Vincent SV-237MK în test

Marca germană VINCENT a fost înregistrată în 1995 ca marcă comercială de Sintron Vertriebs GmbH în Iffezheim / Germania. Produsele Vincent sunt proiectate în Germania si sunt asamblate în China. Adică o schemă de producție care în ziua de azi nu cred că mai surprinde pe nimeni.

Amplificatorul de față, SV-237MK, este din specia hibrid (amplificatoarele hibride reprezintă unul dintre principalele produse ale celor de la Vincent), adică partea de preamplificare se bazează pe lămpi, iar partea de power pe tranzistori. Cu alte cuvinte, în teorie ar trebui să ai „the best of both worlds”: sunetul suav și natural al lămpilor combinat cu puterea oferită de un amplificator pe tranzistori. Dar oare, practic, este chiar așa? Hai să aflăm!

237MK este destul de bine construit, cântărește peste 20 de kg, radiatoarele sunt externe, iar carcasa este solidă, old-school type.

Ca design, gemulețul prin care se văd lămpile de preamplificare (12AX7) este tolerabil, dar acel inel-oglindă din jurul potențiometrelor nu este exact genul meu. Dar, mai mult ca sigur, unii utilizatori vor aprecia acel design, deci aici vorbim de o chestie subiectivă până la urmă.

Vorbeam de greutatea apreciabilă a acestui integrat. Din ce văd eu, o mare parte a acesteia vine din carcasa solidă (aliajul panoului frontal are o grosime de aprox. 5 mm) și, mai ales, din toroidalul masiv. Cu alte cuvinte, pe partea de alimentare și vibrații, Vincent-ul se prezintă exemplar.

Ok, hai să pornim hibridul: aici a apărut prima nelămurire: Vincent-ul are nevoie de un timp apreciabil pentru a porni, adică pentru a fi gata de redat sunet, ca să mă exprima așa. Am folosit amplificatoare pe lămpi single-ended pure și nu aveau nevoie de atâta timp pentru „a-și intra în pâine”. Ce vreau să spun cu asta: nu știu sigur dacă acest lucru nu este cumva vreo găselniță de marketing a celor de la Vincent, adică ceva gen ”acesta e un amplificator serios, cu lămpi, are nevoie de timp” (să te facă să simți că folosești lămpi) sau pur și simplu de atât timp au nevoie etajele din Vincent pentru a începe lucrul. Nu încercați să începeți să apăsați aiurea butoane dacă vi se pare că pornirea durează prea mult timp și nici să îl opriți și reporniți: chiar durează mult timp, nu e nimic defect. E din fabrică. It’s a feature, not a bug.

Să spunem câte ceva și despre dotările Vincent-ului: are integrat inclusiv un modul de DAC, pe care îl vom testa mai încolo. Pe partea frontală, are inclusiv potențiometre de înalte și joase, care acum nu prea mai sunt atât de populare cum erau cu vreo 30 de ani în urmă. Dacă tot am ajuns la aceste potențiometre de control al tonalității, trebuie să spun de la început că în cazul Vincent-ului aș evita cu desăvârșire folosirea lor: efectul produs de acestea este destul de agresiv (chestie de neînțeles pentru mine). Dacă ar fi să fac o comparație, sunt exact antiteza controalelor de tonalitate de pe amplificatoarele NAD, unde acestea au un efect destul de discret. Aceste controale de joase și înalte de pe Vincent se bagă cu bocancii în sunet și recomand dezactivarea lor în totalitate, pentru un sunet corect. Încă ceva, dacă tot am ajuns aici: notațiile butoanelor de pe panoul frontal nu sunt foarte clare, iar cursa butoanelor nu este suficient de evidentă pentru a-ți da seama dacă un buton este apăsat sau nu. De exemplu, exemplarul ajuns la mine, desigilat de mine, deci nefolosit, avea butonul „Loud” (loudness) activat implicit și a trecut mai mult de o jumătate de oră până să îmi dau seama că acel buton e activat.

Ok, să trecem la ceea ce ne interesează: cum sună. Vincent-ul 237MK a avut una dintre cele mai grele misiuni pe care le poate avea un amplificator, indiferent de clasa de preț: să livreze suficient curent, să controleze și nu doar să controleze cu forță brută, ci să și ajute boxele Kef Reference 107 să își etaleze toată forța și finețea caracteristice. Cei care sunt familiarizați cât de cât cu acest boxe, știu că au potențialul de a livra frecvențe joase de 18 Hz, adică joase care vor cutremura nu doar apartamentul, ci întregul bloc sau întreaga fundație, dacă stați la casă. Însă pentru acest lucru au nevoie de energie, de curent, de putere. Și da, Vincent-ul le are din belșug. Extensia joaselor e foarte bună, foarte rezolută, supraetajată în funcție de frecvențe (cele mai „joase joase” părând a veni de undeva din subsol și cutremurând camera). Comparat cu un alt integrat avut la îndemână, un Primare A30.1, Vincent-ul a prestat mult mai bine, mai extins și mai rezolut la capitolul frecvențe joase.

