatoare exista o conexiune RCA. Sunt construite din mesteacan baltic stratificat, de 18mm. Tweeterul este un planar magnetic (desi e catalogat si marketat ca ribbon) dipolar, motiv pt care e intr-un open baffle. Un avantaj fata de versiunea monopolara ar fi capacitatea de a reda mai bine mediile. Difuzorul dedicat frecventelor medii-bas are 7 inch, iar portul de bass este o constructie pliata, cu apertura mare. Raspunsul in frecventa este cuprins intre 35 si 20000 hz. 

Succes, Cristian!

Articol scris de Robert Flescan

Cine sunt eu si de ce ati avea incredere in mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrati din Romania. In acesti ani am trecut printr-un proces de invatare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testand mii de sisteme audio si am invatat o partea din arta audiofila. Pentru ca mi-am dorit sa descopar ce se afla dincolo de marketingul producatorilor, am citit o multime de materiale legate de tehnologia audio. In ultimii ani am scris o perioada  articole pentru blogul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcanta in ultima vreme. Acum 3 ani am inceput sa scriu pentru HiFi Tech, iar de la inceputul anului 2022 detin un magazin HiFi dedicat audiofililor. Pentru mine a fi audiofil inseamna inainte de toate dragoste pentru muzica. In colectia personala de muzica am peste 1000 de cd-uri si 300 viniluri.

Prietenii și colegii mei audiofili sunt într-o permanentă căutare a sunetului suprem. O definiție a sunetului suprem nu există, sau poate nu am eu cunoștință de existența ei. Dacă ați găsit-o pe undeva, vă rog să îmi trimiteți un link cu informația completă. Călătoria audiofilă presupune un itinerar coerent și o anumită structură, chiar dacă aceasta din urmă este eminamente subiectivă. De obicei, primul pas este direcționaț către perfecționarea sistemul audio, apoi, cei norocoși acționează asupra mediului de ascultarea, amenajând acustic camera de audiție. 

De ce facem toate acestea? Pentru a ne bucura de muzică în condiții optime. Ascultarea muzicii la o calitate supremă este scopul final al călătoriei. Fără acest ingredient, existența sistemul audio ar fi pusă serios sub semnul întrebării.

Introducere

Am stabilit pentru ce muncim, acum vă propun să cercetăm ce se întâmplă în industria muzicală contemporană cu ingredientul fără de care sistemul audio nu ar putea exista. Studiorile, artistii, producatorii vor ca muzica lor să fie ascultată de cât mai mulți oameni. Pentru atingerea acestui deziderat a fost nevoie de o adaptare a sunetului înregistrărilor muzicale la comportamentul ascultătorului din prezent. Acesta ascultă muzică folosind căști audio, boxe portabile, sisteme audio cu Bluetooth, etc. Ascultarea muzicii nu mai este o activitate dedicată, un moment al zilei în care ascultătorul se așează intr-un fotoliu și ascultă muzică, este mai degrabă o extensie dinamică a vieții sociale. Muzica este ascultată în drum către școală, birou, la o petrecere, în mașină. În acest context industria muzicală a căutat și găsit o soluție de îmbunătătire a calității audiției în condiții ca cele descrise anterior. Soluția găsită se numește compresie dinamică. Din păcate conceptul a fost înțeles greșit de o parte a celor care activează în industria muzicală. În timp ce intenția inițială a acestei tehnici este de a îmbunătăți calitatea sunetului, utilizarea excesivă poate avea efecte adverse semnificative asupra muzicii. 

Te poate interesa:

O piesă muzicală are nevoie de o dinamică apropiată de realitate pentru a fi convingătoare, dar și de un ritm bun, armonie și melodicitate. De obicei, o melodie care oferă variaţii sonice vizibile este mai captivantă decât una care rămâne aproape aceeaşi de la început până la sfârşit. Desigur, dacă o melodie are o gamă dinamică prea largă, sunetul instrumentelor cu un sunet mai puțin energic, liniştite, nu vor fi auzite clar, iar cele cu un sunet puternic se vor auzi incomod de tare. În schimb, dacă diferenţa dintre cele două vârfuri este prea mică, muzica va părea îngrămădită şi poate deveni chiar obositoare pentru urechi, mai ales când este ascultată la un nivel al volumului ridicat. 

Am să ofer un exemplu pentru a înțelege ce se întâmplă. Pentru a face muzica atractivă, un artist sau compozitor va încerca să ofere ascultătorului un aranjament orchestral cu secţiuni care variază ca volum şi intensitate. Aceste variaţii pot fi subtile, ca o creştere a instrumentaţiei (jazz, rock progresiv); sau mai evidente, ca o pauză (muzica clasică), după un moment animat la care participă întreaga orchestră. Aceasta alternaţă între momentele în care instrumentele se aud mai tare și momentele cănd se aud mai încet, ajută ascultătorul să devină mai implicat în audiție și să transforme melodia într-un moment memorabil. La polul opus întâlnim situația în care producatorul sau artistul decid că, masterul final al melodiei nu are nevoie de momente de alternanță sonică și totul trebuie să fie liniar. Această metodă este folosită pentru a maximiza volumul înregistrărilor muzicale, cu scopul de a face muzica să sune mai tare și implicit, să fie mai atractivă pentru ascultători. Rezultatul final este un ghiveci sonic. Toate instrumentele au același volum al audiției. Vocea se va auzi la aceeași intensitate sonoră ca un instrument de percuție, iar instrumentele vor fi percepute ca având un sunet steril din cauza lipsei decay-ului. Ascultătorul, oricât de lipsit de experiență ar fi, va sesiza că ascultă un sunet lipsit de realism. 

Cele două situații pot fi descrise plastic în felul urmator. Muzica necomprimată este vibrantă, colorată, bogată și profundă. La polul opus, muzica comprimată este monotonă, inghesuită, lipsită de nuanțe, simplificată.

Unul din inginerii de mastering vocali în problema folosirii compresiei dinamice greșit este Bob Ludwig. Cu o activitate  de 40 de ani, a lucrat cu Jimi Hendrix, Tonny Bennett, Radiohead, etc. Sintentizez opinia lui cu urmatorul citat:
„Eu și alți oameni am spune că un alt lucru care afectează vânzările de discuri în zilele noastre este faptul că sunt atât de comprimate încât urechea se satură de asta. Când ai terminat de ascultat un album întreg cu această muzică foarte comprimată, urechea ta este obosită. Poate că ți-a plăcut muzica, dar nu prea ai chef să te întorci și să o asculți din nou."

Definiția și utilizarea compresiei dinamice

Compresia dinamică se referă la procesul de reducere a intervalului dinamic al unei piese muzicale - diferența dintre cele mai tari și cele mai slabe părți ale înregistrării. Scopul este de a face pasajele mai slabe să sune mai tare, fără a distorsiona sunetul, creând astfel o experiență auditivă mai uniformă. Deși această tehnică poate îmbunătăți claritatea și face muzica mai accesibilă în mediile zgomotoase, aplicarea excesivă a acesteia poate duce la pierderea detaliilor fine și a dinamicii naturale a muzicii.

Aspecte tehnice ale compresiei dinamice

Compresia dinamică se bazează pe patru parametri principali: pragul (threshold), raportul (ratio), atacul (attack) și eliberarea (release). Pragul determină nivelul de volum la care compresia începe să acționeze. Raportul stabilește cât de mult este redusă dinamica odată ce semnalul depășește pragul. Timpul de atac și eliberare controlează rapiditatea cu care compresorul reacționează la schimbările de volum.
Utilizarea judicioasă a acestor parametri poate îmbunătăți claritatea și echilibrul unei înregistrări. Totuși, aplicarea excesivă a compresiei poate duce la pierderea impactului dinamic și a expresivității muzicale.

Loudness War -  în încercarea de a face o piesă muzicală să sune mai "tare" decât altele, producătorii au început să utilizeze compresia dinamică excesivă. Aceasta a dus la o competiție nesfârșită cunoscută sub numele de "loudness war", unde dinamica naturală a muzicii este sacrificată pentru impactul inițial al volumului ridicat.

Efectele negative ale compresiei dinamice excesive

Pierderea Detaliilor Fine  - compresia excesivă nivelează volumele, făcând ca detaliile subtile ale muzicii să fie mai greu de distins. Aceasta poate include nuanțe fine ale vocii, reverberații delicate ale instrumentelor acustice și dinamica emoțională a performanței muzicale. 

Oboseala Auditivă -  ascultarea muzicii cu o gamă dinamică redusă poate duce la oboseala auditivă. Când toate sunetele sunt aduse la un nivel apropiat de maxim, urechea umană se poate simți copleșită, ducând la o experiență de ascultare inconfortabilă pe termen lung.

Deteriorarea Percepției Spațiale  - compresia dinamică poate avea, de asemenea, un impact negativ asupra percepției spațiale a sunetului. Studiile au arătat că, compresia aplicată independent la fiecare ureche poate modifica diferențele de nivel interaural (ILD), afectând astfel capacitatea de a localiza sursa sunetului în spațiu. În teste, compresia cu acțiune rapidă la frecvențe înalte a distorsionat semnificativ poziția percepută a sunetelor, ducând la efecte cum ar fi divizarea imaginilor sonore și creșterea senzației de mișcare sau difuzie a sunetului. Aceste modificări pot afecta grav experiența de ascultare, în special în contexte care necesită o percepție spațială precisă, cum ar fi audiția muzicii clasice sau a înregistrărilor live.

Impactul asupra calității sunetului

Recent, un studiu a investigat modul în care DRC afectează volumul perceput și calitatea sunetului muzicii înregistrate. Cercetarea a implicat evaluarea mostrelor de muzică rock și clasică, procesate cu diferite niveluri de compresie dinamică. Rezultatele au arătat că, deși o cantitate mică de compresie a fost preferată în condiții de volum neegalizat, nivelurile ridicate de compresie au fost percepute ca fiind dăunătoare calității sunetului, indiferent de egalizarea volumului. Aceste constatări contrazic mentalitatea „mai tare este mai bine” prevalentă în industria muzicală și sugerează o abordare mai conservatoare a utilizării DRC.

Concluzie 

Este evident că utilizarea excesivă a compresiei dinamice poate diminua semnificativ calitatea experienței muzicale, afectând atât fidelitatea sunetului, cât și percepția spațială. Ce facem noi audiofilii în această situație? Am investit timp și bani in sistemul audio de acasă pentru a ne apropia de sunetul suprem, însă interesele industriei muzicale sunt îndreptate către ascultătorul obișnuit de muzică. 

Aștept răspunsurile voastre aici sau pe grupurile HiFi de Facebook.

Bibliografie:
Christophe Anet, 2023, Why is Dynamic Range so important?
Martin Kirchberger / Frank A. Russo, 2016, Dynamic Range Across Music Genres and the Perception of Dynamic Compression in Hearing-Impaired Listeners
P. J. Rentz, 2011, The Effects of Dynamic Range Compression on Perceived Loudness and Sound Quality of Recorded Music
 

Articol scris de Robert Fleșcan

Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 15 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând mii de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. În ultimii ani am scris o perioadă  articole pentru blogul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcantă în ultima vreme. Acum 4 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de la începutul anului 2022 dețin un magazin HiFi dedicat audiofililor. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.

Hai să discutăm despre ceva extrem de important care se întâmplă în capul tău fără ca tu să fii măcar conștient: Efectul Haas. Da, pare un termen pe care l-ai putea întâlni într-un curs de fizică, dar în realitate, este un fenomen super interesant care ne afectează percepția zilnică a sunetului și modul în care creierul nostru procesează informațiile auditive. În termeni simpli, Efectul Haas te ajută să navighezi într-o lume zgomotoasă fără să îți pierzi mințile.
Acest fenomen este la fel de fascinant ca o mică magie acustică, nu chiar o variantă simplă de tipul ”iepurele ascuns în joben”, ceva complex, care face ca urechile tale să fie mult mai inteligente decât ai crezut vreodată. Hai să vedem cum funcționează și de ce ar trebui să-i mulțumești creierului tău de fiecare dată când asculți o melodie sau încerci să înțelegi ce-ți spune prietenul tău într-o cameră aglomerată.

Ce este Efectul Haas?

Ok, ca să fim sinceri, Efectul Haas nu este magie, deși sună așa. Este mai mult o ”șmecherie” pe care creierul o folosește pentru a te ajuta să navighezi prin haosul sonor din jurul tău. Totul începe atunci când două sunete aproape identice ajung la urechi cu o mică întârziere în timp – sub 35 de milisecunde, mai exact. În loc să te facă să auzi două sunete distincte, creierul tău le "traduce" ca fiind unul singur și decide că acesta vine din direcția primului sunet pe care l-ai auzit. Genial, nu?
Este o formă de supraviețuire auditivă: imaginați-vă că sunteți într-o pădure și auziți două zgomote care seamănă foarte mult. În loc să încerce să decodeze două semnale distincte (ceea ce ar fi confuz și chiar periculos), creierul tău ia o decizie rapidă: „Sunetul ăsta vine din direcția X. Gata, rezolvat!”. În esență, Efectul Haas îți permite să identifici sursa primului sunet și să ignori reflexiile acestuia. Super puterea asta auditivă a fost descoperită de un inginer german, Helmut Haas, care ne-a făcut tuturor un serviciu fără să știe.

Cum funcționează Efectul Haas?

Hai să intrăm puțin în detalii, fără să plictisim prea tare. Creierul tău are acest algoritm incredibil care compară timpii de sosire ai sunetelor la fiecare ureche. Dacă diferența dintre sunetele care ajung la urechile tale este de mai puțin de 35 de milisecunde, creierul va "decide" că ambele sunete provin din aceeași sursă. Cu alte cuvinte, dacă primești două sunete cu o întârziere de, să zicem, 10 milisecunde, tu nu vei auzi două sunete diferite. Creierul tău le va fuziona și va crede că sunt un singur sunet venind din prima direcție.
Dar ce se întâmplă când întârzierea este mai mare de 35 de milisecunde? Atunci lucrurile se schimbă. În loc să fuzioneze sunetele, creierul începe să le perceapă separat. Începem să auzim ecouri sau reverberații. Dacă ai fost vreodată într-o biserică mare, într-o sală de concerte sau chiar într-un canion, ai simțit asta – acel ecou clar care apare când sunetele întârziate revin la tine.
Efectul Haas este un mecanism grozav în viața de zi cu zi. Fără el, am auzi un haos de sunete suprapuse, mai ales în spațiile cu reflexii sonore. Imaginează-ți cum ar fi să auzi toate sunetele reflectate de pe pereți în același timp. Da, o mică apocalipsă auditivă!

Puțină matematică (umple un pahar de vin roșu pentru curaj!)

Matematica sunetului este destul de simplă, dar extrem de fascinantă. Sunetul călătorește prin aer cu o viteză de aproximativ 343 metri pe secundă. Asta înseamnă că, în viața reală, diferențele mici în timpii de sosire ai sunetului la urechi nu sunt cauzate de vreo întârziere masivă, ci de diferențe subtile în distanță. De exemplu, dacă distanța dintre boxe și ascultător este de 2,35 metri, sunetul va ajunge la ureche în aproximativ 6,85 milisecunde. Iar dacă sunetul reflectat de un perete lateral, să zicem, ajunge la tine în 13,7 milisecunde, creierul tău va combina acele două sunete fără să le percepi ca fiind separate.
Dar chiar dacă ai doar 7 milisecunde de întârziere, totul pare „natural”. Și aici intervine Efectul Haas! Dacă reflexiile sosesc rapid, sunetul va părea să vină doar din direcția boxelor, fără să pară că tot ce auzi este învăluit într-un nor de ecouri.

Te poate interesa:

Ce se întâmplă când sunetul depășește pragul Haas?

Hai să vedem ce se întâmplă când sunetul depășește acele faimoase 35 milisecunde. De aici încolo, începe distracția acustică. Reflexiile nu mai sunt integrate perfect în sunetul original, iar creierul tău începe să le perceapă ca ecouri. La fel ca atunci când strigi într-un canion sau într-o sală mare și sunetul ți se întoarce. În acest caz, în loc să asculți o chitară clară, s-ar putea să o auzi de parcă s-ar repeta de undeva din fundal.
Dacă întârzierea este între 35 și 50 milisecunde, ai parte de acea senzație ușoară de ecou. Peste 80 de milisecunde, ecoul devine clar, distinct, iar sunetul devine mult mai complex. În spațiile mari sau neregulate (cum ar fi bisericile sau sălile de concerte), acest efect poate transforma sunetul într-o experiență mult mai bogată. Dar pentru o sesiune de ascultat muzică în camera ta de zi... nu vrei asta.

Cum afectează Efectul Haas muzica și timbrele instrumentelor?

Bun, acum că ne-am jucat cu ecourile, hai să vedem ce efect are Efectul Haas asupra muzicii. Gândește-te la o melodie bună, cântată la chitară acustică sau la pian. Dacă ești într-o cameră mică, fără prea multe reflexii, sunetul instrumentelor va fi clar și detaliat. Vei auzi fiecare atingere a corzilor, fiecare notă bine plasată.
Dar ce se întâmplă dacă reflexiile devin mai proeminente? Chiar dacă Efectul Haas îți ajută creierul să fuzioneze sunetul direct cu cel reflectat, aceste reflexii pot afecta timbrurile instrumentelor. De exemplu, în frecvențele înalte, cum ar fi cele produse de vioară sau chitară, reflexiile pot duce la un sunet ”strălucitor”, sau dimpotrivă, un sunet ”murdar” și confuz. Detaliile subtile ale sunetului pot fi estompate, iar ceea ce auzi poate fi diferit de ceea ce intenționau muzicienii și inginerii de sunet.
Frecvențele joase nu scapă nici ele. Reflexiile pot amplifica aceste frecvențe, ducând la un sunet de bas ”boomy” și exagerat. Într-o cameră cu multe reflexii, percepția frecvențelor joase poate deveni neuniformă și poate acoperi alte detalii sonore.

Diferențele sonore față de înregistrarea originală

Una dintre cele mai mari provocări în ascultarea muzicii într-o cameră cu o acustică proastă este că reflexiile și ecourile pot schimba sunetul original. Deși Efectul Haas face o treabă bună în a menține sunetul coerent, reflexiile și interferențele pot distorsiona imaginea stereo sau pot adăuga o "culoare" nedorită sunetului. Poți sfârși prin a auzi un mix audio care nu seamănă deloc cu ce a fost înregistrat în studio. Imaginea stereo devine confuză, iar claritatea sunetului scade.
În loc să auzi clar fiecare instrument la locul său, s-ar putea să te simți de parcă fiecare sunet vine din toate direcțiile simultan. Este un fel de confuzie sonică, unde localizarea sunetelor este complicat de realizat.

În concluzie: de ce să-ți pese de Efectul Haas?

Efectul Haas este un mic truc pe care creierul tău îl folosește zilnic fără ca tu să-ți dai seama. Este ca un mic asistent audio care se asigură că sunetele pe care le auzi sunt clare și coerente, chiar și în cele mai haotice medii acustice. Deși reflexiile și ecourile pot afecta sunetul în anumite circumstanțe, Efectul Haas îți oferă o protecție naturală împotriva lor – cel puțin până când întârzierile devin prea mari.
Așadar, fie că ești un iubitor de muzică, un audiofil sau doar cineva care apreciază un sunet clar, Efectul Haas este acolo pentru a te ajuta. Ai grijă cum îți amenajezi spațiul, cum îți plasezi boxele și cum controlezi acustica, iar creierul tău va face restul, oferindu-ți o experiență sonoră pe măsura așteptărilor. 

Și nu uita să-i mulțumești lui Helmut Haas pentru descoperirea asta genială!

Articol scris de Robert Fleșcan

Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând mii de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. În ultimii ani am scris o perioadă  articole pentru blogul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcantă în ultima vreme. Acum 4 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de la începutul anului 2022 dețin un magazin HiFi dedicat prietenilor mei audiofili care doresc o altfel de abordare a acestui hobby. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.