Deoarece am fost plăcut surprins de extensia și tridimensionalitatea joaselor livrate de Vincent prin KEF-urile Reference 107 am încercat să folosesc albume care să îmi satisfacă plăcerea de audiție a acestor joase. De exemplu, printre altele, superbul album Night Calls al legendarului Joe Cocker. Un album înregistrat în sistem QSound. Păcat că acest sistem de înregistrare nu prea mai este folosit acum. Nici nu știu de ce: costuri prea ridicate? Faptul că bizonul majoritar ascultător de muzichie prin căști pe telefon oricum nu știe aprecia finețuri de genul acesta și că nu merită efortul? Mă rog, acest album este o înregistrare de mare clasă. Chiar la piesa titlu „Night Calls”, frecvențele joase erau un adevărat deliciu de urmărit datorită modului în care erau supraetajate.

Ok, deci frecvențele joase sunt redate cu o clasă peste clasa de preț în care se află Vincent 237. Dar cum rămâne cu restul spectrului sonor? Cum rămâne cu tonalitatea generală? Cu scena? Cu veridicitatea per ansamblu?

Aici a apărut o problemă. Vincent-ul nu a stat foarte mult la mine. Dar cât a stat la mine, nu l-am oprit și am încercat să îl țin la încălzit și rodat cât mai mult posibil înainte de a aborda o recenzie.

Problema de care zic a fost pe partea gamei de medii. Acestea sunt redate cu o senzație de dulceață care nu a dispărut nici după 4 zile de rodat non-stop. Prin dulceață înțeleg un sunet suav, usor procesat. Ca o bomboană amandină atunci când o spargi între dinți: dulce, dar cu o nuanță de artificial. Așa a sunat și 237Mk: dulce, dar luminos pe partea de medii.

Acum, nu vreau să fiu nedrept: așa cum am spus deja, nu a stat foarte mult la mine, deci este posibil ca această senzație să se estompeze după un rodaj serios. Sau poate dacă acele lămpi din partea de preamplificare ar fi schimbate cu ceva mai performant? Nu știu, deci dacă sunteți interesați cu adevărat de acest amplificator, ar fi bine să nu luați ceea ce am spus eu acum despre redarea mediilor ca fiind un verdict definitiv.

Aceasta fost senzația mea în săptămâna cât a stat la mine: am regăsit acel sunet dulce și firesc specific lămpilor, dar usor luminos și parcă forțat, ca și când sunetul ar fi fost intenționat modificat. Parcă nemții s-au străduit prea mult sa construiască un sunet de casă dulce, plăcut urechii și de aici senzația mea. Încerc să explic ce anume nu mi-a plăcut, pentru că acesta este scopul unui articol, să prezinte întreaga poveste cu bune si rele.

Pe de altă parte, mi-a plăcut tridimensionalitatea scenei redată prin 237MK care, în mare parte zic eu, se datorează tridimensionalității gamei de joase. La redarea pasajelor aglomerate, de exemplu în cazul unei orchestre simfonice masive, Vincent a demonstrat că are rezerve de putere considerabile, neaglomerând absolut deloc scena, rezoluția în zona joaselor s-a păstrat indiferent de nivel și de cerințele pasajelor muzicale.

Încă ceva: în nici un moment nu mi s-a părut că Vincent ar genera (în combinația cu boxele Kef R107) un sunet obositor. Indiferent de ceea ce mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut, sunetul a fost unul relaxant, de multe ori nedându-mi seama că ascultam ore în șir încercând să evaluez sunetul. Dacă ar fi să mă gândesc la un gen de muzică pentru care acest integrat a fost creat, acesta ar fi jazz-ul. Suav, dar forțos și cu impact.

A, uitasem: am pomenit la începutul articolului despre faptul că Vincent 237MK este dotat inclusiv cu un modul de DAC. Da, am testat inclusiv prin DAC-ul lui. Se pare că folosește un Burr-Brown PCM5101. Cu alte cuvinte, puteți mai mult de atât folosind un DAC extern relativ ieftin. Acesta este un cip dac din gama „after-thought”, adică unul care este integrat din motive de conveniență, nu de fidelitate.

Te-ar mai putea interesa si urmatorul articol:

Una peste alta, nu pot să spun că nu mi-a plăcut integratul hibrid Vincent 237MK. În memorabilele cuvinte ale lui Dudley Moore din „Arthur”, când vorbește despre cum este pe un iaht: „Well, it doesn’t suck”. În gama lui de preț sunt destul de puține variante care să îl egaleze pe partea de tridimensionalitate și rezoluție a joaselor. Totuși, nu este un amplificator ieftin, deci e bine să studiați cu atenție ceea ce doriți. Sfatul meu permanent: mergeți și ascultați în showroom. Decizia este a voastra.