Așadar, ai investit într-un sistem audio care probabil poate fi auzit din spațiu, iar prietenii tăi cred că locuința ta e de fapt o sală de concerte. Ai boxele, amplificatorul, DAC-ul, pickup-ul și chiar cablurile, acele fire magice care, aparent sau real, îmbunătățesc sunetul pentru că, ei bine, știința (sau voodoo-ul, depinde cu cine vorbești). Și totuși, ceva lipsește. Nu-ți poți da seama ce, dar acea scenă sonoră tridimensională dorită se simte mai degrabă ca o scenă plată. Iar basul tău? Fie îți zdruncină pereții ca un buldozer ce trece prin cameră, fie dispare ca speranțele tale că vei ajunge milionar.

Ce se întâmplă? Ei bine, intră în scenă Acustica Camerei, nivelul final pe care fiecare audiofil trebuie să îl depășească, dar despre care puțini vorbesc. Da, camera ta—refugiul tău sacru pentru sunet—de fapt îți sabotează experiența de ascultare. Dar nu-ți face griji, nu ești singurul. În acest articol, vom analiza de ce sistemul tău sună mai mult ca un „meh” decât un „wow” și cum poți rezolva problema fără să-ți vinzi un rinichi pentru și mai multe upgrade-uri. Până la final, vei înțelege de ce camera este la fel de importantă ca sistemul audio și de ce ar trebui să iei în considerare tratamentul acustic sau un sistem digital de corectare a răspunsului camerei, înainte de a te gândi la următorul upgrade al boxelor, sursei digitale (streamer / DAC), amplificatorului. Și da, va fi amuzant. Promit!

Camera: Sabotorul Tăcut (Dar Zgomotos)

Să fie clar, camera ta nu este doar un container pasiv pentru sistemul tău audio. Este un participant activ în modul în care sună sistemul tău și, în cele mai multe cazuri, este superticălosul “The Riddler” din povestea ta de audiofil. Înțeleg chinul prin care treci, dorința de a avea un sistem audio perfect într-o  cameră dedicată sunetului pur, la fel cum Batman are propria peșteră plină de gadgeturi high-tech. Fii atent! Camera ta are tendința să îți distrugă toată munca. De la basul puternic până la lipsa detaliilor în zona frecvențelor înalte, întreaga gama de frecvențe audio este obligată să se supună legilor fizicii (Legea I - Constituția Acusticii).

Reflexii și Unde Staționare

Vezi tu, undele sonore nu doar că ajung la urechile tale și gata, ele ricosează pe pereți, podele, tavane și pe orice altă suprafață pe care o întâlnesc. Aceste reflexii creează unde staționare, comb filtering și tot felul de coșmaruri care fac boxele tale să plângă noaptea. E ca și cum ai fi la un concert, dar în loc să stai lângă scenă, ești blocat în baie unde tot ce auzi este basul care reverberează prin faianță.

Modurile Camerei

Apoi există problema modurilor de cameră, acele rezonanțe enervante care fac ca anumite frecvențe să fie fie amplificate excesiv, fie anulate complet. Imaginează-ți că încerci să gătești o masă gourmet, dar de fiecare dată când atingi aragazul, fie se dă la maxim, fie se oprește complet. Asta sunt modurile de cameră într-o singură frază. Boxele tale alese cu grijă nu pot compensa aceste probleme.

Sub-bas (20 Hz – 60 Hz): Amenințarea Invizibilă a Frecvențelor Joase

Să începem cu frecvențele joase. Vorbim despre sub-bas, acel sunet care îți zdruncină stomacul și podeaua, care face exploziile din filme să pară reale și drop-urile din muzica electronică să te lovească precum o bilă uriașă de oțel folosită la demolarea unei case. Sau cel puțin, ar trebui să facă asta. Dar în multe camere netratate, sub-basul e ca un adolescent timid la o petrecere - ori nu apare deloc, ori este mult prea high și creează haos.

Basul (60 Hz - 250 Hz): Umflat sau Pierdut

Dacă basul tău sună mai degrabă ca și cum ar veni din casa vecinului decât din boxele tale, probabil că ai de-a face cu ceva numit moduri de cameră. Acestea sunt rezonanțe ale camerei care fie amplifică, fie anulează frecvențele joase. Imaginează-ți că ai invitat o trupă de heavy metal la o petrecere cu ceai. Acesta este sub-basul care face ravagii. S-ar putea să te trezești cu anumite note care sunt mult prea puternice (Hello, boominess!) și altele care dispar pur și simplu în aer. Dacă ai ascultat vreodată melodia ta preferată și te-ai gândit: „Wow, basul tocmai a dispărut!”, să știi că nu înnebunești. Ei bine, poate că da, dar nu din cauza basului. Adevărul este că încăperea înghite acele frecvențe joase asemeni unui căpcăun care se ospătează cu o cireada întreagă la o masă.

Ce înseamnă asta pentru tine?

Pentru un audiofil, asta este tragic. Basul definește fundația majorității genurilor muzicale. Fără el, rămâi cu un sunet subțire și incomplet, care nu face dreptate playlist-ului tău atent selectat să pună în valoare sistemul audio. Sigur, ai putea să achiziționezi un subwoofer pentru a completa lipsurile. Am rezolvat, îți spui în gând în timp ce crești volumul subwoofer-ului. Dar asta este ca și cum ai pune bandă adezivă pe o țeavă care curge, nu rezolvă problema, doar o maschează (și probabil îți enervezi vecinii sau familia).

Te poate interesa: 

Frecvențe Medii-joase și Medii (250 Hz – 2 kHz)

Ah, mediile-joase și mediile, piureul de cartofi și sosul din spectrul audio. Aceste frecvențe poartă căldura, plinătatea și corpul majorității instrumentelor, în special vocile. Aici auzi bogăția unui violoncel, sunetul metalic al unei chitare și sufletul din vocea unui cântăreț.

Unde este căldura sunetului?

Într-o cameră netratată, mediile-joase și mediile pot suna fie prea subțire (ca acea supă dezamăgitoare pe care mama ta în copilărie se jura că o moștenise de la străbunica), fie prea dens (mai degrabă noroioase decât muzicale). Dacă nivelul SPL (Sound Pressure Level) este peste tot în această gamă, poate face ca melodiile tale preferate să sune fie fără viață, fie aglomerat.

Defazajele și Claritatea

Dar asta nu e tot. Să vorbim despre defazaje! Nu, nu este vorba despre vreo jargon sci-fi legat de îndoirea spațiului-timp, deși așa ar putea părea. Defazajele apar atunci când frecvențe diferite ajung la urechile tale cu ușoare întârzieri din cauza reflexiilor din cameră. Gândește-te la asta ca la o conversație în care interlocutorul tău rămâne în urmă, exact ca un apel Zoom prost.
Ce înseamnă asta pentru tine? Ei bine, claritatea dispare pe fereastră. Este ca și cum ai asculta muzică având o ușoară răceală—totul devine puțin încețoșat și nu poți auzi acele detalii fine care fac muzica magică.

Frecvențe Medii-înalte și Prezența (2 kHz – 6 kHz)

Această gamă este locul unde vocile strălucesc, unde chitările străpung mixul și unde tobele snare îți dau acea senzație de „wow” (în sensul bun). Este nucleul emoțional al majorității pieselor, partea care te face să simți ceva, fie că este vorba despre tristețea unei balade, fie energia unui cântec classic rock.

De ce muzica mea sună îndepărtat?

Dacă există un gol în această gamă, ca cel pe care îl auzi în multe camere netratate, vocile și instrumentele par să sune îndepărtat, ca și cum ar veni de la capătul unui tunel lung. Exagerez cu bună știință. Senzația poate fi interpretată diferit de către un alt ascultător. Totuși, gama formată din frecvențele medii-înalte oferă viață și prezență muzicii, așa că atunci când lipsește, te-ai putea trezi dând volumul mai tare, doar pentru a fi dezamăgit, pentru că sunetul a rămas plat.

Muzica mea sună... plictisitor?
Într-o cameră netratată, zona numită în literatura de specialitate “presence” poate fi adesea estompată, făcând ca muzica  să sune plat, fără inspirație. Știi acel sentiment când lustruiești mașina (sau, să fim sinceri, când te gândești să o lustruiești) și brusc strălucește în soare? Asta ar trebui să facă această gamă pentru muzica ta. Când lipsește, totul pare puțin întunecat, ca și cum ai asculta printr-o pătură subțire.

Probleme de fază? Din nou?!

Oh, da, problemele de fază sunt din nou prezente, și în această gamă sunt deosebit de enervante. Când apar defazaje aici, sunetul își pierde focalizarea. În loc să poți identifica exact de unde vine acea voce sau acel solo de chitară, totul pare puțin estompat, ca și cum sistemul tău audio ar desena cu o pensulă cu vârf gros în loc să folosească o pensulă cu vârf fin.

Strălucirea (6 kHz – 20 kHz): Sau Lipsa Ei

Pe măsură ce urcăm mai sus, ajungem la gama care oferă muzicii strălucirea unui foc de artificii. Cinelele, notele înalte de pian și detaliile aerate din voci trăiesc aici. Aici are loc magia, sau, poate fi locul unde totul merge îngrozitor de prost. Aici trăiesc cele mai fine detalii ale muzicii: aerul, ambianța, strălucirea. E ca ultimul strat de lac pe o pictură. Nu schimbă esența, dar face totul să arate (sau în acest caz, să sune) mult mai bine.

Prea multă strălucire? Aoleu!

Pe de altă parte, prea mult din această gamă poate face ca sistemul tău să sune aspru. Piesa ta rock preferată începe să se simtă mai degrabă ca un cui în ureche, și brusc dai volumul mai încet în loc să-l dai mai tare. Un exces în această gamă poate duce la oboseala auditivă, care este un mod elegant de a spune „Iubesc muzica, dar acum am nevoie de un somn.”

Sunet Aerisit sau Obositor?

Frecvențele înalte sunt complicate. Când sunt bine echilibrate, oferă un sentiment de deschidere și aer. Dar când sunt fie prea pronunțate, fie prea slabe, pot face ca experiența ta de ascultare să fie fie obositoare, fie plictisitoare.
Într-o cameră care nu a fost tratată acustic, aceste frecvențe înalte sunt adesea primele care se distorsionează din cauza reflexiilor, făcându-le să sune fie prea tăioase, fie inexistente. Dacă ai simțit vreodată că un “crash” de cinele îți atacă urechile, știi despre ce vorbesc.

Soluția problemei: Tratamentul Acustic sau Corecția Digitală a Camerei.

Acum că am distrus o parte din visele unora dintre voi, mă opresc. Audiții plăcute!

Articol scris de Robert Fleșcan

Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Timp de 3 ani am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând mii de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. În ultimii ani am scris o perioadă  articole pentru blogul unuia din dealerii audio cu o ascensiune remarcantă în ultima vreme. Acum 4 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de la începutul anului 2022 dețin un magazin HiFi dedicat prietenilor mei audiofili care doresc o altfel de abordare a acestui hobby. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.

Cine nu a auzit, măcar o dată, că I2S sună mai bine decat USB. Sau că SPDIF este “mai muzical” decât orice altceva. În lumea audiofiliei, aceste convingeri circulă precum miturile urbane, fascinante, greu de confirmat, dar și mai greu de demontat. Hai să punem microscopul pe ce se intâmplă atunci când semnalul audio digital pleacă de la sursă și ajunge în DAC. Ce inseamnă fiecare standard de transport al datelor digitale. Ce avantaje reale are fiecare. 

Semnalul digital nu este o melodie, este o listă de instrucțiuni

În primul rând, e bine să reținem un adevăr simplu, dar adesea ignorat: semnalul digital nu este o melodie. Nu curge, nu are timbru, nu se aude. Este, in esență, o succesiune precisă de unu și zerouri. Un fel de rețetă pentru bucătarul nostru de serviciu, DAC-ul (Digital to Analog Converter), care o va transforma în ceea ce numim sunet.
Problema este că, la fel ca orice bucătar, DAC-ul are nevoie nu doar de ingrediente (datele), ci și de TIMING. Trebuie să știe exact când să adauge sarea, când să dea focul mai tare și când să serveasca masa. Aici intră în scenă ceasul digital, un dispozitiv care îi spune DAC-ului când să proceseze fiecare eșantion audio.
De aici și prima sursă de confuzie. Dacă transmisia este imperfectă sau ceasul este instabil, DAC-ul poate interpreta datele greșit. Nu este ca și cum ar sări o nota din simfonie, dar pot dispărea subtilitati, microdinamica se poate estompa, scena sonoră devine mai puțin precisă, sunetul își pierde timing-ul și vigoarea perfectă.

Te poate interesa:

USB audio – copilul modern al familiei digitale
 

USB-ul a venit târziu la petrecerea audiofilă, dar a recuperat spectaculos. În prezent, cele mai multe DAC-uri folosesc portul USB ca principal mijloc de intrare. Iar motivul este simplu: controlul total asupra ceasului.
Într-o conexiune USB asincronă, DAC-ul este cel care conduce dansul. El cere date de la computer sau streamer, le stochează într-un buffer, si le procesează folosind propriul ceas intern. Asta reduce considerabil influența sursei (fie ea un laptop banal sau un transport de date dedicat).
Avantaje: 
-    Jitter extrem de redus (in DAC-uri moderne, sub 10 picosecunde) 
-    Posibilitatea izolării galvanice (pentru a preveni zgomotul electric din PC sau orice altă variantă de transport digital) 
-    Compatibilitate excelentă cu fișiere de rezolutie mare (PCM 768kHz, DSD1024)
Dezavantaje:
 - Unele DAC-uri mai vechi au implementări USB mediocre, buffer-ul nu e bine gestionat sau reclocking-ul intern este slab. În practică, un DAC modern bine construit va suna curat și stabil prin USB.
 

SPDIF – bătrânul nobil care incă își face treaba
 

SPDIF (Sony/Philips Digital Interface) este ca un gentleman britanic în costum de tweed, elegant, discret, dar puțin anacronic. Funcționează pe un principiu simplu: trimite atât datele audio, cât și semnalul de ceas prin același fir, codate impreună, folosind o tehnică numită Biphase Mark Coding.
Avantajul: E usor de implementat și este compatibil cu multe echipamente vechi. 
Dezavantajul: Dacă ceasul sursei (de exemplu un CD player sau streamer) nu este precis, DAC-ul îl va urma orbește, ceea ce poate introduce jitter. Jitter-ul poate fi introdus și de cablul propriu-zis din cauza lungimii sau a impedanței incorecte. 
Este o soluție bună? Da, mai ales dacă ai un transport de calitate care furnizează un semnal curat și stabil. Dar, comparativ cu USB-ul modern, performanța este ușor inferioară.
 

I2S – tânărul idealist 
 

I2S a fost gândit inițial ca o interfață internă, nu pentru a fi folosită între două echipamente externe. Transmite datele audio și ceasurile pe trei linii separate: bit clock, word clock și data. Asta înseamnă că, în teorie, I2S este superior pentru că nu există interferențe între semnalul de ceas și cel de date.
Din păcate pot apărea mici probleme și aici. I2S este foarte sensibil la lungimea cablului, la zgomotul de masă și la impendanța cablului. Nu există un standard oficial pentru conectori (unii folosesc HDMI, alții RJ45), iar polaritatea semnalului poate fi inversată în funcție de producăor.
În plus, orice zgomot pe semnalul de ceas se propagă direct in DAC, afectând performanța. În concluzie, I2S poate fi o soluție excelentă, dar doar dacă este bine implementată și folosită pe distanțe foarte scurte, ideal în interiorul aceluiași aparat, nu între două cutii cu carcase metalice și împământări diferite.
 

TOSLINK – laserul nostalgic (The Star Wars era)
 

Transmisia optică prin TOSLINK e un soi de magie. Semnalul digital este convertit în impulsuri de lumină, trece printr-o fibră optică și este reconvertit înapoi în semnal electric. Avantajul major. Izolare electrica completă, nu există contact fizic între sursă si DAC.
Realitatea practică este mai puțin spectaculoasă. TOSLINK are o lățime de bandă redusă, ceea ce limitează suportul pentru formate hi-res (uneori se oprește la 24bit/96kHz). Transmițătoarele și receptoarele optice pot introduce distorsiuni sau jitter. În concluzie, cablul optic este util pentru eliminarea zgomotului electric (de exemplu intre un TV și un DAC), dar nu este cea mai performantă soluție audio.
 

Ce este important să știm?
 

Toate aceste tehnologii fac același lucru: transportă un semnal digital către un DAC. Ele NU transporta sunet. Nu coloreaza sunetul. Asta este treaba DAC-ului, a amplificatorului, boxelor și a camerei de audiție.
Ce contează însă este cât de precis și curat ajunge acel semnal la DAC: 
- Un ceas prost (jitter mare) poate face ca eșantioanele de date să fie procesate la momente incorecte 
- Zgomotul electric poate contamina circuitele analogice din DAC 
- Implementările slabe pot crea pierderi de date sau conversii incorecte
 

Mituri des intalnite

•    SPDIF suna mai cald decat USB – Fals. Dar, DAC-ul poate produce un sunet diferit în funcție de intrarea digitală folosită, dacă implementarea variază.
•    I2S este superior – Doar dacă este folosit într-o conexiune internă, sau dacă conexiunea este foarte bine izolată și sincronizată.
•    USB are zgomot de la PC – Da, dar există izolatoare galvanice excelente care elimină complet această problemă.
 

În loc de concluzie: păstrează mintea deschisă și urechile atente
 

Audiofilia este o călătorie. Uneori e tehnică, alteori emoțională. Cel mai bun aliat al tău este echilibrul între curiozitate și scepticism, între ce auzi și ce întelegi. Data viitoare când cineva iți spune că “I2S sună analogic”, intreabă-l: de ce? Ce semnal se transmite, cum e sincronizat, ce jitter are? Nu pentru că ai chef de ceartă, ci pentru că, în audiofilie, ințelegerea aduce plăcere. Iar plăcerea este ceea ce căutam cu toții.
Și da, USB-ul chiar e bun. Dar si un SPDIF bine implementat poate suna superb. Iar dacă totuși auzi o diferență, poate chiar există, sau poate ai băut un pahar de vin bun înainte.
În ambele cazuri: bucură-te de muzică.

Articol scris pentru audiofilii curioși, dar nu rigizi. Dacă ai intrebări, mituri de demontat sau vrei să impărtăsești experiențe digitale, lasă un comentariu. Cine știe ce mai aflăm împreună?

Articol scris de Robert Fleșcan

Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 7 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.

Eu aflat între pasiunea pentru discul de vinil și perfecțiunea matematică a digitalului. Pe de o parte eu, fanul vinilului, romantic incurabil, ștergându-mi cu grijă discurile cu o lavetă moale, emoționat când aud un mic fâșâit de ac. Pe de altă parte, eu, fanul digitalului, modern, pragmatic, vorbind despre biți, jitter și DAC-uri.

Amândoi ne așezăm la aceeași masă, cu pahare de whisky și un playlist diferit în cap. Și inevitabil, începe discuția:

Eu, fanul vinilului: Vinilul este adevărata muzică. E cald, e uman, e viu. Când pui acul pe disc, nu asculți doar sunete, ci faci parte dintr-un ritual. Simți atingerea mecanică dintre ac și șanț, legătura directă cu artistul.

Eu, fanul digitalului: Vise romantic. Digitalul este perfecțiunea. Zero uzură, zero zgomot mecanic, dinamică teoretică mare. DAC-ul meu îți dă exact ce a înregistrat artistul. Bit perfect! Ce poate fi mai sincer decât adevărul matematic?

Eu, fanul vinilului: Matematica nu are suflet. Sunetul tău rece, steril, poate fi exact, dar nu mă emoționează. Eu vreau imperfecțiune, vreau să aud viața, vreau să simt că muzica respiră.

Eu, fanul digitalului: Și eu vreau muzică, nu să ascult cum scârțâie acul pe un plastic uzat. Cum să te emoționeze o eroare mecanică?

Și astfel începe eterna ceartă dintre vinil și digital. O ceartă care ascunde, de fapt, un adevăr mai profund: indiferent de tabăra din care faci parte, nu vei scăpa niciodată de entropie.

Te poate interesa:

Ce este entropia?

Înainte să vedem cum entropia ne sabotează discurile de vinil și fișierele digitale, merită să înțelegem cine este această ”doamnă misterioasă” la scară universală.

În fizică, entropia este măsura dezordinii sau a haosului dintr-un sistem. A fost introdusă de Rudolf Clausius în secolul al XIX-lea și a devenit unul dintre conceptele fundamentale ale termodinamicii. Legea a doua a termodinamicii spune clar: entropia universului tinde să crească. Cu alte cuvinte, orice proces natural degradează ordinea și produce mai mult haos. Un exemplu simplu: ia un pahar cu apă și toarnă în el cerneală. La început, picătura de cerneală e concentrată, ordonată. Dar în câteva secunde, se amestecă în tot paharul. Aceasta este entropia în acțiune: trecerea de la o stare ordonată la una dezordonată, ireversibilă. Universul întreg urmează aceeași regulă. Stelele ard și se sting, galaxiile se ciocnesc, materia se dezintegrează, energia se disipă. Totul se îndreaptă spre ceea ce fizicienii numesc ”moarte termică a universului”. Aceasta este o stare de echilibru maxim, unde nu mai există procese, diferențe de temperatură sau fluxuri de energie. Doar calm absolut și, spun eu, plictiseală cosmică.

În teoria informației, Claude Shannon a dat entropiei o altă definiție: măsura incertitudinii unui mesaj. Cu cât un mesaj e mai plin de informație și mai greu de anticipat, cu atât are mai multă entropie. Cu cât e mai previzibil și simplu, cu atât are mai puțină. La scară universală, entropia e inevitabilă. Ea înseamnă că ordinea absolută nu poate fi păstrată, că energia se degradează, că perfecțiunea nu rezistă. Și tocmai de aceea, entropia se ascunde și în muzica asculltată de noi în fiecare zi. Pentru că muzica nu circulă în vid, ci prin cabluri, circuite, difuzoare și camere de audiție. Și fiecare pas al acestui drum adaugă dezordine.

Distorsiunea – vocea auditivă a entropiei

Când coborâm din cosmos în sufrageria audiofilului, entropia se manifestă sub un alt nume, distorsiune. Din punct de vedere tehnic, distorsiunea audio este orice modificare a semnalului original. Poate fi:

• armonică – apar frecvențe noi, multipli ai semnalului original;
• de intermodulație – frecvențele se combină și nasc altele noi;
• de fază – sunetele ajung decalate în timp;
• de amplitudine – volumul diferă pe anumite frecvențe.

Pentru ingineri, acestea sunt grafice, cifre, rapoarte THD și IMD. Pentru ascultători, sunt senzații: muzica nu mai curge liber, emoția se pierde, ceva sună ”rece” sau ”obositor”. Distorsiunea este felul în care entropia își face simțită prezența în lumea audio.

Vinilul – teatrul viselor imperfecte

Nicio tehnologie nu e mai vulnerabilă la entropie decât vinilul. Acul zgârie șanțurile, discul se uzează, zgomotul mecanic e omniprezent. Din perspectivă inginerescă, vinilul e un compromis imens. Și totuși, tocmai aceste imperfecțiuni îi dau farmec. Zgomotul subtil de fundal, micile variații mecanice, o anumită incoerență a imaginii stereo, etc – toate creează senzația de sunet cald. Pentru fanul vinilului, fiecare mic defect e o dovadă de viață. Ascult nu doar muzica, ci și istoria ei. Discursul artistului trece printr-un ritual mecanic, palpabil. Imperfecțiunea devine autenticitate.

Și, ironic, tocmai entropia, cu imperfecțiunile ei, face vinilul atât de iubit.

Digitalul – templul preciziei matematice

Digitalul promite altceva: precizie. Un fișier de 16 biți la 44,1 kHz (sau 24/192, DSD 512) stochează informația sonoră cu o fidelitate pe care vinilul nu o poate atinge. Un DAC modern reconstruiește semnalul aproape perfect. Dar entropia nu dispare. Ea se strecoară în jitter, în erorile de conversie, în limitările algoritmilor. Și, paradoxal, uneori perfecțiunea digitală pare rece. Fanul digitalului se apără. Perfecțiunea e emoția mea. Să știu că ascult exact ce a înregistrat artistul mă face fericit.

Creierul uman – ultimul teren de joacă al entropiei

Chiar dacă lanțul audio ar fi perfect, entropia tot ar câștiga. Pentru că urechea și creierul nostru nu sunt neutre. Creierul recunoaște sunetele prin potrivirea lor cu tiparele din memorie. Dacă semnalul e clar, recunoașterea e rapidă. Dacă e distorsionat, procesul devine mai lent și mai obositor. Este ca atunci când privești o fotografie blurată: poți să o înțelegi, dar îți ia timp. Problema este că muzica nu așteaptă. Ea curge. Dacă mintea e ocupată să descifreze codurile greșite cu care muzica este rescrisă digital, emoția se pierde. Ultima frază este unul din exemplele unde entropia acționează. Nu vă limitați mintea doar la acest exemplu. Sunt multe alte variabile.

Totuși, paradoxal, unele distorsiuni sunt percepute ca plăcute. Distorsiunile armonice de ordin par, cele generate de lămpi, seamănă cu armonicele naturale ale instrumentelor. Creierul le recunoaște și le îmbrățișează. Entropia știe să fie și o vrăjitoare gata să vă mănânce creierul audiofil și o zână bună gata să vă ofere iubirea ei necondiționat.

Vinil vs. Digital – două moduri diferite de a dansa cu entropia

Ceea ce uită atât fanul vinilului, cât și fanul digitalului, este că amândoi dansează cu aceeași parteneră: entropia. Vinilul dansează pasional, cu pași imperfecți, cu zgomot de fundal și variații mecanice. Dar acest dans poate însemna viață, căldură, emoție. Digitalul dansează matematic, precis, posibil steril. Dar pentru unii, acest dans al exactității e cel mai frumos. Niciunul nu scapă de entropie. Unul o îmbrățișează zgomotos, celălalt o ascunde sub algoritmi. Dar ea e acolo, în ambele cazuri.

Lecția entropiei pentru audiofili

De ce există distorsiune? Pentru că există entropie. Pentru că universul refuză ordinea absolută. Pentru că orice lanț audio, oricât de scump, introduce imperfecțiuni. Pentru că până și creierul nostru filtrează și distorsionează realitatea. Lecția entropiei e simplă: perfecțiunea nu există. Putem să o căutăm, să o măsurăm, să ne apropiem de ea. Dar la final, muzica nu e despre perfecțiune. Muzica e despre emoție. Și poate că adevărata artă a audiofiliei nu este să fugim de entropie, ci să o alegem pe cea care ne place. Să acceptăm că un mic fâșâit de vinil sau o armonică suplimentară produsă de lămpi pot genera mai multă emoție decât un fișier digital, dar și că, un fișier digital poate oferi o imersiune greu de atins când asculți un vinil.

Concluzie: să trăim cu diva în fiecare zi și să o acceptăm așa cum este

Vinilul sau digitalul? Nu există câștigător. Există doar alegeri diferite de a conviețui cu entropia. Vinilul o transformă într-un spectacol teatral, digitalul într-un algoritm matematic. Dar în ambele cazuri, entropia câștigă. Și asta nu e un motiv de tristețe. E o lecție de viață. Perfecțiunea absolută nu există, dar frumusețea se ascunde adesea în imperfecțiuni.

Așa că ridic paharul cu mine însumi, apasă „Play” pe playerul digital sau cobor acul pe disc. Entropia e deja acolo, chicotind. Dar muzica, cu emoțiile ei, e la fel de vie și nu am de gând să renunț la ea.

Aștept opiniile voastre aici, pe blog, sau pe grupurile audiofile găzduite de platformele de social media.

Articol scris de Robert Fleșcan

Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 7 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.

Ora 8:17. Sunt în metrou în drum spre birou. Lumină fluorescentă, oameni închiși în ecrane, aer ușor reciclat. În urechi însă, alt univers: A Love Supreme al lui John Coltrane, album ascultat prin căștile Focal Bathys. Nu ascult ca să testez scena, să verific extensia în înalte, sau să decid dacă saxofonul este suficient de "cărnos”. Ascult și atât. Și în timp ce ascult, mă extaziez la fiecare notă, la fiecare inflexiune, la felul în care Coltrane pare să transforme aerul în rugăciune. Albumul acesta nu e jazz. E confesiune. Este o căutare spirituală imprimată pe bandă magnetică. Este genul de muzică ce nu cere să fie analizată, ci primită, îmbrățișată. Ridic privirea. Oameni. Mulți. Diferiți. Un mozaic de fețe, de povești, de oboseli și speranțe. Diferențele sunt copleșitoare. Niciun punct comun evident. Fiecare cu propriul ritm interior. 

Gândul îmi zboară către audiofili. Pentru că și acolo diferențele sunt dramatice. Tuburi vs. tranzistori. Analog vs. digital. Cablu corect vs. cablu inițiatic. Boxe neutre vs. boxe muzicale. Forumuri, dogme, școli de gândire. Dar dincolo de diferențe, am observat un comportament comun. În aproape orice audiție privată la care am participat apare un moment previzibil. Sistemul cântă bine. Atmosfera e bună. Muzica curge. Și, inevitabil, cineva spune: „Da… dar parcă…” Acel “dar” este viermele. De ce când sistemul oferă un sunet excelent, simțim nevoia să identificăm fisura? De ce nu ne putem bucura pe deplin de acel moment? 

Zilele trecute am fost vizitat de un amic audiofil. Să fiu sincer, nu eram curios de opinia lui despre sistemul meu audio. Poate greșesc. Poate mă scald într-un tip de autosuficiență. Sau poate este doar o scuză pentru o formă de alienare personală. Momentul în care construiesc ziduri de apărare, la fel ca personajul Pink din celebra operă rock The Wall a celor de la Pink Floyd. Nu știu. Este complicat să trasezi o graniță între egoul tău și restul lumii. Sistemul audio nu e doar un ansamblu de componente. Este o construcție lentă, o selecție, bani cheltuiți, lecturi obsesive, dar înainte de toate este timp. Eșecuri și revelații audiofile întinse în timp și spațiu asemeni unei autobiografii sonore. Momentul când amicul a spus: Basul ar putea fi mai “punchy”. Am simțit automat nevoia unei reacții.  Ore mai târziu, după ce amicul a plecat, am rămas singur cu muzica și cu un gust ușor amar. Nu am fost deranjat de opinia lui. Sunt unul din aceea care crede cu tărie în puterea opiniei individuale. M-a tulburat recția mea. De ce am simțit că trebuie să demonstrez ceva. Fericirea mea nu are nevoie de o validare exterioară. Și aici, inevitabil, m-am dus spre psihologie. 

Există un concept simplu și crud: negativity bias. Creierul nostru este programat să detecteze pericolul, defectul, fisura. În savană, la începuturile omenirii, asta te salva. În living te transformă într-un detector ambulant de micro-imperfecțiuni pe 3 kHz. Mai există și nevoia de validare. Într-un grup de audiofili, statutul nu se câștigă prin emoție. Se câștigă prin discernământ. Dacă spui "sună minunat”, pari superficial. Dacă identifici o ușoară congestie în zona mediilor inferioare, devii relevant. Critica devine monedă socială. 
Și totuși, în metrou, Coltrane nu mă întreabă nimic. Nu îmi cere evaluare. Nu îmi solicită expertiză. Îmi cere doar prezență. Și atunci m-am gândit la Japonia. La acele cafenele numite kissa. Spații dedicate ascultării muzicii, despre care am citit într-un articol din National Geographic. Locuri unde oamenii intrau, comandau o cafea și tăceau. Nu pentru că era interzis să vorbească, ci pentru că muzica poate fi centrul universului.

Te poate interesa: 

În Japonia postbelică, accesul la muzică occidentală era limitat. Discurile erau scumpe. Sistemele performante erau rare. Așa că au apărut aceste spații comunitare unde puteai asculta muzică. Motorul care a mișcat ideea kissa prin istorie nu a fost tehnologia. A fost dorul. Când ceva e rar, devine sacru. Când muzica nu este la un click distanță, devine eveniment. Ascultarea devine ritual. Astăzi avem totul. Streaming nelimitat. Rezoluții astronomice. Sisteme care pot demonta pereții. Paradoxal, ne bucurăm mai puțin. Pentru că abundența reduce reverența. În kissa, muzica era scopul. Sistemul era mijlocul. În multe audiții moderne sistemul este scopul. Muzica e material didactic. Frazele schimbate de audiofili au o direcție clară. Pune ceva să testăm scena. Ai un track de test pentru bas? Hai să vedem ce poate sistemul tău audio.

Coltrane nu a compus A Love Supreme pentru a testa imaging-ul pe trei planuri. Și totuși, îl folosim așa. Poate că problema nu este în cabluri. Nu este în DAC. Nu este nici măcar în cameră. Poate că problema este în intenție. Sistemul audio devine, uneori, un teritoriu de control într-o lume haotică. Acolo alegerile noastre contează. Acolo suntem stăpâni. Când cineva critică, simțim că ne invadează teritoriul. Poate că reacția mea la amicul audiofil nu a fost despre bas. A fost despre vulnerabilitate. Despre faptul că, într-un fel, sistemul este o extensie a mea. Iar critica lui a atins acel punct sensibil unde tehnologia se întâlnește cu identitatea. Într-o kissa ego-ul dispare. Nu vii să demonstrezi nimic. Nu vii să câștigi. Vii să asculți. Poate că fiecare audiofil are nevoie de o kissa interioară. Un spațiu mental unde nu analizăm, nu comparăm, nu validăm. Doar primim. 

Metroul încetinește. Albumul se apropie de final. Mantra “A Love Supreme” se repetă ca o respirație profundă. Privesc din nou oamenii. Diferiți. Tăcuți. Fiecare cu propriul sistem interior, cu propriile distorsiuni și armonici. Mă gândesc că, poate adevărata revoluție în HiFi nu va veni dintr-un nou chipset sau dintr-un nou format. Va veni dintr-un gest simplu: să stai jos, să închizi ochii, să lași muzica să fie muzică, fără analiză, fără competiție. Ca într-o kissa. Ca într-un vagon de metrou la 8:37 dimineața, când Coltrane îți amintește că sunetul nu este despre perfecțiune.

Articol scris de Robert Fleșcan

Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 8 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.

Articolul pe care urmează să îl citiți nu încearcă să ofere un răspuns definitiv despre audiofili, despre percepție sau despre felul în care funcționează creierul atunci când testează un sistem audio. Ca să faci asta serios ar trebui probabil ani de cercetare, oameni din neuroștiințe, psihologie cognitivă, psihoacutică, grupuri de control și cine știe câte alte lucruri pe care sincer nici nu le stăpânesc suficient cât să mă prefac că înțeleg exact cum funcționează.

Facultatea de psihologie făcută de mine ajută, evident. Dar este foarte departe de a fi suficientă pentru a formula concluzii științifice solide într-un domeniu atât de complicat. Articolul acesta este mai degrabă o încercare personală de a înțelege niște experiențe audiofile pe care le-am trăit și pe care, sincer, mult timp nu am știut unde să le așez logic.

Pentru partea teoretică m-am bazat pe cercetări publice și pe lucrările unor oameni cu greutate în neuroștiințe și percepție, dar și pe capacitatea de sintetizare pe care o oferă AI ul în prezent. Restul este experiență personală, observație și probabil, pasiunea ușor excesivă a unui om care iubește HiFi-ul.

Te poate interesa:

Cred că aproape orice audiofil a trăit măcar o dată senzația aia ciudată când schimbă ceva în sistem și, brusc, totul pare mai bun. Uneori este un upgrade mare. Alteori ceva aproape ridicol de mic. Un cablu,  o siguranță, o poziționare diferită a boxelor cu câțiva centimetri. Și dintr-odată ai impresia că scena s-a deschis, că basul respiră altfel sau că sunetul a devenit mai relaxat. Partea interesantă este că, în multe cazuri, senzația pare absolut reală în momentul respectiv.

Cred că aici începe toată nebunia audiofilă.

După ani de hobby începi inevitabil să te întrebi cât din ceea ce auzi vine efectiv din sistem și cât vine din creierul tău. Iar întrebarea asta este mult mai incomodă decât pare la prima vedere. Mai ales pentru un audiofil cu spirit critic. Îmi amintesc foarte bine o perioadă în care devenisem aproape obsedat de ideea de rezoluție. Dacă un sistem scotea în față foarte mult detaliu eram instant impresionat. Mi se părea că asta înseamnă performanță. Cu cât auzeam mai multe lucruri într-o înregistrare, cu atât aveam impresia că sistemul este mai bun. Cred că foarte mulți audiofili trec prin etapa asta.

După un timp, am început să observ ceva ciudat. Unele dintre sistemele care mă impresionau cel mai tare în primele zece minute erau exact cele care mă oboseau cel mai repede. Și invers. Uneori mă trezeam că ascult ore întregi pe sisteme care, dacă ce le analizai la rece, probabil aveau tot felul de imperfecțiuni. Dar aveau ceva relaxat și coerent în felul în care prezentau muzica.

Mult timp nu am știut cum să explic chestia asta. Pentru că în teorie lucrurile păreau simple. Dacă un sistem măsoară mai bine și oferă o rezoluție incredibilă, atunci ar trebui să producă automat o experiență mai bună. Dar realitatea nu este întotdeauna așa.

Exact în perioada aia am început să citesc despre un concept din neuroștiințe numit Predictive Coding. Prima dată când am dat peste teoria asta am fost destul de sceptic. Mi s-a părut puțin prea elegantă și prea sofisticată pentru ceva aparent atât de banal, cum este evaluarea unui aparat HiFi. Cel puțin asta credeam atunci. Părea genul de explicație care încearcă să lege foarte multe lucruri diferite într-o singură idee mare și coerentă. Pe măsură ce citeam mai mult am început să realizez că anumite experiențe audiofile începeau, în sfârșit, să capete sens.

Ideea de bază este relativ simplă. Creierul nu percepe lumea direct, ca un instrument pasiv de înregistrare. În schimb, încearcă permanent să anticipeze ce urmează să vadă, să audă sau să simtă. Cu alte cuvinte, creierul construiește permanent un fel de simulare internă a realității și apoi verifică dacă informația venită din exterior confirmă simularea respectivă. Teoria a fost dezvoltată de Karl Friston, unul dintre numele foarte mari din neuroștiințele moderne. Friston vorbește despre faptul că, energetic vorbind, pentru creier este mai eficient să prezică lumea decât să proceseze fiecare informație de la zero.

Când am citit prima data, ideea asta mi s-a părut puțin SF. Sigur aveți aceași impresie. Dar apoi am început să mă gândesc la chestii foarte banale. De exemplu, aproape toți am avut măcar o dată impresia că ne-a vibrat telefonul și apoi am descoperit că nu primisem nimic. Sau ai senzația că ai auzit cheia în ușă când aștepți pe cineva.

Creierul completează golurile. Asta este o realitate. O trăim in fiecare zi. Nu mă credeți. Alegeți o zi din viața voastră și urmăriți fenomenul.

Și dacă stai puțin să te gândești, audiofilia este probabil terenul perfect pentru genul ăsta de mecanisme. Când cumperi un echipament nou nu cumperi doar sunet. Cumperi entuziasm, speranță, toate review-urile alea citite la unu noaptea și justificarea financiară, dacă tot ai plătit banii pentru un sfert de garsonieră pe un DAC. Cumperi și ideea aia foarte umană: Gata, acum sistemul meu începe să ajungă unde trebuie. Este foarte greu să separi percepția auditivă de contextul psihologic. Și aici vine partea care mie mi s-a părut cu adevărat interesantă: experiența poate fi autentică chiar dacă diferența obiectivă este foarte mică.

Am să vă explic.

Există un studiu celebru făcut de Hilke Plassmann în 2008. Participanților li s-a dat același vin, dar li s-a spus că unele sticle sunt foarte scumpe și altele ieftine. Evident, oamenii au spus că vinul „scump” are gust mai bun. Până aici ai putea spune că este doar snobism sau autosugestie socială. Partea interesantă a apărut când cercetătorii au analizat scanările cerebrale. Zonele asociate plăcerii reale se activau mai puternic atunci când participanții credeau că beau vin scump.

Asta mi s-a părut sincer puțin neliniștitor când am citit-o prima dată. Inevitabil am început să mă gândesc la audio. La toate momentele în care schimbasem ceva într-un sistem și avusesem impresia că scena s-a deschis sau că sunetul a devenit mai relaxat.

Dar, atenție, Predictive Coding nu spune că totul este placebo și gata, s-a terminat. Nu spune că mintea inventează realitatea după bunul plac. Creierul face predicții, dar apoi compară permanent predicția cu realitatea. Iar aici apare partea care mie mi se pare cu adevărat fascinantă. Uneori predicția este confirmată. Și atunci apare plăcerea, entuziasmul. Momentul ăla în care chiar simți că sistemul a devenit mai bun pentru tine. Alteori realitatea senzorială nu confirmă povestea pe care creierul o anticipa. Iar atunci apare ceea ce neuroștiințele numesc: Prediction Error. Adică momentul în care creierul spune: Nu. Ceva nu se leagă aici. Și cred că exact asta explică o parte din experiențele audiofile pe care le-am avut.

Acum câțiva ani am intrat într-o cameră de audiție care arăta exact cum își imaginează un audiofil că trebuie să arate paradisul. Sau mă rog, una dintre camerele paradisului. Boxe scumpe, electronice ultra high-end, cabluri care costau cât o garsonieră confort 2. Îmi amintesc că înainte să înceapă muzica eram deja pregătit să fiu impresionat.

Și cred că aici începe de fapt toată discuția.

Pentru că în audio nu ascultăm niciodată doar sunetul. Ascultăm și contextul. Și prețul. Și reputația. Și propriile noastre speranțe. În fine. A început muzica. Primele minute au fost wow. Nu am alt cuvânt. Scenă mare, detaliu foarte mult, bas autoritar. Genul ăla de sunet care te lovește imediat și îți spune:
„Da. Aici s-au băgat bani serioși.” Și totuși, după un timp am început să obosesc. Nu fizic. Mai degrabă psihic. Aveam senzația foarte ciudată că admir sistemul, dar nu ascult muzica. Știu că sună puțin pretențios formulat așa, dar exact asta simțeam. Mă uitam aproape fascinat la cât de mult detaliu scoate sistemul și în același timp nu mă emoționa aproape deloc. Mi s-a părut foarte ciudat atunci. Pentru că, teoretic, n-ar fi trebuit să reacționez așa. Dacă tot ce se spune despre bias și autosugestie era atât de simplu, atunci ar fi trebuit să fiu complet sedus de sistemul ăla.

Doar că nu eram.

Și culmea, experiența asta nu a fost singulară. Am mai pățit-o de câteva ori în anii următori. Uneori ieșeam mai impresionat emoțional din camere mult mai modeste decât din sisteme care costau absurd de mult. Cred că mulți audiofili pățesc asta după câțiva ani în hobby-ul ăsta. La început cauți spectacol. După un timp începi să cauți naturalețe.

Și poate de asta mulți oameni ajung, paradoxal, să se întoarcă la pickup-uri, amplificatoare pe tuburi sau boxe vintage. Nu spun că toate sună mai bine. Ar fi absurd să reduc totul la o singură direcție. Dar există ceva foarte uman în felul în care multe dintre ele prezintă muzica. Uneori mai puțin spectaculos. Mai puțin hi-end. Dar mai fluid. Mai relaxat. Mai ușor de ascultat fără oboseală.

Imagine generată cu AI

Iar partea frumoasă este că toate lucrurile astea nu distrug deloc romantismul audiofiliei. Din contră, cred că îl fac mai interesant. Te obligă să accepți ceva ce probabil știai deja intuitiv: muzica nu este doar semnal electric. Acesta este motivul pentru care doi oameni pot asculta același sistem audio și pot pleca din cameră cu experiențe complet diferite. Sistemul audio nu cântă niciodată singur. Cântă împreună cu creierul celui care ascultă.

Sincer, după mulți ani de obsesii audiofile încep să cred că asta nu este neapărat o problemă. Este doar partea foarte umană a hobby-ului ăstuia ciudat.

Bibliografie:

Friston, Karl. The free-energy principle: a rough guide to the brain? Trends in Cognitive Sciences, 2009.

Clark, Andy. Whatever next? Predictive brains, situated agents, and the future of cognitive science. Behavioral and Brain Sciences, 2013.

Plassmann, Hilke et al. Marketing actions can modulate neural representations of experienced pleasantness. PNAS, 2008.

McClure, Samuel M. et al. Neural correlates of behavioral preference for culturally familiar drinks. Neuron, 2004.

Rao, Rajesh P.N. & Ballard, Dana H. Predictive coding in the visual cortex. Nature Neuroscience, 1999.

Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 8 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.

În ultimii ani am citit destul de multe articole științifice despre percepția sonoră, acustică și psihoacustică. Unele fascinante, altele atât de plictisitoare încât probabil ar putea fi prescrise legal împotriva insomniei audiofililor. Printre toate aceste lecturi există un nume care apare constant: Harman. Mai exact celebra Curba Harman.

Dacă petreci suficient timp pe forumurile audio internaționale ai impresia că această curbă a coborât direct de pe munte, gravată pe două table de piatră audiofile. Unii o consideră punctul final al evoluției reproducerii sonore. Alții o folosesc ca argument suprem în orice discuție despre DSP, boxe, căști sau acustică. Recunosc că multă vreme am privit subiectul de la distanță. Nu pentru că nu aș fi avut încredere în cercetare. Din contră. Floyd Toole și Sean Olive au făcut probabil mai mult pentru înțelegerea relației dintre măsurători și percepția sonoră decât majoritatea industriei audio la un loc.

Curba Harman arată aproximativ astfel:

20 Hz: +6 dB
100 Hz: +4 dB
1 kHz: 0 dB
10 kHz: -3 dB
20 kHz: -5 dB

Dar există o întrebare care nu îmi dădea pace. Dacă cercetătorii Harman au concluzionat că majoritatea oamenilor preferă un ușor boost în bas și o scădere progresivă către frecvențele înalte, eu ce voi prefera? Și, mai important, de ce? Pentru că după 25 de ani de audiții, sute de componente ascultate și nenumărate ore petrecute mutând boxe acasă sau într-un showroom, eram curios să aflu cât de mult contează experiența acumulată. Oare creierul meu a învățat ceva în tot acest timp? Oare anii petrecuți evaluând sisteme audio mi-au schimbat percepția? Sau sunt la fel de vulnerabil la aceleași preferințe statistice ca orice alt ascultător?

Din fericire am la dispoziție un sistem pe care îl cunosc destul de bine: boxe - Sonus Faber Sonetto VIII G2, amplificator - Accuphase E-4000, DAC - Luxman DA07X, transport digital - Mac Mini @Audirvana. Adăugați și camera pe care am măsurat-o de atâtea ori încât cred că știu răspunsul ei în frecvență mai bine decât suprafața ei reală. Mai important, identificasem și corectasem recent un mod agresiv în jurul frecvenței de 72 Hz folosind funcția DSP din Audirvana. Cine a avut vreodată o problemă serioasă în zona aceasta știe despre ce vorbesc. Există anumite note de bas care par să aibă abonament permanent la primul rând, în timp ce altele stau cuminți undeva în spate.

După corecție, sistemul suna mai liniar, mai controlat și, probabil, mai aproape de ceea ce inginerul de sunet a vrut să ajungă la urechile mele. Sau cel puțin așa credeam. Pentru că atunci a apărut ideea. Dacă tot am rezolvat problema camerei, de ce să nu testez și teoria Harman?

La urma urmei, despre asta este vorba în pasiunea noastră. Despre curiozitate. Așa că am deschis Audirvana și am introdus un filtru Low Shelf. Nimic agresiv. Am început cu o variantă de + 3 dB, pentru că cei + 6 dB din curba Harman păreau a fi prea mult. După primele secunde de audiție am scăzut la o valoare de doar +2 dB. Doi decibeli. Da, ați citit bine. O valoare care pe forumurile audio este considerată aproape o ajustare cosmetică. În practică, lucrurile au stat cu totul altfel.

Te poate interesa:

Primele minute au fost încurajatoare. Contrabasul avea mai multă greutate. Pianul câștiga substanță. Toba mare devenea mai convingătoare. Basul părea mai prezent. Mai matur. Mai autoritar. Dacă m-aș fi oprit după primele zece minute probabil aș fi scris deja concluzia acestui articol: „Harman avea dreptate”. Din fericire nu m-am oprit. Pentru că după aproximativ o oră a apărut o senzație ciudată. Câștigam ceva. Dar pierdeam altceva. Problema era că nu reușeam să definesc foarte clar ce anume. Nu era vorba despre rezoluție. Nu era vorba despre dinamică. Nu era vorba despre detalii. Era ceva mai subtil. Mai greu de măsurat. Mai greu de explicat.

După câteva albume am realizat despre ce era vorba. Transparența.

Instrumentele continuau să fie acolo. Vocile continuau să fie superbe. Scena sonoră continua să fie amplă. Dar între toate acestea se instalase o ușoară senzație de densitate suplimentară. Ca și cum cineva ar fi adăugat o pensulă foarte fină de culoare peste un tablou deja terminat. Nu strica imaginea. Dar o modifica. Și exact în acel moment experimentul a devenit cu adevărat interesant. Pentru că nu mai era despre Curba Harman. Era despre creier. Despre percepție. Despre experiență. Și despre întrebarea care mă obsedează de ani de zile: când ascultăm muzica, cât ascultăm cu urechile și cât ascultăm cu ceea ce am învățat în anii de experiență audiofilă? Pe internet, cercetarea Harman este prezentată de multe ori într-o formă simplificată până la caricatură. Versiunea scurtă sună cam așa: „cercetătorii au descoperit că oamenilor le place mai mult bas”. Realitatea este mult mai interesantă. Cel puțin în cazul meu.

Floyd Toole și Sean Olive nu au pornit de la ideea de a găsi o anumită curbă de răspuns în frecvență. Obiectivul lor a fost mult mai simplu și, în același timp, mai ambițios: să afle ce caracteristici au în comun sistemele audio pe care oamenii le preferă în mod constant atunci când ascultă muzică. Pentru a elimina prejudecățile, au organizat numeroase teste dublu-orb. Participanții ascultau diferite boxe fără să știe ce model, ce marcă sau ce preț are produsul evaluat. Influența brandului, a reputației, a designului și a costului a fost eliminată complet. Cu alte cuvinte, au dispărut toate argumentele care alimentează nesfârșitele dezbateri audiofile. A rămas doar ceea ce contează cu adevărat: sunetul. Rezultatele au fost surprinzător de consistente. Sistemele preferate de majoritatea ascultătorilor prezentau anumite caracteristici comune. Din aceste cercetări s-a născut ceea ce astăzi este cunoscut drept Curba Harman: o țintă acustică ce descrie preferințele medii ale ascultătorilor. În forma sa cea mai populară pentru audiția în cameră, aceasta presupune un nivel al frecvențelor joase cu aproximativ 5–6 dB mai ridicat decât zona mediilor și o pantă descendentă graduală către frecvențele înalte, de aproximativ 1 dB pe octavă.

 Pe scurt, oamenii nu au preferat un sunet perfect plat la punctul de ascultare. Au preferat un sunet ușor mai cald, cu bas generos, dar controlat, și cu înalte suficient de prezente pentru a păstra detaliile fără a deveni obositoare. Curba Harman nu este o lege a fizicii și nici o rețetă universală, însă reprezintă probabil cea mai solidă încercare de a transforma preferințele subiective ale ascultătorilor într-un model măsurabil și repetabil. Dar există un detaliu care este ignorat aproape complet în discuțiile online. Curba Harman nu descrie răspunsul unei boxe într-o cameră anecoică. Descrie răspunsul perceput în punctul de audiție, într-o încăpere reală. Iar aici lucrurile devin complicate. Pentru că între boxă și urechile noastre există un personaj extrem de important: camera. Și între urechi și muzică există un personaj și mai important: creierul. Audiofilii au o relație interesantă cu știința. O iubesc atunci când confirmă ceea ce cred deja. O ignoră atunci când nu le convine. De-a lungul anilor am făcut exact același lucru. Am citit măsurători care îmi confirmau impresiile și am fost convins că sunt un geniu. Am citit alte măsurători care contraziceau ceea ce auzeam și am decis instantaneu că măsurătorile sunt greșite.

Problema este că foarte mulți dintre noi plecăm de la presupunerea că ascultarea este un proces simplu. Sunetul intră în ureche. Creierul îl înregistrează. Sfârșitul poveștii. În realitate, lucrurile sunt infinit mai complicate. Creierul nu funcționează ca un reportofon. Nu înregistrează. Interpretează. Completează. Reconstruiește. Ghicește. Corectează. Ignoră. Accentuează. Filtrează. Practic, ceea ce percepem ca fiind realitate sonoră este rezultatul unui proces de interpretare extrem de complex.

Una dintre cele mai interesante descoperiri din cercetările Harman este legată de ascultătorii experimentați. Când am citit prima dată studiile respective, mă așteptam la o concluzie simplă: ascultătorii experimentați preferă sisteme diferite. Nu asta au descoperit cercetătorii. În multe cazuri, ascultătorii experimentați și cei neexperimentați preferau aceleași boxe. Diferența era alta. Ascultătorii experimentați erau mult mai consistenți. Observau diferențe mai mici. Ajungeau mai repede la concluzii. Descriau mai precis ceea ce aud. Practic, experiența nu schimbă neapărat gusturile. Schimbă capacitatea de observație. Această idee mi s-a părut extraordinară. Pentru că explică foarte multe lucruri. După 25 de ani de audio nu sunt convins că preferințele mele sunt fundamental diferite față de cele ale unui pasionat aflat la început de drum. Dar sunt convins că observ lucruri diferite. Sau poate observ aceleași lucruri, doar că mai repede. Pe măsură ce experiența crește, creierul învață să recunoască tipare. La început observăm diferențe mari. Mai mult bas. Mai multe înalte. Mai multe detalii. Mai multă scenă. Mai multă dinamică. Cu timpul, aceste diferențe devin mai puțin interesante. Nu pentru că dispar. Ci pentru că devin familiare. Atunci atenția începe să se mute către alte lucruri. Cât de stabilă este imaginea centrală? Cât de natural sună un pian? Cât de bine se desprinde o voce de fundal? Cât aer există între instrumente?

Cred că aici am găsit explicația propriului meu experiment.

Atunci când am aplicat filtrul Harman, eu nu am auzit doar mai mult bas. Ce am perceput a fost o modificare a întregii prezentări sonore. Basul devenea mai prezent. Dar în același timp scena părea ușor mai compactă. Vocile aveau mai mult corp. Dar pierdeau puțin din acea senzație de transparență care îmi place atât de mult. Cu alte cuvinte, creierul meu nu evalua cantitatea de bas. Evalua compromisul. Poate că experiența nu ne învață ce să ne placă. Poate că experiența ne învață să observăm mai clar prețul pe care îl plătim pentru fiecare schimbare.

Există o glumă veche în lumea audio. Dacă vrei să compari două componente, trebuie să le schimbi instantaneu. Dacă aștepți prea mult, începi să compari amintiri. Și surpriză, amintirile nu sunt întotdeauna foarte precise.

Totuși, există sisteme pe care nu le uităm niciodată. Eu încă îmi amintesc prima audiție serioasă cu un sistem compus din boxe Sonus Faber și electronice Naim, sau primul sistem cu un amplificator cu lămpi Jadis și boxe Spendor. Îmi amintesc anumite sisteme ascultate acum mai bine de un deceniu. Nu pentru că aș putea reproduce răspunsul lor în frecvență pe o foaie de hârtie. Ci pentru că îmi amintesc experiența. Poate tocmai aici se află cheia. Nu memorăm frecvențe. Nu memorăm grafice. Nu memorăm răspunsuri în frecvență. Memorăm emoții, impresii și senzații.

Mai există un aspect pe care l-am subestimat multă vreme: obișnuința. Creierul este o mașină extraordinară de adaptare. Dacă asculți ani de zile un anumit tip de prezentare sonoră, acesta devine referința ta. Nu înseamnă că este perfectă. Nu înseamnă că este corectă. Înseamnă doar că este familia ta sonoră. Poate acesta este unul dintre motivele pentru care există atât de multe opinii diferite în lumea audio. Fiecare dintre noi vine la audiție cu propriul bagaj de experiențe. Cu propriile obișnuințe. Cu propriul sistem de referință. Și atunci am realizat ceva simplu. Doi audiofili pot asculta același sistem și pot avea concluzii diferite. Unul poate aprecia greutatea și impactul. Celălalt poate aprecia transparența și spațialitatea. Nici unul nu greșește. Pur și simplu acordă importanță unor aspecte diferite.

Când am început acest experiment eram convins că voi afla ceva despre Curba Harman. La final am aflat ceva despre mine. Am descoperit că după 25 de ani de audio nu sunt neapărat interesat să obțin mai mult din orice. Mai mult bas. Mai multe detalii. Mai multă scenă. Mai multă dinamică. Caut altceva. Caut echilibru. Caut coerență temporală. Caut acea senzație rară în care sistemul dispare complet și rămâne doar muzica. Poate sună banal. Dar cred că exact aceasta este diferența dintre începutul și maturitatea unei pasiuni. La început cauți efecte. Mai târziu cauți naturalețe.

Experimentul cu Curba Harman nu mi-a demonstrat că teoria este greșită. Din contră. Mi-a demonstrat cât de complex este procesul de ascultare. Mi-a demonstrat că între boxe și muzică există camera. Între cameră și urechi există aerul. Iar între urechi și muzică există creierul. Cel mai sofisticat procesor de semnal pe care îl vom avea vreodată.

Poate că după 25 de ani de audio nu aud mai bine decât atunci când am început. Poate că urechile mele sunt chiar mai bătrâne. Dar sunt convins de un lucru. Ascult altfel.

Iar dacă există o lecție pe care am învățat-o în toată această perioadă, ea este următoarea: nu există o curbă perfectă. Nu există o rețetă care funcționează pentru toată lumea. Există doar muzica, sistemul, camera și creierul fiecăruia dintre noi. Iar undeva, la intersecția dintre toate acestea, se află acel moment rar pe care îl căutăm de o viață. Momentul în care uiți complet că asculți un sistem HiFi.

Și rămâi doar tu și muzica.

Cine sunt eu și de ce ați avea încredere în mine.
Sunt pasionat audiofil de mai bine de 20 ani. Între 2010 și 2013 am lucrat ca PR-ist pentru unul din dealerii audio consacrați din România. În acești ani am trecut printr-un proces de învățare complex. Am experimentat empiric sunetul audiofil testând sute de sisteme audio și am învățat o parte din arta audiofilă. Pentru ca mi-am dorit să descopăr ce se află dincolo de marketingul producătorilor, am citit o mulțime de materiale legate de tehnologia audio. Acum 8 ani am început să scriu pentru HiFi Tech, iar de atunci continui să scriu când am ocazia să întâlnesc produse remarcabile. Pentru mine a fi audiofil înseamnă înainte de toate dragoste pentru muzică. În colecția personală de muzică am peste 1000 de cd-uri și 300 viniluri.